„În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci.

Atunci El le-a zis: Duceţi-vă!

Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi, iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.

Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Şi, intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa”.

[Matei 8, 28-34; 9, 1]

*

Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii ne spune în puţine cuvinte modul în care Mântuitorul Iisus Hristos îşi arată iubirea Sa milostivă faţă de oamenii care sunt chinuiţi de demoni.

În Evanghelia de astăzi se arată că omul stăpânit de duhurile rele se înstrăinează de Dumnezeu, de semeni şi de el însuşi.

Locuirea în morminte era simbolul faptului că aceşti oameni îndrăciţi se aflau într-un fel de moarte spirituală.

Au căzut din starea de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, s-au însingurat şi s-au înstrăinat. Însingurarea şi înstrăinarea exprimă o existenţă chinuită, o existenţă diminuată, o existenţă la limita vieţii umane.

Omul posedat de demoni nu mai este o persoană liberă. Facultăţile sale mintale şi simţirile sale sufleteşti sunt folosite de demon. Nu mai sunt folosite de omul propriu-zis. Omul posedat este înstrăinat de el însuşi. Nu mai este el subiectul acţiunilor sale, nu mai este el însuşi subiectul gândirii sale, al vorbirii sale şi al mişcării trupului său. Sufletul şi trupul său sunt folosite de către duhurile necurate ca instrumente de a face lucruri rele.

Însă, într-un sens mai larg, oamenii chinuiţi de demoni nu sunt numai cei posedaţi de aceştia asemenea demonizaţilor din Evanghelie, ci şi oamenii stăpâniţi de păcate şi patimi egoiste ca înstrăinare de Dumnezeu şi de semeni.

Adică oamenii care ascultă mai mult de ‘sfatul diavolului’ şi de slujitorii lui, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece folosesc în mod rău, egoist, libertatea lor, trăind în păcate şi mai ales în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor şi faţă de milostivirea lui Dumnezeu, care trebuie arătată oamenilor prin lucrarea noastră milostivă, prin faptele milosteniei, ale bunătăţii.

Deci, omul se apropie de existenţa demonică sau diavolească prin lipsa de iubire faţă de oameni şi, asemenea celor doi demonizaţi din Evanghelia de astăzi, devin înfricoşători pentru semeni prin răutatea pe care o manifestă în relaţiile lor cu aceştia.

‘Când deci sufletul, supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge împărăţia lui Dumnezeu şi trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului’ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. II, p. 188).

Înţelegem, aşadar, că viaţa creştină înseamnă şi o luptă cu duhurile rele. Încă de la Botez, avem un program duhovnicesc, acela al lepădării de satana şi de toţi slujitorii lui şi al unirii cu Hristos. Acest program arată că în viaţa creştină există o luptă între Duhul lui Hristos, primit la Botez, şi duhurile rele care-l ispitesc pe om şi-l îndeamnă să săvârşească răul.

În Biserica noastră, prima dintre rugăciunile începătoare este rugăciunea ‘Împărate ceresc’ adresată Duhului Sfânt. Cerem ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi şi să ne dăruiască putere ca să luptăm împotriva duhurilor celor rele nevăzute, care invidiază pe omul smerit şi iubitor de Dumnezeu şi caută să-l împiedice în urcuşul său spiritual spre sfinţenie, astfel încât ‘lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri’ (Efeseni 6, 12).

‘Diavolul este şi duşman şi răzbunător al lui Dumnezeu. Este duşman, când din ură faţă de El îşi dă aparenţa unei iubiri pierzătoare faţă de noi, oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul bunurilor veşnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta furându-ne apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, făcându-ne duşmani cu voia ai Făcătorului’ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).

Păcatul şi consecinţa sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Sfânta Scriptură consideră păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creaţiei şi un obstacol permanent în participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu.

Păcatul primilor oameni s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a comuniunii de iubire faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea ‘şarpelui’, prin care a lucrat diavolul (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).

Demonii caută să-i piardă pe oameni, adică să-i despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ‘diavolul face toate eforturile sale pentru a ne ispiti, el ne încearcă de aproape şi ne întinde din toate părţile piedici şi curse pentru ca să ne piardă. Trebuie deci să priveghem şi să-i închidem porţile; dacă el află cea mai mică intrare, imediat o face şi mai mare, şi, puţin câte puţin, el va face să treacă toate forţele lui. Dacă avem ceva virtute pentru mântuire, să nu-l lăsăm să se apropie nici în cele mai mici lucruri, pentru a ne scăpa şi în cele mai mari. Va fi în sfârşit de-o extremă nebunie, ştiind cât este el de veghetor şi atent pentru a pierde sufletul nostru, de a nu fi la fel de veghetori şi a pune o grijă egală pentru mântuirea noastră’ (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXIII, 1).

Dacă demonii caută să-i piardă pe oameni prin păcate, îngerii lui Dumnezeu, mai ales îngerul de la botez, îndeamnă pe oameni să le pară rău de păcate, să se întoarcă la Dumnezeu, să pună început bun vieţii lor. De aceea, viaţa creştinului este o permanentă luptă duhovnicească, o lepădare de satana şi o unire cu Hristos, după cum se spune în slujba Tainei Sfântului Botez.

Vedem în Sfintele Evanghelii că Mântuitorul Iisus Hristos nu vindecă doar pe unii oameni care sufereau de boli ale trupului sau pe alţii care erau posedaţi de duhuri necurate, ci, prin prezenţa Sa iubitoare şi prin cuvântul Său mântuitor, vindecă şi patimile păcătoase ale unor oameni, ca lucrare a duhurilor rele în sufletele lor.

Astfel, Hristos-Domnul vindecă sufletul cel iubitor de argint al vameşului Zaheu: ‘Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut‘ (Luca 19, 9).

În casa fariseului Simon, Hristos vindecă pe femeia păcătoasă, care a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei, zicându-i: ‘Iertate îţi sunt păcatele…Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace’ (Luca 7, 48 şi 50). Iar odată cu iertarea femeii, Mântuitorul vindecă şi sufletul lui Simon fariseul, care judeca în sinea lui pe Iisus şi osândea pe femeia păcătoasă.

De asemenea, vindecă de patima ei păcătoasă pe femeia prinsă în adulter, pe care fariseii voiau să o ucidă cu pietre. Iisus i se adresează prin cuvintele: ‘Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti’ (Ioan 8, 11).

Din aceste câteva exemple putem înţelege că, pentru ridicarea din robia patimilor, omul căzut are nevoie de harul iubirii milostive a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Aşadar, omul singur nu poate lupta împotriva patimilor şi a duhurilor necurate care îl chinuiesc din invidie şi din ură faţă de el, ci este nevoie ca omul să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post.

De ce? Pentru că demonii nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, dar mai ales se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt şi Bun poate alunga duhurile necurate şi rele din oameni.

Numai prin rugăciune şi post pot fi alungaţi demonii, pentru că ei se tem numai de prezenţa lui Dumnezeu în om. Adică, numai de harul Sfântului Duh prezent în om se tem demonii înşelători şi chinuitori de oameni.

Demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că oamenii demonizaţi sau posedaţi nu mai sunt ei înşişi în gândirea, simţirea, voinţa şi lucrarea lor proprie, ci facultăţile sufletului lor se află sub stăpânirea demonilor, iar în al doilea rând, pentru că demonii pun viaţa oamenilor în primejdie de moarte trupească şi sufletească.

Din invidie şi din ură, ei caută să umilească şi să desfigureze fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu şi chemată la asemănarea cu El, la sfinţenie.

Deci, din invidie şi din ură faţă de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, pun stăpânire asupra oamenilor şi îi chinuiesc. Dar de unde această ură şi invidie a demonilor faţă de oameni?

Ne spune Sfântul Vasile cel Mare: ‘… fiind vasul întregii răutăţi, el (satana) a primit şi boala pizmei şi a invidiat cinstirea noastră. Căci nu a suportat viaţa noastră fără supărări în rai. De aceea amăgind prin vicleşuguri şi meşteşuguri pe om şi dorinţa ce acesta o avea de a se asemăna cu Dumnezeu, şi folosindu-se de ea spre înşelarea lui, i-a arătat pomul şi i-a făgăduit că va deveni asemenea cu Dumnezeu prin mâncarea din acela.

Nu a fost creat ca duşman al nostru, ci a devenit duşman al nostru din pizmă. Căci văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să vadă pe cel pământesc înălţându-se la treapta îngerilor prin înaintare’ [* n. 1].

Lupta lui împotriva noastră durează apoi continuu. ‘Căci nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmaşe decât să rostogolească pe omul invidiat, cinstit cu chipul dumnezeiesc, până la o astfel de stare de batjocură’ [*n. 2].

Dar Dumnezeu a făcut şi din această luptă a diavolului un prilej pentru noi de a ne întări în bine, cu ajutorul harului dumnezeiesc [n. *3].

Iată, aşadar, de ce este necesar să înmulţim şi să cultivăm rugăciunea noastră, ca ea să devină, dintr-o rugăciune adesea formală şi superficială, o rugăciune fierbinte şi stăruitoare, care încălzeşte inima, luminează mintea şi pacifică simţirile. De asemenea, trebuie să postim mai ales hrănindu-ne în primul rând cu prezenţa iubitoare a lui Hristos prin citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor şi Vieţilor Sfinţilor, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea faptelor bune.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o facem spre pofte (cf. Romani 13, 12-14), adică să devenim interiori lui Hristos în aşa fel, încât viaţa noastră să fie luminată de viaţa lui Hristos.

Apostolul nu spune să nu mâncăm deloc, ci spune doar ca grija pentru trup să nu o facem spre pofte. Altfel spus, postul semnifică o renunţare la ceea ce este îmbuibare, la ceea ce este exces, la acele elemente care ne îngreuiază fizic şi duhovniceşte, care nu ne predispun la rugăciune, ci mai mult la comoditate.

În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ‘atunci când afectele naturale sunt satisfăcute peste trebuinţă, sunt calea pe care vine diavolul în suflet’, dar ‘când sunt satisfăcute potrivit cu trebuinţa sunt calea pe care acela (diavolul) e nevoit să se întoarcă în ţara lui’ (Răspuns către Talasie 49).

Deci, ‘puterile răului îşi ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentru ca biciuindu-le pe acestea să le facă a se transforma din pricina necesităţilor firii în afecte contrare firii’.

Aşadar, postul este o alegere, un discernământ al valorilor spirituale. Preferăm lucrurile spirituale celor materiale, hrănim mai mult sufletul decât trupul, îl hrănim mai mult duhovniceşte cu rugăciunea intensă, cu citirea Scripturii, cu citirea din vieţile sfinţilor şi cu dialoguri duhovniceşti, dar mai ales cu participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, cu îmbogăţirea sufletului nostru prin cântare, prin milostenie şi prin toată fapta cea bună.

De asemenea, fără rugăciune, expresie desăvârşită a iubirii de Dumnezeu, nu ne putem izbăvi de patimi şi nici nu putem ieşi de sub influenţa duhurilor celor rele. Rugăciunea este o armă, adică un izvor de putere spirituală împotriva ispitelor şi împotriva uitării de Dumnezeu, care este începutul păcatului ca înstrăinare de Dumnezeu.

Însă postul şi rugăciunea trebuie să aibă ca temelie dreapta credinţă. Dreapta credinţă este mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi de asemenea ea este vedere duhovnicească sau mod de cunoaştere şi trăire a realităţilor netrecătoare, a vieţii din Împărăţia lui Dumnezeu.

În multele vindecări pe care le-a săvârşit, Mântuitorul Iisus Hristos cere credinţă de la oameni când îi tămăduieşte, pentru că nu voieşte să săvârşească vindecări spectaculoase, magice, fără participarea omului la lucrarea harului Său divin.

Mântuitorul cere credinţă vie şi oamenilor din jurul celui suferind, pentru că El voieşte ca la vindecările pe care le săvârşeşte din iubire milostivă pentru însănătoşirea bolnavilor, cei ce se află în jurul bolnavilor să nu fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având credinţă puternică şi iubire milostivă faţă de cei care se află în suferinţă şi caută vindecarea.

Deci, cele mai bune arme pentru izgonirea patimilor demonice din sufletul omului sunt lucrarea faptelor luminoase şi virtutea, ştiind că ‘aşa cum liliecii nu iubesc soarele şi lumina, ci le socotesc duşmani, iubind, însă, noaptea şi întunericul, tot aşa şi demonii, împreună cu aceia pe care-i poartă în rătăcire, iubesc viclenia şi toate nelegiuirile, socotindu-le potrivite cu firea lor, iar duşmanii lor sunt virtutea şi lucrările luminii. Când acestea strălucesc, celelalte se întunecă, încât cel ce-şi petrece viaţa în virtute nu mai are trebuinţă a se nevoi, de vreme ce e de ajuns să apară virtutea şi toată răutatea va dispărea şi se va desfiinţa’ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Isaia, cap. II, în vol. Diavolul şi magia, p. 58).

Înţelegem că Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii este o Evanghelie a vindecării şi o Evanghelie a înţelepciunii lui Dumnezeu. Evanghelie a vindecării, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat doi oameni îndrăciţi, stăpâniţi de duhuri rele sau necurate, precum şi pe locuitorii cetăţii Gadarei de duhul lăcomiei, de prea multă lăcomie după cele materiale şi de uitare a vieţii spirituale sau a vieţii duhovniceşti.

Este însă şi o Evanghelie a înţelepciunii lui Dumnezeu Care uneori nu pedepseşte direct omul, ci îl privează, îl lipseşte de lucruri din jur pentru ca să-şi aducă aminte că toate cele din jurul său sunt trecătoare şi că netrecător este numai harul lui Dumnezeu care se dobândeşte prin credinţa în Iisus Hristos, prin rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea faptelor bune.

Însă Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca omul să fie ispitit peste puterea lui şi fără un scop anume. Astfel, ‘trebuie ca Însuşi Dumnezeu să îngăduie, precum singur ştie, în grija Lui de lume şi în iubirea de oameni, diavolului să aducă, prin slujitorii lui, diferite pedepse asupra noastră pentru păcatele săvârşite. Aceasta se arată limpede în istoria lui Iov, unde se spune că diavolul n-a putut să se apropie de Iov fără îngăduirea lui Dumnezeu’ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).

Iată de ce Evanghelia ne îndeamnă la mai multă credinţă în Hristos. Deci, dacă suntem uniţi cu Hristos, duhurile rele nu au putere asupra creştinului.

Dacă un creştin se roagă dimineaţa, la prânz şi seara şi foarte adesea spune ‘Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!’, duhurile rele nu au putere asupra celui care este plin de harul iubirii lui Hristos.

Dacă săvârşim fapte bune, dacă mergem la biserică, dacă ne împărtăşim mai des cu Sfintele Taine, ne întărim duhovniceşte şi putem lupta împotriva duhurilor necurate, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria îngerilor din ceruri şi mântuirea noastră. Amin.

 † Patriarhul Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

***

Note:

1. Sfântul Vasile cel Mare, De Spirito Sancto, cap. 16, citat de pr. prof. Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă (I), E.I.B.M.O. Bucureşti, 2011, p. 479.

2. M. Psellos, De daemonum operatione P. G. 120, col. 829, citat de pr. prof. Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă (I), E.I.B.M.O. Bucureşti, 2011, p. 479.

3. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (I), E.I.B.M.O. Bucureşti, 2011, p. 480.

Did you like this? Share it: