Istoria începe de oriunde o privești [19]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

Mirel Bănică[1] și-a publicat jurnalul de supraviețuire[2] în 2011. Sau despre cum a înțeles, în Elveția (apoi în Canada), că „adevăratul capitalism nu face cadouri”[3].

Nu îi place cuvântul „jurnal”[4] și are oroare față de „banalități”[5], când ele sunt normale într-o viață de om și ne definesc, într-un anume fel, existența.

A făcut tot felul de munci mizere în Occident. A locuit în spații care îi displăceau. Dar e unul dintre sincerii vizitatori ai Occidentului…care nu i-a înflorit murdăria.

„Geneva gri”[6] este un „oraș plin de viață, baruri vesele, clandestine, sex-shop-uri cu lumină violetă și kitsch, restaurante arăbești și chinezești”[7].

Aici a trăit între „octombrie  2000 și iulie 2004”[8]. Iar pe 9 septembrie 1999 autorul denumea Bucureștiul drept „oraș-avorton al Balcanilor cu pretenții de salon parizian”[9].

Însă și pe sine se va denumi astfel, pe 25 martie 2002, spunând: „sunt un avorton făcut din scuipatul literar al lui Eliade și Cioran”[10].

Are nervi labili, care îl fac să exagereze. Însă, în același timp, trăiește și în medii care îl scot din sărite.

Geneva este un „oraș enervant de bogat, de așezat și de burghez”[11]. Unde copiii „trăiesc într-o lume suprasexualizată, hedonistă”[12].

A dat nas în nas cu ura față de străini[13]. S-a simțit un sclav modern[14]. Iar „mutra sa balcanică” a speriat clienții supermarketului Migros[15].

El, „țăranul de Bărăgan”[16], reacționează la lucrurile contrafăcute, la tot ce e non-natural. Vrea mese comunionale ca la căminul din Galați[17], îi e dor de țară, vrea prieteni și relații firești între oameni.

De aceea când ajunge în Canada și vede „lipsa de generozitate” a celor de acolo, scrie cuvintele memorabile care urmează: „a trebuit să vin până aici, în Canada, pentru a-mi da seama ce țară minunată este România!”[18].

Și ne explică cum în „căminul studențesc Moraud…al Universității Laval” din Canada, viața e „exact ca în complexul Regie din București”[19].

Occidentul nu e pentru studenții săraci din Europa!, ne avertizează autorul. Dacă vrei să faci „studii serioase”, trebuie să ai bani serioși la tine și „să [nu] muncești precar”[20].

La p. 102: despre avariția elvețiană. La fiecare sticlă de vin, patronul a pus „capușon de ebonită tare”[21], pentru ca să nu deguste angajații.

Emmausul de la Geneva este „anusul capitalismului”[22] pentru că de aici îți poți cumpăra toate vechiturile.

Face pe chelnerul „ocazional”…pus să zâmbească fals[23]. Observă faptul că „chiar și când sunt antisemiți, catolicii par bântuiți de erotism”[24]. Pălăria cu melc e semnul „parazitului social”[25]…iar mixerul de 25 de kilograme a trecut pe lângă piciorul lui[26].

Are tendința să fie pedant…însă, când ceva îi repugnă cu putere, îl expediază în cuvinte puține. Excitațiile apar în Jurnal la formele dure ale femeilor și tinde să-și ironizeze coreligionarii chiar și atunci când nu e cazul.

Însă Mirel Bănică resimte în mod sufocant ideologiile de tot felul și evadează, cel mai adesea, în amintirile pitorești ale vieții sale.

*

În Preliminarii la Viața lui Titu Maiorescu, vol. 1[27], Zigu Ornea[28] mărturisește că „T.[itu] Maiorescu este o pasiune din tinerețe”[29] pentru el, datorită unui „bătrân profesor” din Botoșani, din timpul liceului său, care l-a îndemnat să citească Convorbiri literare[30].

Cartea despre junimism a început-o „pe la sfârșitul anului 1959 și, neavând, atunci, o locuință adecvată, lucram mai ziua toată la Biblioteca Academiei”[31].

A lucrat „câțiva ani buni” la ea, în mod zilnic, pe locurile 89-90, în sala de lectură nr. 1[32]. Pe la începutul lui 1962 cartea avea „vreo 250 de pagini”[33].

Însă editura a considerat că cartea lui era „insuficient de critică”[34]. Fapt pentru care a refăcut-o. Și cartea a apărut în 1966[35].

Dar Junimismul i-a schimbat optica în ceea ce îl privește pe Titu Maiorescu[36]. În ciuda „criticilor atoateștiutori”[37], între 1973-1974 a scris Junimea și junimismul, editată în 1975[38].

În p. 10 aflăm că Maiorescu și-a ars din scrisori și că o parte din cele aflate la BAR, Ornea le-a publicat în 1979[39].

În p. 13, autorul consideră că a contribuit „la restaurarea statuii lui Maiorescu. […] Am lucrat, nu de puține ori, cu material inedit, cules cu trudă [de] acolo [de] unde stătea depozitat, așteptând să fie explorat și utilizat”.

Și își semna prefața discutată până acum ca pe un text compus între mai 1983-ianuarie 1986[40].  Semn că unii, în vechime, munceau timp îndelungat chiar și la prefețe…nu numai la capitolele cărților.