Zi: 11 iulie 2012

My Beloved,

Sunday’s Evangel of present is Mt. 9, 1-8, in which we have the healing of the paralytic, continuing thus the previous Sunday.

But for that today are remembered and Holy Fathers of Fourth Ecumenical Synod, of Chalcedon [451], therefore we have and a second Gospel, ie. Jn. 17, 1-13.

But today I want to talk about work and patience in our lives.

For that our whole life is an ongoing effort, of motivation and continuous re-motivation of ours for to live, for to work, for to create, for to love, for to resist in good.

Is a continuous struggle our life for not to abdicate from the well, from the beauty, from the faith.

And the Gospels of suffering’s patience, of which makes part the present one, with the paralytic/ the weakling, shows us that patience is a school of wisdom and that the suicide is not a solution, is not a „liberating” action.

But, in the same time, that is a big difference between work what we do pleasurists, between work makes us proud, proud, selfish…and work what spiritualizes us.

For that the purpose of work of a life is that to ensure us the dignity of existence, a decent living… in the frame of which to fulfill us interior and to cleanse us from sins.

For of where many diseases, if we are not full of excesses?

Of where many internal problems…if we degrade the spiritual and bodily health more or less consciously?

For that one is to get sick serving of others, working, assiduous, with the joy of being useful to others…and another thing is to get sick for that you eat in excess, for that you drink likewise, for that you have fun in intemperate mode.

With other words: you need a high tension, a great abstention, namely a great wisdom…for that you to know to enjoy of life in balanced mode.

The work with us…is harder than working with the earth…or than the fight with the time for to conclude us all affairs.

For that the work with us, ie the ascesis, is an unmerciful war against our own nature…that is learned with the sin, which is fooled by sin, slowed, mired in the routine of non-ecclesiastical habits.

And from here begins the inner revolution: from the spiritual resurrection of our soul!

From we do not like the laziness, the stupidity, the imposture, the softness, the perversity, the unbelief…but, from contrary, the liveliness of virtues, ie the real joy, the purity, the wisdom, the spiritual beauty, the theology…ie the immersion in thoughts, feelings and inner theological motions, holy, divine.

For what sees the Lord in grammateon/ in the scribes?

Thoughts ponira/ bad [Mt. 9, 4, cf. GNT].

Sign that did not exist a real struggle with the sin, work with himself for to remove the evil, in real mode, from themselves.

And what asks us the Lord in John 17? The knowledge of God in real mode [In. 17, 3] and as the joy/ tin haran of God to be full in us [In. 17, 13, cf. GNT].

For that the living of His joy comes from His knowledge.

And the knowledge of Him continuous is the joy of now and of eternal life.

For our salvation is ascetic, is full of fight with ourselves…ie is a continuous patience.

Patience and in sorrow, patience and in temptations, patience and in joy, patience and in health…for that the attention and the patience out us from the evil and make us live the good with goodness, with distinction, with beauty of conscience.

Thus, I compassion on those who cannot enjoy of their lives, of their family, of their vocation, of their jobs, of their world.

On those who do not find reason to rejoice, the wise, the reflection at each step of their lives.

I compassion on them…because I know how difficult is not to enjoy continuously.

But and how beautiful is to enjoy clean, spiritually even and when you’re sad, even and when you’re sick, even and when you’re bankrupt, even and when you are fallen.

Yes, because the spiritual life is full of beautiful paradoxes!

It combines pain with joy, sadness with exaltation, the zeal with fatigue, the wisdom with holy boldness in front of God.

And therefore, for this, for life with God, we must strive/ to work every day, at home or at work, in Church or at library, at market or at field, amidst of other daily concerns, because it is the fulfillment and the foundation of other temporal „dominions” of us.

For if we are not full of His glory and if He, our God Trinitarian, is not our mysterious joy, our beauty, our dignity and our hope…no law and no salary and no country from the world will enter into our lives. Amen!

Iubiții mei,

Evanghelia duminicii de față este Mt. 9, 1-8, în care avem vindecarea paraliticului, continuând astfel pe cea a duminicii trecute.

Însă pentru că astăzi sunt pomeniți și Sfinții Părinți de la Sinodul IV Ecumenic, de la Calcedon [451], de aceea avem și o a doua Evanghelie, adică In. 17, 1-13.

Și pe ambele le-am discutat în anii anteriori…

Însă acum vreau să subliniez importanța muncii și a răbdării în  viața noastră.

Pentru că întreaga noastră viață este un efort continuu, o continuă motivare și remotivare a noastră pentru a trăi, pentru a munci, pentru a crea, pentru a iubi, pentru a rezista în bine.

E o continuă luptă viața noastră pentru a nu abdica din bine, din frumos, din credință.

Iar Evangheliile răbdării suferinței, din care face parte și cea de azi, cu paraliticul/ slăbănogul, ne arată că răbdarea e o școală de înțelepciune și că sinuciderea nu e o soluție, nu e o acțiune „eliberatoare”.

Dar, în același timp, că e mare diferență între munca ce ne face pleziriști, între munca ce ne face trufași, orgolioși, egoiști…și munca ce ne spiritualizează.

Pentru că scopul muncii de-o viață e acela de a ne asigura demnitatea existenței, un trai decent…în cadrul căruia să ne împlinim interior și să ne curățim de păcate.

Căci de unde atâtea boli dacă nu am fi plini de excese?

De unde atâtea afecțiuni interioare…dacă nu ne-am degrada sănătatea sufletească și trupească mai mult sau mai puțin conștient?

Pentru că una e să te îmbolnăvești slujind altora, muncind, asiduu, cu bucuria de a fi spre folos altora…și alta e să te îmbolnăvești pentru că mănânci în exces, pentru că bei la fel, pentru că te distrezi în mod necumpătat.

Cu alte cuvinte: îți trebuie o mare încordare, o mare abținere, adică o mare înțelepciune…pentru ca să știi să te bucuri de viață în mod echilibrat.

Munca cu noi…e mai grea decât munca cu pământul…sau decât lupta cu timpul pentru a ne încheia toate treburile.

Pentru că munca cu noi, adică asceza, este o nemiloasă războire cu propria noastră fire…care e învățată cu păcatul, care e prostită de păcat, încetinită, rutinizată de obișnuințe non-eclesiale.

Și de aici începe revoluția interioară: de la învierea duhovnicească a sufletului nostru!

De la a nu ne mai plăcea lenea, prostia, impostura, moliciunea, perversitatea, necredința…ci, dimpotrivă, vioiciunea virtuților, adică bucuria reală, curăția, cumințenia, frumusețea duhovnicească, teologia…adică afundarea în gânduri, simțăminte și mișcări interioare teologice, sfinte, dumnezeiești.

Căci ce vede Domnul în grammateon/ în cărturari?

Cugetări ponira/ rele [Mt. 9, 4, cf. GNT].

Semn că nu exista luptă reală cu păcatul, muncire de sine pentru a scoate răul, în mod real, din ei înșiși.

Și ce ne cere Domnul în Ioan 17? Cunoașterea lui Dumnezeu în mod real [In. 17, 3] și ca bucuria/ tin haran lui Dumnezeu să fie deplină în noi [In. 17, 13, cf. GNT].

Pentru că trăirea bucuriei Lui vine din cunoașterea Lui.

Și cunoașterea Lui continuă este bucuria de acum și a vieții veșnice.

Pentru că trebuie să ne muncim/ să ne lucrăm bucuria!

Căci mântuirea noastră e ascetică, e plină de lupta cu noi înșine…adică e o continuă răbdare.

Răbdare și în durere, răbdare și în ispite, răbdare și în bucurie, răbdare și în sănătate…pentru că numai atenția și răbdarea ne scot din rele și ne fac să trăim binele cu bunătate, cu distincție, cu frumusețe de conștiință.

Astfel, îi compătimesc pe cei care nu știu să se bucure de viața lor, de familia lor, de vocația lor, de slujba lor, de lumea lor.

Pe cei care nu găsesc motive de bucurie, de înțelepțire, de reflecție la fiecare pas al vieții lor.

Îi compătimesc…pentru că știu cât de greu e să nu te bucuri continuu.

Dar și cât de frumos e să te bucuri curat, duhovnicește chiar și când ești trist, chiar și când ești bolnav, chiar și când ești falit, chiar și când ești căzut…

Da, pentru că viața duhovnicească e plină de paradoxuri frumoase!

Ea îmbină durerea cu bucuria, tristețea cu exaltarea, râvna cu oboseala, cumințenia cu îndrăzneala sfântă în fața lui Dumnezeu.

Și de aceea, pentru ea, pentru viața cu Dumnezeu, trebuie să ne nevoim/ să ne muncim zilnic, acasă sau la serviciu, în Biserică sau la bibliotecă, la piață sau pe câmp, în mijlocul celorlalte preocupări zilnice, pentru că ea este împlinirea și fundamentul celorlalte „stăpâniri” vremelnice ale noastre.

Căci dacă nu ne simțim plini de slava Lui și dacă El, Dumnezeul nostru treimic, nu este bucuria noastră tainică, frumusețea noastră, demnitatea și nădejdea noastră…nicio lege și niciun salariu și nicio țară a lumii nu ni le va introduce în viața noastră. Amin!