Sentimentul timpului este cel mai devastator la Pillat, deși galbenul și lumina aproape omniprezente în poezii lasă impresia de înrămare în icoană a amintirii.

Poetul este „ca unul ce-ar răsfoi imagini” (Parcul Goleștilor), răscolind memoria.

În același poem, „amurgul” și „toamna” nu au totuși un temperament echinocțial, nu anunță o evanescență dramatică.

Paradoxal, deși spune că „aleele duc toate către moarte”, totuși amurgul este așteptat „ca zările să fie / Altare largi suflate în aur preacurat”.

Nimic nu sună totuși a deznădejde.

Amintirea poartă în ea deopotrivă durerea că timpul nu se mai întoarce înapoi și atenuarea durerii:

De două ori același nu m-oi scălda în ape,

Căci zilele de-a valma cu valul tău se scurg,

Și vacile bălțate de soare în amurg

Nu beau același Argeș când vin să se adape.

(La zăvoi)

 *

Pendulele bătrâne mai bat același ceas,

Prelung, ca o dojană, în liniștea sonoră,

Dar timpul intră-n casă trântindu-i altă oră…

(Casa din deal)

 *

Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,

Doar pozele din rame vechi au întinerit

(Ochelarii bunicii)

Acceptând sfâșierea acestei întoarceri în timp, călătoria pe apele amintirii devine taumaturgică și naște un soare în fiecare rememorare.

Evanescența amintirii – îi „fuge printre degete / Trecutul și talanga și soarele târziu” (În luncă) – devine ea însăși o lumină afundă, în sufletul poetului.

Întoarcerea la copilărie și la locurile sale e ca o reînviere: „Fii pentru regăsitul o mănăstire vie / În care amintirea aprinde lumânări” (Închinare)…

…lumina acestei regăsiri este psalmodică: „priveliște menită să-mi fie o psaltire”.

Cu toate că timpul învechește, morții iubiți, cunoscuți sau ne-cunoscuți de către poet, se transformă într-o iubire unică în inima lui.

Lumina înfașă bobocii de trandafir cu tandrețea cu care bunicii și-au înmormântat copila, pe Florica: „Aici își îngropară bunicii mei copila /…/ Etern reînflorește, ceva în piept mă doare, / Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir / O fașă de bobocul plăpând de trandafir” (Florica).

Bobocul de trandafir se naște, ca într-o pictură suprarealistă, din mătasea luminii.

Copilăria la Florica se transformă într-o – descoperită aproape cu uimire – legătură nebănuită cu istoria și ancestralitatea acestor locuri.

De aceea, „lumina /…/ de chihlimbar” (În vie) întipărește totul, iar poetul are un irepresibil sentiment al…rămânerii, pe cât se plânge de trecerea timpului și de pierderea sau îndepărtarea de momentele fericite.

Ca și castanul „plin de pace, de păsări și de stele” (Castanul cel mare), cireșul, „de roade și de ani mulți boltit” (Cireșul) se scutură cu aceleași semnificații ale rodirii…dincolo de vreme și de…mormânt.

Ambianța iubirii celor apropiați este cea care nu mai poate fi refăcută…pentru că ei nu mai sunt aici, unde cad castanele și unde se culeg în coșuri cireșele, ci acolo unde arată că sunt…ramurile lor aprinse de luminile stelelor.

Rodul greu l-a primit pământul, dar încununarea e nevăzută, ea e doar…indicată de aprinderea boltei de ramuri.

Bunicii sunt, de fapt, cei în jurul cărora gravitează amintirile atât de vii și de grele. Gesturile de odinioară nu mai pot fi repetate, în ciuda faptului că natura pare a rămâne aceeași, o vreme:

Cireșul va fi roșu ca și-n copilărie,

Cireșele pe ramuri vor atârna cercei /…/

 *

Și când, târziu, lungi umbre se vor culca pe lunci,

Când gol va fi cireșul iar cerul plin de stele,

Bunicii i-aș aduce acasă coșuri grele…

De-aș mai avea bunică și sufletul de-atunci!

(Cireșul)

 *

De ce te-au dus, bunico, într-o chilie rece

Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou?

Când lunca e un cântec și dealul un ecou

Crescând mereu pe vreme ce primăvara trece,

 *

Când gâza cea mai mică din soare ia un strop

Și când lumina calcă prin aurite ganguri

În crângul plin de cintezi, de mierle și de granguri

Te-așteaptă iasomia și-albastrul heliotrop; /…/

 *

O pulbere de lună albește pe livezi –

Și iar se face iarnă ca-n ziua îngropării;

Florica ta se pierde în umbrele uitării,

Capela ta rămâne pe dealuri de zăpezi.

(Capela)

 *

De n-ar fi mușchiul crucii, vedeam un pat de flori,

Gătit sub bolta verde și vie a pădurii.

Ai adormit în Raiul din slovele Scripturii,

Tu, ce-odihnești la umbră de codri șoptitori.

 *

Te-ai cununat cu moartea ca-n basmul Mioriței,

Păstorule de oameni, bunicule. Acum

Ești zumzet de albine și-mprăștiat parfum

În via îmbătată de înflorirea viței.

(Mormântul)

Casa însăși, în care a copilărit, era „ca o bunică bună”, care „prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă”, „mirosind a floare de tei, a lămâiță, / A cantalup, a lisă de chitră, a șerbet” (Casa din deal).

Copilăria i-a fost împresurată de basm poetului care vedea „zăvoi cu păr de sălcii și ochi de apă vie” (În zăvoi).

El însuși recunoaște că „din zarea serii ca namile, cu rost / Răsar, rănind amurgul ceresc cu cornul frunții [ca un Inorog], / Pe rând: albaștri, vineți, de aur-verde – munții / Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost” (Spre Izvorani).

Did you like this? Share it: