Iubiții mei,

Evanghelia duminicii de față este Mt. 9, 1-8, în care avem vindecarea paraliticului, continuând astfel pe cea a duminicii trecute.

Însă pentru că astăzi sunt pomeniți și Sfinții Părinți de la Sinodul IV Ecumenic, de la Calcedon [451], de aceea avem și o a doua Evanghelie, adică In. 17, 1-13.

Și pe ambele le-am discutat în anii anteriori…

Însă acum vreau să subliniez importanța muncii și a răbdării în  viața noastră.

Pentru că întreaga noastră viață este un efort continuu, o continuă motivare și remotivare a noastră pentru a trăi, pentru a munci, pentru a crea, pentru a iubi, pentru a rezista în bine.

E o continuă luptă viața noastră pentru a nu abdica din bine, din frumos, din credință.

Iar Evangheliile răbdării suferinței, din care face parte și cea de azi, cu paraliticul/ slăbănogul, ne arată că răbdarea e o școală de înțelepciune și că sinuciderea nu e o soluție, nu e o acțiune „eliberatoare”.

Dar, în același timp, că e mare diferență între munca ce ne face pleziriști, între munca ce ne face trufași, orgolioși, egoiști…și munca ce ne spiritualizează.

Pentru că scopul muncii de-o viață e acela de a ne asigura demnitatea existenței, un trai decent…în cadrul căruia să ne împlinim interior și să ne curățim de păcate.

Căci de unde atâtea boli dacă nu am fi plini de excese?

De unde atâtea afecțiuni interioare…dacă nu ne-am degrada sănătatea sufletească și trupească mai mult sau mai puțin conștient?

Pentru că una e să te îmbolnăvești slujind altora, muncind, asiduu, cu bucuria de a fi spre folos altora…și alta e să te îmbolnăvești pentru că mănânci în exces, pentru că bei la fel, pentru că te distrezi în mod necumpătat.

Cu alte cuvinte: îți trebuie o mare încordare, o mare abținere, adică o mare înțelepciune…pentru ca să știi să te bucuri de viață în mod echilibrat.

Munca cu noi…e mai grea decât munca cu pământul…sau decât lupta cu timpul pentru a ne încheia toate treburile.

Pentru că munca cu noi, adică asceza, este o nemiloasă războire cu propria noastră fire…care e învățată cu păcatul, care e prostită de păcat, încetinită, rutinizată de obișnuințe non-eclesiale.

Și de aici începe revoluția interioară: de la învierea duhovnicească a sufletului nostru!

De la a nu ne mai plăcea lenea, prostia, impostura, moliciunea, perversitatea, necredința…ci, dimpotrivă, vioiciunea virtuților, adică bucuria reală, curăția, cumințenia, frumusețea duhovnicească, teologia…adică afundarea în gânduri, simțăminte și mișcări interioare teologice, sfinte, dumnezeiești.

Căci ce vede Domnul în grammateon/ în cărturari?

Cugetări ponira/ rele [Mt. 9, 4, cf. GNT].

Semn că nu exista luptă reală cu păcatul, muncire de sine pentru a scoate răul, în mod real, din ei înșiși.

Și ce ne cere Domnul în Ioan 17? Cunoașterea lui Dumnezeu în mod real [In. 17, 3] și ca bucuria/ tin haran lui Dumnezeu să fie deplină în noi [In. 17, 13, cf. GNT].

Pentru că trăirea bucuriei Lui vine din cunoașterea Lui.

Și cunoașterea Lui continuă este bucuria de acum și a vieții veșnice.

Pentru că trebuie să ne muncim/ să ne lucrăm bucuria!

Căci mântuirea noastră e ascetică, e plină de lupta cu noi înșine…adică e o continuă răbdare.

Răbdare și în durere, răbdare și în ispite, răbdare și în bucurie, răbdare și în sănătate…pentru că numai atenția și răbdarea ne scot din rele și ne fac să trăim binele cu bunătate, cu distincție, cu frumusețe de conștiință.

Astfel, îi compătimesc pe cei care nu știu să se bucure de viața lor, de familia lor, de vocația lor, de slujba lor, de lumea lor.

Pe cei care nu găsesc motive de bucurie, de înțelepțire, de reflecție la fiecare pas al vieții lor.

Îi compătimesc…pentru că știu cât de greu e să nu te bucuri continuu.

Dar și cât de frumos e să te bucuri curat, duhovnicește chiar și când ești trist, chiar și când ești bolnav, chiar și când ești falit, chiar și când ești căzut

Da, pentru că viața duhovnicească e plină de paradoxuri frumoase!

Ea îmbină durerea cu bucuria, tristețea cu exaltarea, râvna cu oboseala, cumințenia cu îndrăzneala sfântă în fața lui Dumnezeu.

Și de aceea, pentru ea, pentru viața cu Dumnezeu, trebuie să ne nevoim/ să ne muncim zilnic, acasă sau la serviciu, în Biserică sau la bibliotecă, la piață sau pe câmp, în mijlocul celorlalte preocupări zilnice, pentru că ea este împlinirea și fundamentul celorlalte „stăpâniri” vremelnice ale noastre.

Căci dacă nu ne simțim plini de slava Lui și dacă El, Dumnezeul nostru treimic, nu este bucuria noastră tainică, frumusețea noastră, demnitatea și nădejdea noastră…nicio lege și niciun salariu și nicio țară a lumii nu ni le va introduce în viața noastră. Amin!

Did you like this? Share it: