Praedicationes (vol. 2), p. 209-213
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Praedicationes
vol. 2
***
Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209.
***
Iar acest verset 14 nu ne spune altceva decât faptul, că atunci când ai o problemă imensă…trebuie să ieși din mulțime, din mulțimea celor care doar cască gura, și să te apropii de Dumnezeu și să-I ceri lui Dumnezeu, cu toată tăria și cu toată dragostea, ajutorarea ta.
Pentru că El ne-a spus că credința mută munții. Face imposibilul posibil.
Și aici observăm că credința și durerea îl fac pe un om, pe un părinte care are un copil, săracu…, care suferă, pătimește…să vină în fața Domnului și să își spună durerea cu multă, cu foarte multă inimă…
Pentru că copilul lui suferea de demonizare…și nu de o boală oarecare…
Iar în Bisericile și în Mănăstirile noastre observăm adesea cum vin oameni demonizați…cel mai adesea aduși de familie…și care se manifestă într-un mod jalnic.
Și ne spun motivele pentru care sunt așa…dar și ce fac în stare de posesie. Sau nu mai trebuie să ne spună ce fac…pentru că se manifestă la slujbe…în mod dramatic.
Și e foarte bine că oamenii aceștia cer ajutorul!
Pentru că având demoni în ei…înțeleg că numai Dumnezeu, Stăpânul creației, poate să alunge din ei pe acești demoni cumpliți.
Experiere pe viu a prezenței demonilor. Fără de care nu poți să scrii nimic concret la capitolul de demonologie.
Căci atunci când venim la Dumnezeu ca la Cel care ne poate izbăvi de toate relele și bolile mărturisim de fapt că El este salvarea noastră, a tuturor.
…Și demonizații înțeleg în mod practic că nu se pot vindeca de unii singuri…Așa cum înțeleg și cei cu boli incurabile. Dar, prin credință, ei știu că vindecarea poate veni de la Dumnezeu…Cel care întrece toate așteptările noastre.
Și minunile pe care le auzim tot timpul sunt expresia milostivirii lui Dumnezeu. Căci El vindecă de cancer, El alungă demonii, El scapă din incendiu sau din cutremur, El ridică pe om din moarte…
Iar doctorii rămân uimiți când constată aceste vindecări minunate, adică lucrările lui Dumnezeu cu oamenii. Și, bineînțeles, nu se pot raporta altfel la cei pe care…îi diagnosticaseră cu boli finale, nevindecabile…
Rămân fără glas…cum spune acatistul ortodox. Pentru că minunea întrece așteptările noastre. Perspectiva noastră îngustă asupra realității.
Și cel recunoscător lui Dumnezeu pentru vindecare vine, pe propriile lui picioare, și Îi mulțumește lui Dumnezeu…dar și oamenilor care l-au ajutat și încurajat în boala, în suferința lui.
Așadar ieșirea din mulțime, ieșirea din anonimat…ieșirea din tăcere…se face prin venirea în fața Domnului și prin căderea în genunchi în fața lui Dumnezeu pentru ca să-I cerem ajutorul.
Căci trebuie să ieșim din ohlos, din mulțime, din mulțumea gândurilor confuze, și să venim la Hristos cu inimă înfrântă și cu cuget smerit pentru ca să recunoaștem…ce?…Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!
Pe mine…păcătosul…nu: Sfântul!
Pentru că niciodată, în nicio rugăciune ortodoxă, sfințenia nu se crede sfântă…ci își vede foarte atent, scrupulos de atent, cu multă tărie, păcatele, greșelile, căderile…
Căci miluirea noastră de către Dumnezeu e împărtășirea de prea marea milă a lui Dumnezeu față de creația Sa.
Iar rugăciunea ortodoxului cere milă…și nu recompense. Pentru că în Ortodoxie primează bunul simț, smerenia, cumsecădenia, vederea și recunoașterea de sine. Și când te vezi cu adevărat…nu te vezi decât ca păcătos…ca om păcătos…pentru că îți vezi păcatele în comparație cu marea sfințenie și frumusețe a lui Dumnezeu.
Dar dacă nu ai aceste virtuți care te fac conștient de tine…totul se strică în comportamentul tău. Căci peștele se împute de la cap. Capul fiind aici modul în care ne raportăm la Dumnezeu și la semenii noștri.
Pentru că e evident faptul că dacă în fața lui Dumnezeu ne considerăm „niște Sfinți”…aroganța față de oameni e de zeci de ori mai mare.
Și dacă ni se strică gândurile, care se schimbă repede…ni se strică și faptele. Comportamentul…
Căci din pruncie, cum spune rugăciunea, mintea omului e îndreptată spre rău…Alunecă repede spre păcat…
Iar gândurile rele, acceptate grosso modo sau împachetate în aparența nevinovăției, sunt cele care ne urâțesc.
Și dacă ne urâțim interior începem să fim scrupuloși cu păcatele altora…dar lacși cu ale noastre. Cerem de la toți multă sfințenie sau considerație față de noi fără ca noi să ne ridicăm la propriile noastre exigențe.
Și astfel considerăm că suntem foarte impozanți…și avem nevoie de temenelele tuturor.
Însă, în adevăratul sens al cuvântului, viața ortodoxului este o continuă…cădere în genunchi în fața lui Dumnezeu.
De aceea, în acatistele noastre, adesea, vorbim despre căderea cu inima la Dumnezeu. Adică despre faptul că El e prima și ultima noastră instanță, prima și ultima noastră raportare, Cel care ne ajută să înțelegem și să facem lucrurile pe care le înțelegem.
Acesta e motivul pentru care El e centralitatea vieții noastre, în jurul Lui se petrec toate și de la El așteptăm răspunsul/ confirmarea pentru toate.
Pentru că a cădea înaintea Lui înseamnă, în primul rând, acceptarea cu cutremurare sfântă a prezenței și a măreției Sale. A importanței Lui absolute în viața noastră și a întregii creații.
Căci îngenuncherea adevărată e cea a inimii și a conștiinței…fără de care starea în genunchi nu înseamnă decât o aplecare a trupului.
Dar dacă sufletul se pleacă Domnului, în sensul că admite toate poruncile Sale și voia Sa cu el, atunci îngenuncheat sau nu din punct de vedere fizic…omul se simte rob al lui Dumnezeu…și așteaptă mila Lui mereu.
De aceea adevărata evlavie izvorăște din curăția inimii și din ascultarea lui Dumnezeu și ea nu este o imitare exterioară a comportamentului smerit.
Pentru că nu trebuie să părem smeriți și evlavioși…ci starea noastră de-a fi trebuie să fie un mediu viu, vivificat, înviat continuu de slava Lui.
Căci ce trăim în suflet, adică prezența slavei Lui, aceea ne arcuiește trupul.
Slava Lui ne pune la pământ…ne adâncește în smerenie.
Fără de care îngenuncherile nu au nimic de spus lui Dumnezeu…ci sunt un fel de sport, de relaxare a mușchilor.
Și, la fel, a te apleca doar din gură pentru binecuvântare…doar pentru a te durea spatele…nu te „propulsează” mai departe în viața duhovnicească.
Nu îți rezolvi cu nimic problemele…dacă inima ta nu simte prezența Lui…și aceasta nu te încovoaie…
Căci Dumnezeu e foarte sincer…cu cei care nu își permit să glumească cu bucuria lor.
Așadar, îngenuncherea înseamnă acceptare iubitoare a lui Dumnezeu…
Iar antropos în limba greacă înseamnă om. Dar tropos înseamnă mod, cale, fel, caracter. Iar an-ul acela de la început presupune înălțarea, verticalitatea.
Și astfel antroposul limbii grecești ne spune că omul este un mod de a privi în sus. E o ființă verticală. Că El se înalță spre Dumnezeu cu mintea și cu inima.