Ion Pillat – culorile amintirii [9]
Toamna readuce cu sine trecutul: „În fiecare toamnă reintru în trecut” (Septemvrie).
Acum, „trăsura trage la scara amintirii” (Adio la Florica).
Trecutul, toamna și amurgul sunt momente consonantice temporal.
Și toate trei sunt prezidate de o lumină dulce și blândă:
- „lumina trecutului” (Adio la Florica)
- „galbena lumină a toamnei argeșene” (Comoara)
- „amurgul cu razele-i de miere” (Adio la Florica)
În poemul Străinul, „amurgul” e „o ramă / Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu”.
Pentru că asfințitul acesta înrămează ca-ntr-o icoană (cum am mai spus), în lumina lui dulce, muzeul amintirilor.
De aici dulceața „de miere” și căldura care caracterizează această lumină tomnatic-vesperală dar deloc evanescentă: „Lumina e mai caldă, deși e mai răcoare” (Septemvrie).
Este o apreciere picturală, care tratează intensitatea culorii, dar, în plan afectiv-spiritual, este și o apreciere cu conotații profunde, aproape mistice.
De altfel, impresiile liturgice ale acestui pelerinaj în spațiul genuin/ nealterat al copilăriei se regăsesc tocmai în revărsările de miresme paradisiace – ale poamelor coapte, mai cu seamă, în multe poeme –, alături de „tămâia înserării” (Adio la Florica) și în întreita lumină (a trecutului, a toamnei și a amurgului) care inundă amintirea poetului și versurile.
Toamna, ca și asfințitul, sunt reconvertite într-un anotimp și într-un timp al resurecției, în loc de a fi momente ale anticipării morții: „Culorile învie pe moartea frunzăturii / Dând farmecu-nfloririi declinului naturii” (Septemvrie).
În același poem, orice frunză moartă e o pasăre Phoenix: „Și tremurând în vântul ce-o smulge și-o ridică, / O pasăre de aur e frunza cea mai mică”.
La fel de paradoxal, plonjarea în trecut înseamnă o scufundare în apele reîntineririi.
Deși aude cum zboară timpul (Străinul) – plasticizările au o forță, o intensitate aparte, reușind să schimbe tonalitatea poetică și să combine tradiționalismul viziunii cu modernismul artei) – totuși, timpul nu este revolut: „Zadarnic cred că vremea cu anii a crescut. / În fiecare toamnă reintru în trecut” (Septemvrie)[1].
Amintirea rezidește tot trecutul, din temelii, într-o altă dimensiune, lăuntrică:
Din Valea Popii, cucul mă strigă pe-a sa limbă…
Și Argeșul șoptește: De ce ne părăsești?
De ce îți schimbi căminul, nimic când nu se schimbă
Din deal de la Florica la parcul din Golești.
/…/
Nu-mi părăsesc căminul, în suflet când îl duc. /…/
Ca Argeșul să-și mâne murmurătoare ape,
În crângul de-altădată, iar cucul să-l ascult,
Pe ochii mei lăsa-voi să cadă grele pleoape –
Și voi găsi în mine Florica de demult.
(Adio la Florica)
Cadențele eminesciene – ca și reminiscențele de vocabular poetic eminescian – cred că sunt mai mult decât evidente, chiar dacă influența marelui romantic (care este dominantă) e asezonată și cu tonuri pastelate din Alecsandri: „La lampă, și când ziua cu totul s-o umbri, / Voi reciti Pasteluri de V. Alecsandri” (Septemvrie).
Dacă nu cumva referința este o tușă de culoare în sine, fără a putea număra prea multe influențe concrete, la nivelul artei poetice, din Alecsandri.
Trimiterile de ordin livresc nu sunt, de altfel, puține, și nici obscurizate în aluzii vagi.
Astfel, un sat românesc cât se poate de patriarhal, cu „căsuțele răzlețe”, cu „capre cățărate pe-o râpă de lumină”, cu „gârboviți ciobani” și cu o fată care „zorește, greu de urnit, un bou” îi apar poetului ca „arătări din țară în stampe japoneze” (Spre Izvorani).
Dacă se gândea, spre exemplu, la Hokusai, probabil că avea dreptate.
Altădată privește dealul copilăriei miniatural, ca o pictură pe un ulcior antic sau ca pe un ou încondeiat (Comoara).
Și realitatea își modifică suprarealist legile în acest poem: „Și-n galbena lumină a toamnei argeșene / Cu mere care zboară și berze care cad, / Am luat în mână dealul: un ou încondeiat, / Ca să-l dezmierd mai bine cu somnoroase gene”.
[1] Sunt mai multe poeme cu acest titlu.