Iubiții mei,

în icoana de față, Sfântul Ilie privește de la dreapta spre stânga…pentru a privi înapoi.

Privire de la dreapta la stânga care e una…isihastă.

Pentru că ne plecăm capul spre locul inimii, în partea stângă…pentru a striga către Domnul: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!

Rugăciunea ne vindecă de trecutul nostru.

Numai prin rugăciunea în care puterea minții pogoară în inimă…putem vedea curat trecutul nostru.

Sau noi, cei care avem un trecut nu prea „frumos”, ne împăcăm cu Dumnezeu în rugăciunea tainică, smerită, bucuroasă, care ne umple de slava Lui.

Sfântul Ilie privește de la dreapta spre stânga…pentru a vedea…în spatele rugăciunii lui…pe corbul care îi aduce pâine.

Și care pâine, prin forma ei rotundă, e o prefigurare a Sfintei Euharistii. Pentru că e Pâinea care dă viață, viață veșnică lumii [In. 6, 51].

În LXX, în I Regi, Ilie este Iliu [I Reg. 17, 2].

Și Iliu, din porunca Domnului, se ascunde la pârâul Horrat, din fața Iordanisului/ Iordanului [I Reg. 17, 3], bând apă din pârâu…și coraxi/ corbii îl hrănesc [I Reg. 17, 4].

Adică tocmai imaginea iconică pe care o discutăm acum…și în care vegetația puțină, relieful stâncos și haina aspră a Sfântului Ilie ies în evidență…și din corbi…s-a ales doar unul pentru a sublinia ajutorul dumnezeiesc dat Profetului.

Pentru că Sfintele Icoane nu sunt raportări fotografice la realitate ci esențializatoare. În care narațiunea iconică se reduce la puține detalii…dar cu totul elocvente din punct de vedere teologic.

Și de ce este elocvent corbul pentru narațiunea teologică?

Pentru că el, corbul, e o pasăre de pradă…care nu își împarte hrana.

Nu e politicos cu oamenii…ci distruge culturile oamenilor, mănâncă și animale mici și insecte…exprimând astfel pe dușmanii credinței.

Și dacă o astfel de vietate l-a hrănit pe Ilie, a fost pentru ca el să înțeleagă că mila lui Dumnezeu e mare cu toți păcătoșii pământului și că El vrea întoarcerea la blândețe, la adevărata fire a omului…a celor care luptă împotriva dreptei-credințe.

Da, pentru că nu toți ai Împărăției sunt deja în Biserica Lui…după cum nu toți ai Bisericii vor fi moștenitori ai Împărăției Lui!

Ci ai Lui vor fi…cei care nu se vor dezice de El acum și niciodată.

Cu alte cuvinte: Icoana Sfântului Ilie pe care o discutăm acum ne învață rugăciunea tainică, smerită și milostivă față de toți oamenii.

Însă viața Sfântului Ilie e plină de evenimente mistice.

De experieri ale slavei lui Dumnezeu, ale harului dumnezeiesc.

În Viața sa, cât și în Acatistul său, găsim detaliul că tatăl său, Sovah, pe când Sfântul Ilie era prunc, l-a văzut vorbind cu Îngeri și fiind înfășurat cu foc și hrănit cu văpaie de către ei.

Bineînțeles e vorba de o vedenie a tatălui său…și focul și văpaia văzute de el sunt harul dumnezeiesc.

Înmulțește făina și uleiul [I Regi 17, 16] și înviază pe fiul văduvei [I Regi 17, 22] din Sarepta Sidoniosului/ Sidonului [v. 9]…și, la fel ca Domnul cu fiul văduvei din Nain, „edochen afton ti mitri aftu”/ „l-a dat pe el mamei lui”.

Răsplătește binele cu bine.

Sfântul Ilie o lasă bogată pe femeie văduvă, pe cea căreia Domnul îi poruncise să îl hrănească pe Ilie [I Reg. 17, 9].

La rugăciunea sa, „s-a pogorât foc de la Domnul, din cer” [epesen pir para Chiriu, ec tu uranu] [I Reg. 18, 38] și Domnul I Se arată în vedenie, după 40 de zile și 40 de nopți de călătorie și de postire [I Reg. 19, 8-12].

De la Horrat/ Cherit la „orus Horiv” [I Reg. 19, 8, cf. LXX]/ Horeb.

Și așa cum am arătat în Teologia vederii lui Dumnezeu, p. 24-25, extazul lui Ilie din Horeb de la I Regi 19, 11-12, e „o confesiune post-extatică” și nu o derulare în act.

Domnul S-a manifestat în multe feluri, în mod extatic, în vedenia lui Ilie…dar cea mai suportabilă și plăcută prezența a Sa, pentru Ilie și pentru toți oamenii Bisericii e atunci când slava lui Dumnezeu e trăită ca „adiere lină” [I Reg. 19, 12].

Însă viața sa cu totul dumnezeiască uimește prin finalul ei non-tanatic. Care nu se termină prin moarte

Pentru că, spune II Reg. 2, 11, cf. LXX: „che idu [și, iată!,] arma piros [car de foc] che ippi piros [și cai de foc] che diestilan ana meson amfoteron [și despărțindu-i prin mijloc pe amândoi (se referă la Iliu și Elisee)] che anelimfti Iliu [și l-a luat/ l-a ridicat pe Ilie] en sissismo os [ca în vârtej de vânt] is ton uranon [întru cer].

Și la fel ca în cazul altor vedenii…carul și caii erau ca de foc…după cum vârtejul era ca un vârtej de vânt.

Însă cum să te ducă un car cu cai de foc și un vârtej de vânt…în cer?

Pentru că Biserica nu propovăduiește existența „navelor extraterestre”…care te iau și te duc undeva, în cosmos…după cum spune ideologia ufologică.

Însă aici e vorba de o vedenie…care a înconjurat ridicarea preaminunată a Sfântului Ilie întru slava lui Dumnezeu, fără ca el să moară în acest act dumnezeiesc de ridicare de la pământ la cer.

Lucru care se petrecuse și cu Sfântul Enoh, mai înainte dar și cu alți Sfinți ai Bisericii, care înainte sau după moartea lor, murind și înviind din morți, au fost ridicați și cu trupul de la pământ la cer, în Împărăția lui Dumnezeu.

Dar când vorbim despre ridicarea cu trupul la cer a Sfinților de către Domnul…vorbim de îndumnezeirea oamenilor.

Pentru că numai Sfinții Lui preaiubiți și după cum El singur dorește aceasta…se bucură de atâta intimitate cu Dumnezeu.

Și ne gândim, înainte de toate, la Maica lui Dumnezeu, al cărei trup Domnul l-a înălțat la cer…după ce a murit și a înviat.

Și, după cum observați, în mod minunat, avem la sfârșitul lui iulie luarea lui Ilie la cer…pentru ca pe 15 august să prăznuim adormirea Maicii Domnului, pe care Sfântul Apostol Toma a văzut-o cum Domnul o înălța la cer, a 3-a zi după adormirea ei.

Și iată!, aici, în a doua Icoană a vieții Sfântului Ilie, vedenia ridicării Lui la cer.

Faptul că descrierea scripturală e una extatică.

Din care deducem că noi nu trebuie să tindem spre o asceză lipsită de simțiri și vederi dumnezeiești…ci, dimpotrivă, adevărata asceză este simțitoare și văzătoare de Dumnezeu.

Pentru că drumul nostru e spre cer, adică spre viața înduhovnicită, plină de har, de vederi și de înțelegeri dumnezeiești, plină de iubire și de frumusețe duhovnicească.

Dar 20 iulie are de-a face și cu 6 august.

Pentru că Moise și Ilie vorbesc cu Domnul întru slava Sa pe muntele Taborului.

Iar Acatistul său îl declară „înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos”, pentru că în Viața sa se mărturisește credința Bisericii, cum că Sfântul Mare Proroc Ilie „iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pământ a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan”.

În Tradiția ortodoxă, Sfântul Proroc Ilie este Sfântul care ne binecuvintează cu ploaie după zile de arșiță și secetă.

Și pe el îl rugăm, ca pe unul „cu îndrăzneală mare față de Dumnezeu și nădăjduind în iubirea ta față de neamul omenesc” [din Rugăciunea la vreme de secetă a Acatistului său].

Pentru că Sfântul Ilie ne insuflă atât blândețe isihastă cât și râvna pentru dreapta credință.

Pentru că râvna pentru bine trebuie temperată de cunoaștere teologică și de rugăciune curată.

Altfel ne transformăm în ploaie care distruge, în ploaie cu piatră pentru alții…și nu în ploaie lină, liniștită dar înviorătoare pentru cei care caută luminare prin credință și îndreptare a vieții.

Dumnezeu să ne dea tuturor să ne bucurăm întru Sfinții Lui, cunoscându-i tot mai mult…și mai frumos.

Adică cu repercusiuni bune, înțelepte în viața noastră.

Iar Sfântul Ilie Tesviteanul, Părintele nostru cel plin de har și de bucurie dumnezeiască, să ne dea și nouă să ardem de dorul lui Dumnezeu și să ne sfințim prin fapte de frumusețe creștinească, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: