Un poem ceva mai lung, intitulat Timpul, pare că brodează pe o învechită schemă mitică și că nu are prea multă profunzime filosofică. La prima vedere…

Pillat a simțit nevoia unei condensări a perspectivei temporale, a unui…rezumat poetic.

Recurge deci la o personificare…care pare elementară…și timpul devine un personaj într-un context naratologic.

E un fel de namilă din basmele lui Creangă, un Păsări-Lăți-Lungilă care se distrează cinic vânând sau…transformând lumea și realitatea, îmbătrânind oamenii:

Lung Timpul a căscat de plictiseală…

A plecat.

*

Cu un sărut, din drum, schimbă în babă-clonță,

Șchiopând în băț și fără dinți –

O fată, dreaptă ca o lanță,

Mlădietoare în catrinți…

Și luându-i piersicile din obraz,

Lăsând smochini uscate – făcu haz.

Însă Timpul acesta superficial și lipsit de logică, care se joacă nătâng cu existențele, nu este timpul părut etern al lui Heraclit – pe care îl invocă și Pillat în câteva rânduri.

El este o creatură se naște și moare odată cu omul.

Statura lui gigantescă, personalitatea lui strivitoare e până la urmă o iluzie a omului care nu acceptă, în conștiința lui, metamorfozele distructive și anihilatoare pe care le constată asupra realității și a ființelor pe care le cunoaște și le iubește, care e rănit de această evoluție și îi atribuie, în consecință, temporalității, dimensiuni și forțe hiperbolice.

Ceea ce afirmă Pillat în acest poem este că, deși vorbim de un timp universal, de fapt temporalitatea are o profundă valoare și dimensiune individuală.

Există timpul fiecărui om și la fiecărui lucru în parte. Dar mai ales omul are conștiința și rațiunea de a reflecta într-un mod cu totul personal acest timp.

Însă în acest poem există mai multe episoade sau tablouri care pot fi admirate separat.

Se pot deosebi mai multe peneluri care aparțin însă aceleiași epoci poetice (nu excludem intenția pastișei, a melanjului de tonuri).

Astfel, după un scurt preludiu eminescian, o strofă e un tablou întreg arghezian:

Tăcerea deodată și-întinse împrejur,

Auitor și veșnic, golu-i sur

*

Pe sub bolțile pustii

A țesut păienjenișul,

Prin geamuri sparte da frunzișul,

Și din pereți

Creșteau bureți,

Pe butii goale – mucegaiul

Viața își pierduse graiul,

Cojită ca o tencuială.

Epitetul sur, asociat golului tăcerii, ne face inevitabil să ne gândim la eminescienele văi sure ale chaosului din Scrisoarea I.

Altă strofă invită la perspective blagiene (deși pare a-l anticipa întrucâtva și pe Geo Dumitrescu, pentru că remarcăm nu doar ritmul narativ al versurilor, ci și libertatea de a trage cu pușca a Timpului):

Simți cum Timpul calcă prin pădure,

A bubuit lung pușca lui cu cremeni…

Dar Timpul, luând în palmă pândar și deal și vie,

A râs, a râs…suflând ușor:

– Un fulg de păpădie

Ce-n vânt îl semeni –

Se depărtă priveliștea năucitor;

Se făcu mică…mică – așa cum

Ai fi privit-o la „panopticum”,

Sau încrustată-n tine, în rama anilor

 *

Și Timpul o porni la deal, la vale,

Sub stele cât pumnul…

Există, în același timp, în poem, și tablouri lirice de mare intensitate, pasteluri dinamice, în care timpul devine o plasmă transparentă și agilă sau un râu care curge cu viteza luminii (într-o viziune separată de cea dominantă a poeziei).

Și cum aprinse toamna în codri-ntâiul foc,

O bună zi, din Iezer, Păpușa și Negoi,

Se scurseră pe drumuri, umflate-n valuri noui

Cu spuma lor de lână, pâraiele de oi

Și frunze-n viață printre atâtea moarte foi,

Sitari pestriți porniră cu toamna din zăvoi…

Imaginile poetice, în consecință, curg cu o frapantă rapiditate, ca în montajele video…încă neinventate (vezi, spre exemplu, filmul de aici).

Sitarii sunt pestriți…ca și toamna și precum rugul codrilor nestins, de toamnă.

Viziunea aceasta, a timpului zburător/ fugător (fugit tempus, care, transpus în imagini poetice plastice, ne poate surprinde) nu e unică în lirica lui Pillat. Ea e reluată și în poezia Înapoiere:

/…/ Mori de vânt,

Cu aripe deschise izbite de pământ,

Păreau un cârd de berze zburând stângace. Line

Ca valurile mării, călătoreau coline

Și lanuri de secară, de grâu și de porumb,

Fugeau și ele-n urma văzduhului de plumb.

Viteza amintirii și suprapunerea imaginilor conștiinței fac ca oile sau colinelecălătorească ca valurile mării.

În poezia lui Bolintineanu era invers: valurile semănau cu turmele de oi: „valuri după valuri veneau ca turme-albind” (Conrad).

Imaginarul arhaic se imprimă pe o pânză modernă.

În alt poem, Acuarelă, morile de vânt nu mai sunt ca un cârd de berze, ci ca niște bătrâne „Ce albesc pe prundul gârlei pânza lunii”.

Lumina lunii e mătăsoasă, pentru că și în poezia Drum de noapte se vede „prin frunzișe luna cernută-n ceață fină”.

Bolintineanu credem că este invocat cumva și în Drum de noapte, pentru că aici volatilele miresme ale naturii („Poiene necosite de mult și miros vag/ De flori de fân în floare, de fragi și de sulfină”) sunt asociate cu ideea de perenitate prin…„metempsicoză”…a tinerei fete pe care o revezi mereu și mereu în altă generație:

Caleașcă, drum de noapte, păduri adânci de fag

Și prin frunzișe lună cernută-n ceață fină,

Poiene necosite de mult și miros vag

De flori de fân în floare, de fragi și de sulfină

*

În pace sufletească topindu-se, te-alină

Realitatea vremii pe al naturii prag,

Prin ce metempsicoză revăd obrazul drag

Al fetei de-altădată în albă crinolină!

*

Aceeași ochi sălbatici, același zâmbet trist,

Din care făurisem a dorului povară,

Și eu același tânăr și palid bonjurist…

*

Când ea înfășurată în vălul de percal

Îmbălsămat de vântul pădurilor, în vară,

Visa la iarnă baluri la consulul muscal.

Fata e…îmbălsămită ca în versurile lui Bolintineanu (de aceea aminteam de el): „înfășurată în vălul de percal/ Îmbălsămat de vântul pădurilor, în vară”.

Ea renaște cu fiecare generație și nu piere, pentru că ceva din ființa ei amintește de miresmele eternității, are grația și imaterialitatea aromatelor (amprenta frumuseții veșnice), dincolo de amănuntele biografice prin care se reface și se reînvață, mereu, experiența existențială.

Ne întrebăm dacă nu este cumva sugerată (mai mult sau mai puțin intenționat) și o înțelegere personală a metempsihozei eminesciene.

Did you like this? Share it: