Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 21 iulie, 2012

Documentul BEM…după 30 de ani [15]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

***

p. 32:

II. 11 vorbește despre unire, comuniune și reînnoire.

Uniți [united] cu Hristos. În comuniune [in communion] cu toți Sfinții și Mucenicii. Și reînnoiți [renewed] „in the covenant sealed by the blood of Christ” [în legământul pecetluit prin sângele lui Hristos”.

Iar reînnoirea, bineînțeles ontologică, se primește prin împărtășirea euharistică.

*

Însă pentru ortodocși unirea cu Hristos e reală, e simțită, are urmări ontologice.

La fel, comuniunea cu Sfinții e reală. Sfinții se arată celor care li se roagă și slujesc minuni în viața lor.

Cine sunt însă Sfinții și Mucenicii? Sfinții și Mucenicii Bisericii Ortodoxe sau oricare „presupus sfânt”, fără „culoare” religioasă?

Care Sfinți și Mucenici, în bisericile unde ei nu sunt cinstiți?

Și ce reînnoire e aia dacă e doar de ordin lingvistic și nu e o realitate ontologică?

*

II. 12 dezbate predicarea în relație cu Euharistia.

„Anamneza lui Hristos”, se spune aici, „este adevăratul conținut al predicării Cuvântului după cum este și al cinei euharistice”.

Și în predică și în Euharistie e pomenit/reamintit/evidențiat Hristos.

Dar nu în orice predică „creștină” Hristos e propovăduit cu adevărat, după cum nu orice euharistie, a oricărei biserici „creștine”, este Euharistia Bisericii.

Și predica Bisericii nu se reduce la Hristos.

Dar predicarea adevărată a lui Hristos e cea în care Hristos e prezentat tradiționalo-scriptural, potrivit acriviei dogmatice a Bisericii Ortodoxe, în care Hristos e trăit ca prezență intimă și ca Arhiereu al Bisericii și Stăpân al întregii Creații.

Euharistia e una, una singură și minunea ei, a Pâinii care se pogoară din cer, se petrece numai în Biserica Ortodoxă.

De aceea nu putem extinde Tainele în afara Bisericii și nici nu putem valida „taine” care produc schismă.

Adică amputare a Trupului Bisericii.

E un non-sens „externalizarea” Tainelor…pentru că ele sunt izvoarele de viață ale Treimii în viața noastră.

*

Cum să externalizezi organele dintr-un om…și să mai fie viu?

Cum să scoți Tainele din Biserică…și ea să mai fie vie?

Distrugerea sacramentalității Bisericii înseamnă distrugerea vieții divino-umane pe pământ. A sfințeniei.

Odată cu părăsirea Tainelor Bisericii, teologia devine ideologie din sursă de viață.

Numai când te împărtășești de sacramentalitatea Bisericii ești în relație cu Dumnezeu, Cel care te umple de viața Lui.

*

Și II. 12 se încheie cu sublinierea următoare: „The celebration of the eucharist [slujirea euharistică] properly includes the proclamation of the Word [include în mod corespunzător/adecvat/ de la sine [și] proclamarea/mărturisirea Cuvântului].

Și Cuvântul aici, scris cu majusculă, după practica neoprotestantă, confundă pe Hristos cu predicarea. Sau pune semnul de egalitate între Hristos și predicare…Lucru fals chiar și în practica lor, pentru că nici ei și nici noi nu propovăduim numai despre Hristos ci despre toate învățăturile creștine.

*

Însă Biserica Ortodoxă nu își pune problema Euharistiei în termenii predicării…pentru că Euharistia este o parte din Liturghie și Liturghia are și predică și mărturisire imnologico-teologică a datelor credinței…și ea se termină prin împărtășirea euharistică a comunității.

Noi trăim de la sine ascultarea datelor credinței ca drum spre împărtășire și ca bucurie de după împărtășire. Pentru că nu despărțim ascultarea predicării de închinare și de împărtășirea în comuniune.

Ne cântăm credința, o mărturisim, o predicăm și ne împărtășim cu Hristosul pe care L-am predicat.

*

II. 13, în manieră catolică, protestantă și neoprotestantă, pune în centrul atenției „cuvintele și faptele lui Hristos la instituirea Euharistiei [the words and acts of Christ at the institution of the eucharist]”.

Pentru că în romano-catolicism, de unde s-a preluat această poziționare teologică, accentul cade pe cuvintele de instituire și nu pe epicleză, nu pe cererea de pogorâre a harului dumnezeiesc pentru ca să prefacă Pâinea și Vinul euharistice în Trupul și Sângele Domnului.

În Ortodoxie însă dimensiunea tainică e cea care primează, adică însăși acțiunea sfințitoare a Prea Sfintei Treimi în sfințirea Cinstitelor Daruri.

Nu când repetăm cuvintele Domnului (Luați mâncați… și: Beți dintru acesta toți…) Darurile se transfigurează/ se preschimbă…ci când dorește Dumnezeu, Cel pe Care noi Îl implorăm să facă această prea mare și prea dumnezeiască schimbare/ transfigurare a Darurilor Bisericii.

Deci accentul, în Ortodoxie, cade pe Dumnezeul Cel Viu care lucrează în noi și între noi, în comunitatea Bisericii și nu pe repetarea cuvintelor instituirii.

Preacurata Treime e sursa noastră de viață și de sfințire!

De aceea ne rugăm și cădem cu umilință înaintea Prea Sfintei Treimi pentru ca să  pogoare harul dumnezeiesc care sfințește toate…și să sfințească Darurile noastre.

Dumnezeu așadar iese în evidență în orice Taină a Bisericii și nu omul, în cazul nostru, preotul sau ierarhul, care se roagă ca Darurile să se sfințească.

*

Orice sfințire este o urmare a unei epicleze.

E urmarea unei chemări a lui Dumnezeu Cel viu, Care sfințește toate…pentru ca să lucreze în noi și între noi minunile Sale cele prea mari.

Iar dacă căutăm în cuvintele noastre sau în gesturile slujbei noastre împlinirea Tainei e semn că nu avem conștiința împreunei noastre slujiri cu Dumnezeu.

Dar dacă El e cu noi…și simțim asta din plin…și de la El așteptăm sfințirea apei, sfințirea Darurilor, binecuvântarea prinoaselor etc. …atunci nu punem niciodată în prim plan cuvintele noastre sau cuvintele Lui repetate de noi…ci acțiunea Lui reală și suverană, pe care nimeni nu o poate sili să se producă…ci se produce când El dorește și cum El dorește.

*

Și astfel înțelegem diferența enormă de conștientizare dintre a sluji Tainele fără să simți și să vezi prezența lui Dumnezeu…și a sluji Tainele, ca episcop, preot, diacon…și să simți și să vezi și să te transfigurezi de fiecare dată, mereu, prin simțirea și vederea slavei Lui, a Dumnezeului iubirii noastre.

Pentru că numai lipsa sesizării Lui ne dă acest curaj nebun de a presupune lucruri pe care nu le conștientizăm. La care ne oprim accesul prin viața noastră prăpăstioasă.

*

Și II. 13 vorbește despre „o prezență reală a Lui” [his real presence] în Euharistie. Și tot aici despre „a variety of ways”/ „o multitudine de căi” prin care Hristos Își împlinește făgăduința Sa de a fi mereu cu noi până la sfârșitul veacurilor.

Însă care sunt căile acestea diverse ale prezenței lui Hristos în lume? Sunt Sfintele cărți, Sfintele Icoane, Sfinții, Sfintele Moaște, Bisericile?

Și se declară prezența lui Hristos în Euharistie, cum și este, ca fiind „unique” [unică].

*

Pronunțarea cuvintelor instituirii, spune BEM, produce Euharistia…lucru care nu e așa, după cum am spus mai sus.

Și Hristos este „real, living and active presence” [real, viu și prezență activă/lucrătoare] în Euharistie.

Dar finalul lui II. 13 reușește să facă o altă gafă majoră, aceea de a despărți Euharistia de credința personală și a comunității: „Christ’s real presence in the eucharist does not depend on the faith of the individual” [prezența reală a lui Hristos în Euharistie nu depinde de credința individuală”].

Cu alte cuvinte, spune BEM, „nu contează” dacă preotul crede sau nu crede, e eretic sau satanist…dacă spune cuvintele instituirii atunci avem „Euharistie validă”.

Însă Euharistia se bazează tocmai pe credința comunității.

Euharistia nu e „o apariție nedorită” în Biserică!

Ortodocșii vin împreună, mărturisesc aceeași credință și se roagă lui Dumnezeu ca să pogoare harul peste Darurile lor tocmai pentru ca să se împărtășească cu Hristos Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru noi și pentru îndumnezeirea noastră.

Euharistia e dorită acolo unde oamenii au credință dreaptă și vor să trăiască din plin viața cu Dumnezeu.

Și Dumnezeu Se pogoară acolo unde e chemat, unde e dorit…chiar dacă nu toți din Biserică sunt foarte conștienți sau implicați în actul sfințitor.

Între nerăbdare și abureli

  • Potrivit cercetării sociologice, prezența estimată la vot în ziua referendumului de demitere a președintelui Traian Băsescu pentru populaţia rezidentă în România este de 63,6% şi de 53% faţă de listele electorale. 55,8% dintre cei intervievați vor vota DA la referendum, 21,1% vor vota împotriva demiterii lui Traian Băsescu, iar 23,1% nu s-au decis cum vor vota”.
  • România ocupă locul doi în Europa în ceea ce priveşte indicele mortalităţii infantile (decese ale copiilor înainte de împlinirea unui an), chiar dacă acesta a scăzut de la 10,12 decese la 1.000 de născuţi vii, în 2009, la 9,79, în 2010”.
  • La cererea presedintelui interimar Crin Antonescu, incepand de vineri [20 iulie 2012], de la ora 18.00, Serviciul de Telecomunicatii Speciale a intrerupt serviciile de comunicatii speciale utilizate de Traian Basescu”.
  • Pentru cei care nu au termeni de comparație cu comunismul…iată aici cum arată „o masă de oameni” adusă…ca să se bucure și Traian Băsescu. Astăzi, la Iași:

  • După Gândul, și ziarele Capital, Evenimentul zilei și Adevărul publicitează același penibil sait anti-USL „legea junglei.ro”.
  • Romania este pe locul patru in UE dupa rata persoanelor care sunt ucise”.
  • eu ţin cu partea mai puţin văzută. Cu România, cu poporul român”. Și noi la fel!
  • Dacă într-adevăr practica plagiatului ar fi incriminată de justiţiarii de azi, ar trebui să vedem reacţii la fel de rapide şi de intransigente ori de cîte ori se vorbeşte de un nou caz de furt intelectual, indiferent de numele celui acuzat şi de „partida“ din care face parte. Că lucrurile nu stau deloc aşa se vede cu ochiul liber. Cu ambii ochi”.
  • A ajuns sau nu Victor Roncea „un decepționat” de președintele pe care…mult l-a ovaționat?  Și dacă DA…atunci Bine!
  • Cu toată seceta care a fost, am reușit să salvez – până la ultima ploaie, care a rezolvat situația, cel puțin pentru moment – rândurile de roșii, de vinete, de ardei grași, de ardei iuți. Când apa din pârâu s-a împuținat, am fost nevoit să car, ajutat de niște binefăcători, ceva apă, cu bidoanele, de la un izvor dinspre Dealul Repedea, pentru florile și legumele mele. Am descoperit, mai apoi, că pe la patru-cinci dimineața se strânge ceva apă în pârâu și am profitat de situație (vai de somnul meu!…). Asta până când a plouat din belșug, iar plantele și-au revenit. Deja am degustat din primele roșii și am făcut un prim ghiveci cu câteva din aceste legume (ceapa am luat-o din piață). E un ghiveci – îl numesc athonit – pentru că ceva similar (identitatea nu am atins-o) am mâncat, cu multă poftă, după ore de stat la Liturghie, vara trecută, la Mănăstirea Vatopedi, de pe Sfântul Munte. De atunci, tot re-editez acel platou, devenit reper culinar, și de fiecare dată îmi iese nu exact ca acolo, ci altfel, funcție de dozajul dintre legume, ingrediente sau chiar de felul și locul coacerii (mai domol sau mai alert, în cuptorul electric sau la cel cu gaz). Probabil că această dispoziție mai depinde și de starea când fac mâncarea, sau când mă bucur de ea, degustându-o. Dar, cel mai probabil, diferența se datorează că lipsește ceva: Liturghia de dinainte…”.
  • Oana Stancu: „12 ani de pușcărie riscă Traian Băsescu pentru această spălare de bani”. 20. 16. Antena 3.
  • Mai multe adevăruri spuse „cu zâmbet”:
  • http://www.exclusivnews.ro/wp-content/uploads/2012/07/flacara-lui-basescu.jpg
  • Victor Ponta: „”Îl suspectez pe Traian Băsescu că şi în 2009 şi acum are surse ilegale de campanie electorală. Şi cred că este de datoria autorităţilor statului să elucideze acest lucru. Până la urmă, fostul premier, domnul Năstase a fost condamnat pentru finanţarea ilegală a campaniei din 2004. Eu nu vreau să cred că numai cine pierde alegerile este cercetat, cel care le-a câştigat, domnul Băsescu cred că trebuie să răspundă în egală măsură de unde îşi finanţează toate campaniile”.
  • Și azi, tot la Iași, în spatele oamenilor aduși „să stea” în fața lui Băsescu, oamenii protestau ce trebuie:


Documentul BEM…după 30 de ani [14]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

p. 31:

Comentariul de după II. 8 face aluzie la sintagma „propitiatory sacrifice”/ „jertfă de împăcare” [tradusă de Anca Manolache ca: jertfă de ispășire], pusă, în mod nedrept, pe seama teologiei romano-catolice…când ea este o avere a Bisericii una.

Și Jertfa Domnului de pe Cruce este „one expiation”/ „singura ispășire”, care „made actual in the eucharist”/ „se face actuală/ se actualizează în Euharistie”.

Iar Euharistia este „presented before the Father in the intercession of Christ and of the Church for all humanity” [prezentată înaintea Tatălui în mijlocirea lui Hristos și a Bisericii pentru întreaga umanitate].

*

 p. 32:

Și bisericile sunt chemate să revadă, conform Scripturii, teologia sacrificiului/ a jertfei, spune documentul BEM. Bineînțeles, o aluzie la teologia jertfei în protestantism, ca reacție la teologia romano-catolică.

Însă Euharistia e, deopotrivă, împăcare a noastră cu Dumnezeu, umplere de sfințenie, curățire de păcate, îndumnezeire a noastră.

Pentru că Ortodoxia nu restricționează discuția teologică la o sintagmă, două…ci discuția despre consecințele Euharistiei o conduce apelând la diverse paradigme scripturalo-patristice, fără să le epuizeze.

*

În II. 9 se afirmă faptul că „anamneza” lui Hristos „este baza/fundamentul și sursa/izvorul tuturor rugăciunilor creștine” [the basis and source of all Christian prayer].

Dacă anamneză, de aici, înseamnă Euharistie, atunci în Ortodoxie lucrurile nu stau așa!

Fiecare Taină și slujbă ortodoxă au în centrul lor pe Prea Sfânta Treime, pe Dumnezeul nostru treimic și nu Taina Euharistiei.

Toate slujbele ortodoxe au fundament și împlinire trinitară.

Pentru că toate sunt fundamentate pe slava Treimii și toate duc la comuniunea cu Treimea.

Dar dacă anamneză înseamnă aici pomenirea lui Hristos, pomenirea Lui continuă, atunci se spune un adevăr în mod parțial.

Pentru că niciodată Hristos nu e rupt de Treime în Ortodoxie. Ci oricând ne raportăm la Hristos, ne raportăm totodată la Tatăl și la Fiul, la întreaga Treime.

*

Ortodoxia nu centralizează Euharistia…pentru că Tainele se primesc în firescul lor liturgic. Botezul e începutul Tainelor…și, e adevărat, cel mai mult ne umplem de consecințele Mărturisirii și ale Euharistiei.

Însă dacă vedem totul dinspre Euharistie spre celelalte Taine…nu le mai vedem pe toate ca lucrări egale ale lui Hristos în viața Bisericii, care ne conduc către persoana Sa.

Sau maximalizăm Euharistia ca să le minimalizăm pe celelalte, pentru că nu mai înțelegem că toate ne conduc spre persoana și comuniunea cu persoana lui Hristos, Cel nedespărțit de Tatăl și de Duhul.

În cărțile de cult nu se maximalizează vreo slujbă a Bisericii pentru că toate sunt văzute ca necesare. Ca lucrări de folos, mântuitoare, în viața creștinilor ortodocși.

Și aceasta e perspectiva corectă: ca tuturor Tainelor și slujbelor Bisericii să le dăm aceeași cinstire, aceeași atenție, experiind/trăind, în mod practic, folosul fiecăreia în parte.

*

Pentru că o Taină nu o suplinește pe alta și nici nu o înlocuie.

Tocmai de aceea când ne botezăm slujim Botezul…și când ne cununăm…slujim Cununia.

Pe acestea…și nu altceva!

Nu presupunem că nu mai avem nevoie de Cununie…dacă tot ne-am botezat și împărtășit ci Taina Cununiei are rolul ei bine definit în viața cuplului.

Și Botezul nu exclude Cununia și nici Maslul și nici Mărturisirea pentru că fiecare Taină își are rolul ei bine definit în slujirea Bisericii.

*

Așa că nu trebuie să subsumăm toate Tainele Euharistiei…pentru că nicio Taină nu poate fi exclusă.  Și prin niciuna nu primim tot ceea ce primim prin fiecare în parte.

Și, la fel, nicio Laudă sau Slujbă a Bisericii nu poate fi exclusă…chiar dacă noi le slujim pe unele mai mult iar pe altele mai puțin.

*

Tot la II. 9 se subliniază că rugăciunea noastră „este unită [is united] cu mijlocirea continuă [the continual intercession]” a lui Hristos pentru noi.

Și că, în Euharistie, Hristos „ne împuternicește” [empowers us] pentru a trăi cu El [to live with him], a suferi [împreună] cu El [to suffer with him] și a ne ruga prin El ca păcătoși îndreptați [and to pray through him as justified sinners], împlinind în mod bucuros și liber voia Lui [joyfully and freely fulfilling his will]”.

Se observă în sintagma „păcătoși îndreptați” mentalitatea neoprotestantă, care accentuează păcatul, decadența, existentă în om și după botez…și care nu are nimic de-a face cu starea de fiu al lui Dumnezeu după har, sintagma ortodoxă, care vorbește despre restaurarea prin har a omului în Botez.

Restaurarea adusă de Botez scoate păcatul din om pentru că e o re-creare a lui prin har!

În om se coboară slava Treimii și de aceea el, cel botezat, e fiu al lui Dumnezeu după har, pentru că, în Hristos fiind mântuit și sfințit, s-a născut la viața în sfințenie, la viața eclesială.

*

Însă viața cu și în Hristos, viața duhovnicească, e cea în care se trăiește simțirea harului și vederea slavei lui Dumnezeu.

Adică „viața duhovnicească” nu e doar o sintagmă goală…care ar exprima „existența” oricărui ortodox botezat sau a oricărui om de pe planetă care „gândește” sau „creează” poezie, literatură, teologie etc., ci indică o viață plină de minuni.

O viață plină de teologie, de sfințenie, de transfigurare.

Câți însă prezintă o viață plină de prezența lui Dumnezeu și a Sfinților în viața lor?

Că asta înseamnă „viață duhovnicească”: manifestarea lui Dumnezeu și a Sfinților Lui în viața noastră prin harul dumnezeiesc.

Fapte concrete, manifestări reale, mistice ale lui Dumnezeu în viața noastră…și nu imaginații.

*

II. 10 atinge problema asumării umanității în umanitatea lui Hristos. Motiv pentru care se afirmă aici: „In Christ we offer ourselves as a living and holy sacrifice in our daily lives (Rom. 12:1; I Peter 2:5)” [În Hristos noi ne oferim pe noi înșine ca o jertfă vie și sfântă în viețile noastre de zi cu zi (Rom. 12, 1; I Petr. 2, 5)].

Și noi ne oferim pe noi înșine…tocmai pentru că suntem asumați în umanitatea Lui.

Sau Euharistia ne cuprinde și pe noi, ea fiind jertfa vie și sfântă pe care Biserica o slujește zilnic, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei și Și-a asumat umanitatea pentru veșnicie.

Însă cum cinstește un neoprotestant întruparea lui Hristos și consecințele ei transfiguratoare asupra umanității noastre, dacă neagă cinstirea Sfinților, exemplele vii, autentice, ale transfigurării?

Cum să negi Sfintele Moaște și Sfintele Icoane când ele sunt mediile concrete, reale, ale transfigurării creației?

Când transfigurarea se vede și în ele, pentru că, mai întâi de toate, se vede în sufletele Sfinților.

E ca și cum ai nega creierul lui Einstein, când te bucuri de descoperirile sufletului său.

Dar ar fi putut gândi Einstein…dacă nu ar fi avut partea materială a creierului?

*

Numai că acolo unde se neagă consecințele întrupării Domnului, adică sfințenia, Tainele, îndumnezeirea omului și a creației nu se acceptă unirea Dumnezeirii cu umanitatea la nivelul unei Persoane, cea a Fiul lui Dumnezeu întrupat.

*

Euharistia, tot în II. 10, este „this spiritual worship, acceptable to God” [slujire/închinare duhovnicească, acceptată de Dumnezeu” și dacă ne hrănim din Euharistie, atunci ne „sanctified and reconciled in love” [sfințim și reîmpăcăm (cu Dumnezeu) în iubire], pentru „to be servants of reconciliation in the world” [a fi slujitori ai reîmpăcării în lume].

Reîmpăcarea cu Dumnezeu e o realitate liturgico-duhovnicească care survine în urma mărturisirii dreptei-credințe și a primirii Botezului ortodox.

Nu ne reîmpăcăm cu Dumnezeu doar pentru că noi, credincioși și teologi din mai multe culte, ne strângem și trecem peste „marginile” noastre eclesiale.

Ci reîmpăcarea cu Dumnezeu este o asumare totală a dreptei-credințe și o primire a Botezului întru bucurie și o viață post-baptismală de reală sfințenie.

Reîmpăcarea cu El e dinamică…e continuă…și nu se leagă doar de Botez.

Tocmai de aceea, în Taina Mărturisirii, după spovedirea păcatelor, preotul se roagă: „Împacă-l și-l unește pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru” [Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 74].

O împăcare ontologică…pentru că păcatele l-au scos pe cel care se spovedește din simțirea și vederea lui Dumnezeu de care au parte toți membrii Bisericii.

Predică la Duminica a VII-a după Rusalii

*

Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum

Matei 9, 27-35

„În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?

Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.

Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel.

Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor”.

*

Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos săvârşea binele din iubire milostivă pentru oameni.

De aceea, nu căuta laudă de la oameni şi nu Se tulbura de răutatea fariseilor care-L invidiau şi-L denigrau. Astfel, Hristos Domnul ne învaţă să săvârşim binele, chiar dacă unii ne invidiază şi ne critică.

Întrucât Sfântul Vasile cel Mare a descris cu multă înţelepciune patima invidiei ca fiind o boală care distruge sufletul invidiosului şi denigrează pe nedrept pe oamenii virtuoşi, considerăm folositoare publicarea omiliei sale despre invidie 1*, ca predică tematică la Duminica a VII-a după Rusalii.

„Bun este Dumnezeu şi dătător de bunătăţi celor vrednici; rău este diavolul şi făcător a tot felul de răutăţi. După cum lipsa de invidie vine de la Cel bun, tot aşa invidia urmează diavolului.

Să ne păzim deci, fraţilor, de patima invidiei, ca nu cumva să ajungem părtaşi faptelor celui potrivnic şi să fim osândiţi odată cu el. Dacă cel mândru suferă aceeaşi osândă ca şi diavolul, cum va scăpa invidiosul de pedeapsa pregătită diavolului?

Nu se naşte în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puţin pe cei din jur, dar pricinuieşte în primul rând un rău personal celui stăpânit de această pornire nestăpânită. După cum rugina mănâncă fierul, tot aşa şi invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la naşterea lor, pântecele care le-a zămislit 2*, tot aşa şi invidia obişnuieşte să sfâşie sufletele celor care au odrăslit-o.

Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui. Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăseşte nici supărarea, nici mâhnirea. A rodit mult ţarina vecinului? Este plină casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viaţă? Nu-l părăseşte veselia? Ei bine, toate acestea întreţin boala şi măresc durerea invidiosului. Aşa că se aseamănă cu un om gol, lovit din toate părţile. Este cineva voinic, sănătos?

Starea lui îl răneşte pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă rană pentru invidios! Cutare depăşeşte pe mulţi prin talentele sale? Este cineva cinstit şi admirat pentru înţelepciunea şi darul vorbirii? Este un altul bogat, îi place nespus să dăruiască şi să împărtăşească din averea sa pe cei săraci? Este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea sunt lovituri şi răni care-l lovesc drept în inimă.

Şi grozăvia bolii stă în aceea că nu poate să şi-o mărturisească; dimpotrivă, stă cu capul aplecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreţ, mistuit de răutate.

Dacă-l întreabă cineva de ce suferă, îi e ruşine să-şi mărturisească tot chinul sufletului şi să spună: „Sunt un invidios şi un amărât; mă roade fericirea prietenului meu; bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale altora; orice bunăstare a altui om mă face nenorocit!” Aşa ar grăi dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ţine boala în adâncul sufletului şi boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele şi-l topeşte.

Nici nu caută doctor pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac vindecător, deşi sunt pline Scripturile de astfel de leacuri. Aşteaptă o singură uşurare a bolii lui: să vadă căderea unuia dintre cei invidiaţi. Ura i se termină numai când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede jelind. Nu se bucură cu cel vesel, dar plânge cu cel îndurerat.

Îl căinează că i s-a schimbat soarta, că a căzut într-o stare atât de jalnică; ridică în slava cerului, prin cuvinte, starea lui fericită de mai înainte nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face şi mai grea nenorocirea.

Pe copil îl laudă după ce a murit şi-l slăveşte cu nenumărate elogii, că era frumos la chip, că era deştept, că era destoinic în toate; dacă ar trăi, n-ar întrebuinţa un limbaj atât de elogios. De vede însă că şi alţii îl acoperă cu laude, se schimbă iarăşi şi pizmuieşte pe cel mort. Invidiosul admiră bogăţia altuia după ce-a pierdut-o; laudă şi preaslăveşte frumuseţea, vigoarea şi sănătatea cuiva, după ce s-a îmbolnăvit. Şi, pe scurt, invidiosul este duşman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.

Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu.

Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; şi, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om.

Şi Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a învăţat şi invidia, şi uciderea, surori una cu alta întru nelegiuire, pe care şi Pavel le-a alăturat prin cuvintele: „Sunt plini de invidie, de ucidere” 3*.

Ce a făcut Cain? A văzut cinstea dată de Dumnezeu fratelui său şi s-a aprins de gelozie; a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în ucidere de frate. (…)

Un astfel de om a fost Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. (…)

Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine decât mulţumire de pe urma binefacerilor primite.

Pe care fiară n-o depăşesc invidioşii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai de mâncare; leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi; invidioşii însă se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă.

Cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naştere? Oare nu invidia fraţilor săi? Cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia acestei boli. (…) Prin rânduiala lui Dumnezeu însă, viclenia lor s-a întors împotriva lor.

Că, prin fapta cu care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drumul împlinirii viselor. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost vândut, n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită curăţiei lui, pradă uneltirilor femeii desfrânate, n-ar fi fost aruncat în temniţă, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visele în urma cărora a primit conducerea Egiptului şi nu i s-ar fi închinat fraţii lui, veniţi la el din pricina lipsei de grâu4.

Treci cu mintea la cea mai mare invidie care a luat naştere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii; este vorba despre invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului.

Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; morţii erau înviaţi, şi Cel ce le dădea viaţă era privit cu ură; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. În cele din urmă, au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii. Până acolo au adus răutăţile invidiei!

Şi cu această singură armă, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacului, pe toţi îi hrăneşte şi pe toţi îi doboară diavolul, distrugătorul vieţii noastre, el, care se bucură de pierderea noastră, el, care a căzut prin invidie şi vrea să ne doboare şi pe noi împreună cu el prin acelaşi păcat.

Înţelept a fost, deci, Solomon, care n-a îngăduit să cineze cu omul invidios 5*. Prin tovărăşia la cină, înţeleptul Solomon lasă să se înţeleagă toate legăturile din viaţă.

Că, după cum trebuie să avem grijă de a îndepărta cât mai mult de foc materialele uşor de aprins, tot aşa trebuie, atât cât este cu putinţă, să nu avem legături de prietenie cu oamenii pizmaşi, pentru a ne aşeza înafara săgeţilor invidiei. Într-adevăr, nici nu este cu putinţă de a veni în alt chip în contact cu invidia decât dacă ne apropiem de ea prin legături de prietenie. Că, după cuvintele lui Solomon, „orice om este invidiat de prietenul lui” 6*.

Şi aşa este, scitul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de acelaşi neam cu el; iar între cei din acelaşi neam, fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuţi, ci de cunoscuţii lui; iar dintre cunoscuţi, invidia ia naştere între vecini, între cei de aceeaşi meserie şi, în general, între cei care sunt în cele mai strânse legături; şi iarăşi, dintre aceştia, invidia îşi face loc între cei de aceeaşi vârstă, între neamuri, între fraţi.

Pe scurt, invidia este o boală a prieteniei, după cum mălura este boala grâului. Singurul lucru vrednic de laudă în această patimă este că invidia ajunge cu atât mai împovărătoare pentru invidios, cu cât este cultivată mai mult.

După cum săgeţile aruncate cu putere se întorc asupra celui care le-a aruncat dacă se izbesc de ceva tare şi rezistent, tot aşa şi pornirile invidiei nu supără deloc pe cel invidiat, ci sunt răni tocmai pentru invidios. Care om a micşorat cu ceva prin invidie calităţile şi bunurile aproapelui său? Invidiosul se pierde pe el însuşi, topindu-se de întristare.

Cei care suferă de boala invidiei sunt socotiţi mai distrugători chiar decât animalele veninoase; acestea introduc veninul cu ajutorul unei răni, iar acesta putrezeşte încetul cu încetul partea rănită; invidioşii însă, după părerea unora, vatămă chiar numai prin căutătură, încât trupuri sănătoase, în puterea şi în floarea vârstei, deocheate de ei, se topesc şi dintr-odată se prăpădeşte tot trupul, ca şi cum ar izvorî din ochii invidioşilor un curent distrugător care ruinează şi strică.

Eu însă resping această părere ca pe o părere populară, răspândită de babe printre femei; dar spun că demonii, urâtorii binelui, când găsesc înclinări potrivite scopurilor lor, le folosesc în tot chipul după propria lor voinţă; în acest chip se folosesc şi de ochii invidioşilor, spre a le sluji voinţei lor 7*. Dacă lucrurile stau aşa, nu te cutremuri oare, făcându-te slujitorul demonului distrugător, ci, dimpotrivă, primeşti să pună stăpânire pe tine patima invidiei, prin care ajungi nu numai duşmanul celor care nu te-au nedreptăţit cu nimic, dar şi duşmanul bunului şi neinvidiosului Dumnezeu?

Să fugim de acest păcat de nesuferit. Invidia este învăţătura şarpelui, născocirea demonilor, sămânţa duşmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de Împărăţia cerurilor.

Invidioşii se cunosc oarecum după faţă. Privirea le este uscată şi lipsită de strălucire, obrazul posomorât, sprâncenele încruntate, sufletul tulburat de patimă, fără putinţă de a judeca adevărat lucrurile.

Pentru ei fapta virtuoasă nu este vrednică de laudă, talentul oratoric nu-i împodobit cu bună-cuviinţă şi eleganţă retorică; pentru ei nimic nu este vrednic de urmat şi de slăvit. Şi după cum vulturii se îndreaptă spre locurile rău mirositoare, trecând în zborul lor peste multe livezi şi peste multe locuri încântătoare şi bine mirositoare, şi după cum muştele trec pe lângă lucrurile sănătoase şi se grăbesc spre răni, tot aşa şi invidioşii nu dau nici o atenţie faptelor strălucite şi măreţe din viaţă, ci se opresc asupra celor putrede.

Dacă se întâmplă să greşească cineva cu ceva, cum e cazul cu multe dintre faptele oamenilor, apoi această greşeală o fac cunoscută cu intenţia de a caracteriza prin ea pe cel care a săvârşit-o, ca şi caricaturiştii care fac portretele celor pictaţi luând ca o caracteristică generală nasul lor strâmb sau o cicatrice, sau vreo schilodire provenită fie din naştere, fie de pe urma vreunei boli. Invidioşii sunt grozavi în a batjocori faptele vrednice de laudă prin răstălmăcirea dată lor, sunt destoinici în a calomnia virtutea, înfăţişând-o prin viciul cu care se învecinează. Pe cel curajos îl numesc obraznic, iar pe cel cuminte şi înfrânat, nesimţitor; pe cel drept îl numesc om fără de inimă, iar pe cel chibzuit, viclean.

Pe cel mărinimos îl bârfesc ca pe un om de prost-gust, iar pe cel cu inima largă, ca pe un risipitor; şi, dimpotrivă, pe cel econom îl numesc zgârcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfieşte de a da oricărui fel de virtute numele viciului potrivnic virtuţii.

Ce vom face? Vom mărgini cuvântarea noastră la acuzarea acestui viciu? Aceasta însă ar însemna să vindecăm boala numai pe jumătate. Nu este fără de folos, într-adevăr, a arăta celui stăpânit de acest păcat cât este de mare boala sa, spre a-l face să şi-o îngrijească după cum merită. A-l lăsa însă aici, fără a-l povăţui spre o însănătoşire deplină, înseamnă a-l lăsa pe cel suferind pradă bolii.

Ce vom face deci? Cum vom proceda ca de la început să nu pună stăpânire pe noi această boală sau, dacă ne stăpâneşte, să scăpăm de ea?

Mai întâi, să nu socotim mare şi extraordinar cele omeneşti: nici bogăţia pe care o au unii oameni, nici slava, care piere, nici bunăstarea trupului. Că noi nu numim bunuri lucrurile trecătoare; noi suntem chemaţi să ne împărtăşim de bunurile cele veşnice şi adevărate.

Dacă vom cugeta aşa, atunci bogătaşul nu mai este de invidiat din pricina bogăţiei sale, înalţii demnitari nu mai sunt de pizmuit din pricina marii lor dregătorii, nici cel puternic, din pricina tăriei trupului lui, şi nici cel înţelept, din pricina superiorităţii lui intelectuale.

Toate acestea sunt, în mâinile celor care le întrebuinţează bine, numai nişte mijloace pentru săvârşirea virtuţii; fericirea nu stă în ele; dar cel care le întrebuinţează în chip rău este un om vrednic de milă, ca şi cel care se răneşte de bunăvoie cu sabia pe care a primit-o ca să se apere de duşmani.

Dacă omul întrebuinţează aceste daruri bine şi după dreapta judecată şi este administrator al bunurilor primite de la Dumnezeu, fără să le păstreze pentru propria sa desfătare, atunci este vrednic de a fi lăudat şi iubit şi pentru iubirea de fraţi, şi pentru dărnicia firii lui.

Un altul se distinge prin deşteptăciunea sa, este un orator talentat al cuvântului lui Dumnezeu şi tălmăcitor al cuvintelor Sfintei Scripturi. Să nu invidiezi pe un astfel de om şi nici să nu voieşti să tacă tălmăcitorul cuvintelor dumnezeieşti dacă, prin harul Sfântului Duh, este aprobat şi lăudat de ascultători. Căci el este spre binele tău şi ţi s-a trimis prin acel frate darul învăţăturii, dacă voieşti să-l primeşti.

Mai mult, nimeni nu astupă izvorul care curge, nimeni nu-şi acoperă ochii la lumina soarelui, nici nu le pizmuieşte, ci doreşte să se bucure de ele. Pentru ce nu asculţi cu bucurie când curge în biserică din belşug cuvântul duhovnicesc şi când inima evlavioasă izvorăşte din harurile Duhului? Pentru ce nu primeşti cu mulţumire folosul ce-l ai în urma acestor daruri?

Te muşcă însă aplauzele ascultătorilor şi ai voi să nu se folosească nimeni şi să nu fie nimeni care să laude? Cum îţi vei dezvinovăţi o astfel de purtare în faţa Judecătorului inimilor noastre?

Trebuie să considerăm binele sufletesc ca o frumuseţe naturală. Trebuie să iubim şi să preţuim şi pe cel care are multă bogăţie, ca şi pe cel cu funcţie înaltă sau cu sănătate trupească, dacă le întrebuinţează după dreapta judecată, socotindu-le mijloace obşteşti de trai, când dă, de pildă, cu inimă largă din averea sa celor lipsiţi, când îşi pune trupul în slujba celor bolnavi, când socoteşte toată averea sa nu atât a lui, cât mai mult a oricărui om în nevoie.

Dar pe un om care nu întrebuinţează aşa aceste mijloace obşteşti de trai, pe el trebuie să-l socotim mai degrabă nenorocit decât de invidiat, ca pe unul ce are mai multe prilejuri de a fi rău, căci prisosul mijloacelor de trai şi de bogăţie este spre pierderea lui.

Dacă bogăţia ajunge un mijloc pentru săvârşirea nedreptăţii, atunci bogatul este vrednic de plâns; dar dacă bogăţia este pusă în slujba virtuţii, atunci nu mai poate da loc invidiei, că foloasele bogăţiei sunt puse în chip obştesc la îndemâna tuturor, afară numai dacă cineva, din pricina marii lui răutăţi, pizmuieşte propriul său bine.

Şi, pe scurt, dacă te ridici cu mintea deasupra celor omeneşti şi priveşti la ceea ce este cu adevărat frumos şi merită să fie lăudat, atunci niciodată nu vei socoti vrednic de fericit şi de invidiat vreunul din lucrurile cele pământeşti şi pieritoare.

Dacă gândeşti aşa şi nu te minunezi de cele lumeşti ca de nişte lucruri mari, atunci este cu neputinţă să te cuprindă invidia. Dar dacă doreşti negreşit slava şi vrei să te arăţi mai presus de ceilalţi oameni şi nu suferi să fii al doilea – că şi starea aceasta dă naştere la invidie -, atunci mută-ţi ambiţia ta, ca pe un curent de apă, spre dobândirea virtuţii.

Nu căuta să te îmbogăţeşti cu orice preţ şi nici să fii cu bun nume în lucrurile lumeşti. Toate acestea nu stau în puterea ta. Dimpotrivă, caută să fii drept, curat sufleteşte şi trupeşte, înţelept, curajos şi răbdător în suferinţele pentru credinţă. Lucrând aşa, te mântuieşti şi pe tine însuţi şi vei avea strălucire mai mare pentru nişte bunuri mai mari.

Da, virtutea stă în puterea noastră şi poate fi dobândită de omul sârguitor; belşugul de avuţie, însă, frumuseţea trupului şi înălţimea funcţiilor nu stau în puterea noastră. Aşadar, dacă virtutea este un bun mai mare şi mai durabil şi dacă toţi mărturisim că este de preferat, înseamnă că trebuie s-o urmăm. Dar este cu neputinţă să se nască în sufletul nostru virtutea, dacă sufletul nu ne e curăţit de celelalte patimi şi, înainte de toate, de invidie.

Nu vezi cât de mare rău este făţărnicia? Şi ea este un rod al invidiei. Că duplicitatea de caracter se naşte în oameni mai ales din pricina invidiei, când ţin în adâncul sufletului ură, iar faţa lor e colorată de dragoste, ca şi stâncile din mare care, acoperite de puţină apă, sunt pentru corăbierii care nu se feresc de ele un rău neprevăzut.

Aşadar, dacă de pe urma invidiei curg fără încetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevăratelor bunătăţi, înstrăinarea de Dumnezeu, tulburarea legilor şi, în acelaşi timp, răsturnarea tuturor bunurilor din viaţă, să ascultăm pe apostoli şi „să nu alergăm după slava deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” 8*, ci mai degrabă să fim „buni, miloşi, iertându-ne unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu ne-a iertat pe noi, în Hristos Iisus” 9*, Domnul nostru, Căruia slavă înălţăm împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin!”

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note

1 Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, PSB 1, serie nouă, Omilia a XI-a, Despre invidie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, pp. 188-197. Au fost omise doar unele pasaje explicative.

2 După Herodot, Istorii 3, 109, viperele şi şerpii înaripaţi din Arabia se înmulţesc într-un fel aparte. Femela devorează masculul la împerechere, însă va sfârşi ea însăşi pradă progeniturilor care îşi răzbună tatăl, devorând la naştere pântecele mamei. Evident, Herodot oferă o istorie fabuloasă, plecând de la realitatea că majoritatea speciilor de vipere sunt vivipare (nasc pui vii). (n. A.M.)

3 Romani 1, 29.

4 Facerea 39-45.

5 Proverbe 23, 6.

6 Eclesiasticul 4, 4.

7 Sfântul Vasile pune deochiul pe seama acțiunilor demonice. Biserica Ortodoxă are rugăciune pentru deochi (cf. Molitfelnic). (n. A.M.)

8 Galateni 5, 26.

9 Efeseni 4, 32.

Sermon on the 7th Sunday after Pentecost [2012]

 

My Beloved,

This Sunday’s Evangel [Mt. 9, 27-35] it has four this month that talks about healing.

In every Sunday in July 2012 to talk about healing someone: of the centurion’s servant (July 1), of the two demonized from Gadarinos (July 8), of the paralytic (July 15)…

For that healing is the sign of deep human straightening through faith and good works.

For that salvation is our healing from sin, from the evil of sin…a healing that we enjoy with our whole being.

Therefore, in this Sunday, when today’s Evangel talks us about of healing of two blind men and of a mute demonized…we will talk about the healing of vices.

I use the word vice…for that to be understood by as many…although, in Orthodox Tradition, we use the correlative passion. But the passion, understood as with the habitude with the sin, in the same with the vice.

And the fundamental question is: why cannot escape immediately, when we want, of the vice of drinking, of the immorality, of the cursed, of the smoking, of the laziness, of the boredom, etc.?

For that we have no will to fight with the bad habit of us…

For that every vice/ passion is like a virus that destroys our immune system…

And when we want to fight with a vice/ with a passion…we understand the difference between to think that you can and can effectively.

Many think that they can be courageous…without knowing if they are courageous.

Many believe that they are nonchained of sins…until you do not check them at thoughts, at feelings, at the images that cross them.

But the thoughts that run through us…often become facts. And the actions and our words speak about our inner state, about our perspective to see things.

And around the vices that we have…the perspective is very narrow.

We tend to protect our vices.

We tend to slurring them. To keep them at hot

For if you like to get drunk…and you do not like to be held for that…or get left without drinking.

And if the woman is your spasm, the desire to dominate, to possess her…without which you feel weak, unfulfilled…the fight with your own pleasure…is a fighting with the pleasure that your split interior your will.

Most often we hear or say: „I cannot leave. Try, but I cannot! I cannot stand without pleasure or without the fact to produce pain in another”.

And if various foods, and various odors and various visual delights, all brought of financial prosperity, increase pleasure, a refines in perverted mode…imaginations full of revenge, the planning of how to steal, how to kill, how to do evil grow in you the sadism, the wickedness, the perversity of rancor.

And if you think that the thoughts and the small acts of evil…are not so dangerous…in time you will see that any minimizing of evil means a sagging of it to extend.

And the evil extends until you do with all of it servant.

Makes you a coward, heated by pleasure, pride, avid after money and fame, perverted, shameless, ambitious.

An ambition that destroys everything around… while on you transforms into a ruin.

Why we cannot fight with easily with the evil?…For that we allowed it to invade us.

But the sin is not more powerful than the virtue!

We must understand this thing very well…and we observe it, everywhere, in the lives of the Saints and of Church’ man that fight with the sin.

For than when the man is entrusted by God and fight against the sin with the Sacraments and with spiritual science of Church he de-charms of bad, he unsticks of bad, he unties from evil…and he gets his freedom to feel, to live, to think in outside of sin, of the vice of distorting the perspective.

The man who thought he cannot live without drinking, no women, no cigarettes, no music…comes to understand that this is possible…then when he repents.  When cleansed of passions.

The man who thought that he cannot dispense the good life, he cannot live without luxury…when he is put to survive…understands that is possibly and this thing.

Despassion/ healing of vices is an enormous heroism, with other words, a heroism theological- sacramental, for that healing is through the understanding of the  evil that we do and through our fill of grace and repentance.

We, Orthodoxies, fight liturgicalmystical against the vices/ the passions…and not just at the level of thoughts/ mental!

We analyze the passions, we see the roots and effects…but, in the same time, we confess and we communicate with Christ God, fill us of grace in prayer and fasting, in the patience of temptations and in continuous rising from sins.

A simple analysis of their, psychological or psychoanalytical or philosophical, does not resolve the problem of fund.

For that the problem of fund is this: the vicious thoughts become habitudes/ habits/ the modes of comportment.

And if our vices are thoughts transformed into actions continue, in habits, the healing of vices then is of the whole man…and not just of our minds.

Therefore is needed of a fight on all plans with the vice.

And at the level of understanding and of feeling and of volition and of physiological the vice must be pursued by us and forced to sleep, with the grace of God, through that instead of sinful pleasure must be searched spiritual pleasure of good works, of spiritual understanding, of contemplation.

And instead of evil zeal, of the malice and revenge, we must want the zeal of the good for faith, and instead of evil actions…actions that ennoble us.

For Orthodox life, the life of repentance and of facts of beautiful, high, spiritual, does not produce a mutilation of human nature but a transfiguration of it.

A cleaning of it…that fills us with holy beauty.

Instead of fornicationpurity, instead of bad behaviorgravity…instead of a faithless lifea godly life.

And when the man turns to God…and sees Him as the horizon of his life…that on the land to which he wants to go forever…the evil movements, ie the vices, to become movements toward good…in short time…

For that the vice is a bad centering on objects and people…which we see in utilitarian mode.

But when we get out from the circle of coarse utilitarianism, of the facts only for money, we understand that exist freedom beyond money, beyond rudeness, beyond luxury clothes and the cars of hundreds of thousands of euros.

That the naturalness of life presuppose fulfillment through what you want and do…and that life is not a chore…but a great benefit.

It is the welldoing…is very good gift of God for us…for that we know Him, to grow in beauty and holy life, for that our joy to be endless.

From this perspective, the encircling of vices and the fight with them…means a greater freedom and beauty in our lives.

For that we choose to do what God wants to do… and not what want demons to do…or we, in passionate mode, influenced by demons.

And for this we need to know books of Church’s Tradition, to learn what is vice and what is virtue. And how to fight with the vice…with the vices of all kinds…and how to acquire the virtues of all kinds.

And we go back at to what I said in the past: you cannot live orthodox without theological knowledge.

To praise the stupidity, the ignorance, the illiteracy…means to praise the theological decadence.

For that at base of decadence, of the gross sinfulness stays the theological ignorance. The unawareness of dogmas, of the canons of the Church, of Church’s services, of what is good and what is bad.

But when we enrich theological every day, when we immerse in the life of purity and piety of the Church, when we fight with passions effectively…and not optional, this thing is observed…and will observe an further in the Kingdom of God, where each of us, that we will enjoy the glory of God, we shine on measure of our spiritual growth.

So that we must believe, to hope and to love God and people on measure of our heart.

On measure of our consciousness.

On measure of our longing for holiness.

And we see that then when we strive to do everything we feel we do, we come to live the tranquility, the fulfillment.

God give us all the divine power to fight us with ourselves, with our own bad choices…so we deny the evil choices…for the spiritual joy of the best!

Give us His holy power to enjoy of life and of health and of our property in a simple mode and dignified.

For that He calls us to see with the eyes of heart and to speak with the mouth full of truth.

From good heart

For that therefrom exits the goodness: from the heart transfigured.

From the heart where the grace of God descended at Baptism and worked wonderfully. Amen!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén