Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

p. 31:

Comentariul de după II. 8 face aluzie la sintagma „propitiatory sacrifice”/ „jertfă de împăcare” [tradusă de Anca Manolache ca: jertfă de ispășire], pusă, în mod nedrept, pe seama teologiei romano-catolice…când ea este o avere a Bisericii una.

Și Jertfa Domnului de pe Cruce este „one expiation”/ „singura ispășire”, care „made actual in the eucharist”/ „se face actuală/ se actualizează în Euharistie”.

Iar Euharistia este „presented before the Father in the intercession of Christ and of the Church for all humanity” [prezentată înaintea Tatălui în mijlocirea lui Hristos și a Bisericii pentru întreaga umanitate].

*

 p. 32:

Și bisericile sunt chemate să revadă, conform Scripturii, teologia sacrificiului/ a jertfei, spune documentul BEM. Bineînțeles, o aluzie la teologia jertfei în protestantism, ca reacție la teologia romano-catolică.

Însă Euharistia e, deopotrivă, împăcare a noastră cu Dumnezeu, umplere de sfințenie, curățire de păcate, îndumnezeire a noastră.

Pentru că Ortodoxia nu restricționează discuția teologică la o sintagmă, două…ci discuția despre consecințele Euharistiei o conduce apelând la diverse paradigme scripturalo-patristice, fără să le epuizeze.

*

În II. 9 se afirmă faptul că „anamneza” lui Hristos „este baza/fundamentul și sursa/izvorul tuturor rugăciunilor creștine” [the basis and source of all Christian prayer].

Dacă anamneză, de aici, înseamnă Euharistie, atunci în Ortodoxie lucrurile nu stau așa!

Fiecare Taină și slujbă ortodoxă au în centrul lor pe Prea Sfânta Treime, pe Dumnezeul nostru treimic și nu Taina Euharistiei.

Toate slujbele ortodoxe au fundament și împlinire trinitară.

Pentru că toate sunt fundamentate pe slava Treimii și toate duc la comuniunea cu Treimea.

Dar dacă anamneză înseamnă aici pomenirea lui Hristos, pomenirea Lui continuă, atunci se spune un adevăr în mod parțial.

Pentru că niciodată Hristos nu e rupt de Treime în Ortodoxie. Ci oricând ne raportăm la Hristos, ne raportăm totodată la Tatăl și la Fiul, la întreaga Treime.

*

Ortodoxia nu centralizează Euharistia…pentru că Tainele se primesc în firescul lor liturgic. Botezul e începutul Tainelor…și, e adevărat, cel mai mult ne umplem de consecințele Mărturisirii și ale Euharistiei.

Însă dacă vedem totul dinspre Euharistie spre celelalte Taine…nu le mai vedem pe toate ca lucrări egale ale lui Hristos în viața Bisericii, care ne conduc către persoana Sa.

Sau maximalizăm Euharistia ca să le minimalizăm pe celelalte, pentru că nu mai înțelegem că toate ne conduc spre persoana și comuniunea cu persoana lui Hristos, Cel nedespărțit de Tatăl și de Duhul.

În cărțile de cult nu se maximalizează vreo slujbă a Bisericii pentru că toate sunt văzute ca necesare. Ca lucrări de folos, mântuitoare, în viața creștinilor ortodocși.

Și aceasta e perspectiva corectă: ca tuturor Tainelor și slujbelor Bisericii să le dăm aceeași cinstire, aceeași atenție, experiind/trăind, în mod practic, folosul fiecăreia în parte.

*

Pentru că o Taină nu o suplinește pe alta și nici nu o înlocuie.

Tocmai de aceea când ne botezăm slujim Botezul…și când ne cununăm…slujim Cununia.

Pe acestea…și nu altceva!

Nu presupunem că nu mai avem nevoie de Cununie…dacă tot ne-am botezat și împărtășit ci Taina Cununiei are rolul ei bine definit în viața cuplului.

Și Botezul nu exclude Cununia și nici Maslul și nici Mărturisirea pentru că fiecare Taină își are rolul ei bine definit în slujirea Bisericii.

*

Așa că nu trebuie să subsumăm toate Tainele Euharistiei…pentru că nicio Taină nu poate fi exclusă.  Și prin niciuna nu primim tot ceea ce primim prin fiecare în parte.

Și, la fel, nicio Laudă sau Slujbă a Bisericii nu poate fi exclusă…chiar dacă noi le slujim pe unele mai mult iar pe altele mai puțin.

*

Tot la II. 9 se subliniază că rugăciunea noastră „este unită [is united] cu mijlocirea continuă [the continual intercession]” a lui Hristos pentru noi.

Și că, în Euharistie, Hristos „ne împuternicește” [empowers us] pentru a trăi cu El [to live with him], a suferi [împreună] cu El [to suffer with him] și a ne ruga prin El ca păcătoși îndreptați [and to pray through him as justified sinners], împlinind în mod bucuros și liber voia Lui [joyfully and freely fulfilling his will]”.

Se observă în sintagma „păcătoși îndreptați” mentalitatea neoprotestantă, care accentuează păcatul, decadența, existentă în om și după botez…și care nu are nimic de-a face cu starea de fiu al lui Dumnezeu după har, sintagma ortodoxă, care vorbește despre restaurarea prin har a omului în Botez.

Restaurarea adusă de Botez scoate păcatul din om pentru că e o re-creare a lui prin har!

În om se coboară slava Treimii și de aceea el, cel botezat, e fiu al lui Dumnezeu după har, pentru că, în Hristos fiind mântuit și sfințit, s-a născut la viața în sfințenie, la viața eclesială.

*

Însă viața cu și în Hristos, viața duhovnicească, e cea în care se trăiește simțirea harului și vederea slavei lui Dumnezeu.

Adică „viața duhovnicească” nu e doar o sintagmă goală…care ar exprima „existența” oricărui ortodox botezat sau a oricărui om de pe planetă care „gândește” sau „creează” poezie, literatură, teologie etc., ci indică o viață plină de minuni.

O viață plină de teologie, de sfințenie, de transfigurare.

Câți însă prezintă o viață plină de prezența lui Dumnezeu și a Sfinților în viața lor?

Că asta înseamnă „viață duhovnicească”: manifestarea lui Dumnezeu și a Sfinților Lui în viața noastră prin harul dumnezeiesc.

Fapte concrete, manifestări reale, mistice ale lui Dumnezeu în viața noastră…și nu imaginații.

*

II. 10 atinge problema asumării umanității în umanitatea lui Hristos. Motiv pentru care se afirmă aici: „In Christ we offer ourselves as a living and holy sacrifice in our daily lives (Rom. 12:1; I Peter 2:5)” [În Hristos noi ne oferim pe noi înșine ca o jertfă vie și sfântă în viețile noastre de zi cu zi (Rom. 12, 1; I Petr. 2, 5)].

Și noi ne oferim pe noi înșine…tocmai pentru că suntem asumați în umanitatea Lui.

Sau Euharistia ne cuprinde și pe noi, ea fiind jertfa vie și sfântă pe care Biserica o slujește zilnic, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei și Și-a asumat umanitatea pentru veșnicie.

Însă cum cinstește un neoprotestant întruparea lui Hristos și consecințele ei transfiguratoare asupra umanității noastre, dacă neagă cinstirea Sfinților, exemplele vii, autentice, ale transfigurării?

Cum să negi Sfintele Moaște și Sfintele Icoane când ele sunt mediile concrete, reale, ale transfigurării creației?

Când transfigurarea se vede și în ele, pentru că, mai întâi de toate, se vede în sufletele Sfinților.

E ca și cum ai nega creierul lui Einstein, când te bucuri de descoperirile sufletului său.

Dar ar fi putut gândi Einstein…dacă nu ar fi avut partea materială a creierului?

*

Numai că acolo unde se neagă consecințele întrupării Domnului, adică sfințenia, Tainele, îndumnezeirea omului și a creației nu se acceptă unirea Dumnezeirii cu umanitatea la nivelul unei Persoane, cea a Fiul lui Dumnezeu întrupat.

*

Euharistia, tot în II. 10, este „this spiritual worship, acceptable to God” [slujire/închinare duhovnicească, acceptată de Dumnezeu” și dacă ne hrănim din Euharistie, atunci ne „sanctified and reconciled in love” [sfințim și reîmpăcăm (cu Dumnezeu) în iubire], pentru „to be servants of reconciliation in the world” [a fi slujitori ai reîmpăcării în lume].

Reîmpăcarea cu Dumnezeu e o realitate liturgico-duhovnicească care survine în urma mărturisirii dreptei-credințe și a primirii Botezului ortodox.

Nu ne reîmpăcăm cu Dumnezeu doar pentru că noi, credincioși și teologi din mai multe culte, ne strângem și trecem peste „marginile” noastre eclesiale.

Ci reîmpăcarea cu Dumnezeu este o asumare totală a dreptei-credințe și o primire a Botezului întru bucurie și o viață post-baptismală de reală sfințenie.

Reîmpăcarea cu El e dinamică…e continuă…și nu se leagă doar de Botez.

Tocmai de aceea, în Taina Mărturisirii, după spovedirea păcatelor, preotul se roagă: „Împacă-l și-l unește pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru” [Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 74].

O împăcare ontologică…pentru că păcatele l-au scos pe cel care se spovedește din simțirea și vederea lui Dumnezeu de care au parte toți membrii Bisericii.

Did you like this? Share it: