Documentul BEM…după 30 de ani [15]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

***

p. 32:

II. 11 vorbește despre unire, comuniune și reînnoire.

Uniți [united] cu Hristos. În comuniune [in communion] cu toți Sfinții și Mucenicii. Și reînnoiți [renewed] „in the covenant sealed by the blood of Christ” [în legământul pecetluit prin sângele lui Hristos”.

Iar reînnoirea, bineînțeles ontologică, se primește prin împărtășirea euharistică.

*

Însă pentru ortodocși unirea cu Hristos e reală, e simțită, are urmări ontologice.

La fel, comuniunea cu Sfinții e reală. Sfinții se arată celor care li se roagă și slujesc minuni în viața lor.

Cine sunt însă Sfinții și Mucenicii? Sfinții și Mucenicii Bisericii Ortodoxe sau oricare „presupus sfânt”, fără „culoare” religioasă?

Care Sfinți și Mucenici, în bisericile unde ei nu sunt cinstiți?

Și ce reînnoire e aia dacă e doar de ordin lingvistic și nu e o realitate ontologică?

*

II. 12 dezbate predicarea în relație cu Euharistia.

„Anamneza lui Hristos”, se spune aici, „este adevăratul conținut al predicării Cuvântului după cum este și al cinei euharistice”.

Și în predică și în Euharistie e pomenit/reamintit/evidențiat Hristos.

Dar nu în orice predică „creștină” Hristos e propovăduit cu adevărat, după cum nu orice euharistie, a oricărei biserici „creștine”, este Euharistia Bisericii.

Și predica Bisericii nu se reduce la Hristos.

Dar predicarea adevărată a lui Hristos e cea în care Hristos e prezentat tradiționalo-scriptural, potrivit acriviei dogmatice a Bisericii Ortodoxe, în care Hristos e trăit ca prezență intimă și ca Arhiereu al Bisericii și Stăpân al întregii Creații.

Euharistia e una, una singură și minunea ei, a Pâinii care se pogoară din cer, se petrece numai în Biserica Ortodoxă.

De aceea nu putem extinde Tainele în afara Bisericii și nici nu putem valida „taine” care produc schismă.

Adică amputare a Trupului Bisericii.

E un non-sens „externalizarea” Tainelor…pentru că ele sunt izvoarele de viață ale Treimii în viața noastră.

*

Cum să externalizezi organele dintr-un om…și să mai fie viu?

Cum să scoți Tainele din Biserică…și ea să mai fie vie?

Distrugerea sacramentalității Bisericii înseamnă distrugerea vieții divino-umane pe pământ. A sfințeniei.

Odată cu părăsirea Tainelor Bisericii, teologia devine ideologie din sursă de viață.

Numai când te împărtășești de sacramentalitatea Bisericii ești în relație cu Dumnezeu, Cel care te umple de viața Lui.

*

Și II. 12 se încheie cu sublinierea următoare: „The celebration of the eucharist [slujirea euharistică] properly includes the proclamation of the Word [include în mod corespunzător/adecvat/ de la sine [și] proclamarea/mărturisirea Cuvântului].

Și Cuvântul aici, scris cu majusculă, după practica neoprotestantă, confundă pe Hristos cu predicarea. Sau pune semnul de egalitate între Hristos și predicare…Lucru fals chiar și în practica lor, pentru că nici ei și nici noi nu propovăduim numai despre Hristos ci despre toate învățăturile creștine.

*

Însă Biserica Ortodoxă nu își pune problema Euharistiei în termenii predicării…pentru că Euharistia este o parte din Liturghie și Liturghia are și predică și mărturisire imnologico-teologică a datelor credinței…și ea se termină prin împărtășirea euharistică a comunității.

Noi trăim de la sine ascultarea datelor credinței ca drum spre împărtășire și ca bucurie de după împărtășire. Pentru că nu despărțim ascultarea predicării de închinare și de împărtășirea în comuniune.

Ne cântăm credința, o mărturisim, o predicăm și ne împărtășim cu Hristosul pe care L-am predicat.

*

II. 13, în manieră catolică, protestantă și neoprotestantă, pune în centrul atenției „cuvintele și faptele lui Hristos la instituirea Euharistiei [the words and acts of Christ at the institution of the eucharist]”.

Pentru că în romano-catolicism, de unde s-a preluat această poziționare teologică, accentul cade pe cuvintele de instituire și nu pe epicleză, nu pe cererea de pogorâre a harului dumnezeiesc pentru ca să prefacă Pâinea și Vinul euharistice în Trupul și Sângele Domnului.

În Ortodoxie însă dimensiunea tainică e cea care primează, adică însăși acțiunea sfințitoare a Prea Sfintei Treimi în sfințirea Cinstitelor Daruri.

Nu când repetăm cuvintele Domnului (Luați mâncați… și: Beți dintru acesta toți…) Darurile se transfigurează/ se preschimbă…ci când dorește Dumnezeu, Cel pe Care noi Îl implorăm să facă această prea mare și prea dumnezeiască schimbare/ transfigurare a Darurilor Bisericii.

Deci accentul, în Ortodoxie, cade pe Dumnezeul Cel Viu care lucrează în noi și între noi, în comunitatea Bisericii și nu pe repetarea cuvintelor instituirii.

Preacurata Treime e sursa noastră de viață și de sfințire!

De aceea ne rugăm și cădem cu umilință înaintea Prea Sfintei Treimi pentru ca să  pogoare harul dumnezeiesc care sfințește toate…și să sfințească Darurile noastre.

Dumnezeu așadar iese în evidență în orice Taină a Bisericii și nu omul, în cazul nostru, preotul sau ierarhul, care se roagă ca Darurile să se sfințească.

*

Orice sfințire este o urmare a unei epicleze.

E urmarea unei chemări a lui Dumnezeu Cel viu, Care sfințește toate…pentru ca să lucreze în noi și între noi minunile Sale cele prea mari.

Iar dacă căutăm în cuvintele noastre sau în gesturile slujbei noastre împlinirea Tainei e semn că nu avem conștiința împreunei noastre slujiri cu Dumnezeu.

Dar dacă El e cu noi…și simțim asta din plin…și de la El așteptăm sfințirea apei, sfințirea Darurilor, binecuvântarea prinoaselor etc. …atunci nu punem niciodată în prim plan cuvintele noastre sau cuvintele Lui repetate de noi…ci acțiunea Lui reală și suverană, pe care nimeni nu o poate sili să se producă…ci se produce când El dorește și cum El dorește.

*

Și astfel înțelegem diferența enormă de conștientizare dintre a sluji Tainele fără să simți și să vezi prezența lui Dumnezeu…și a sluji Tainele, ca episcop, preot, diacon…și să simți și să vezi și să te transfigurezi de fiecare dată, mereu, prin simțirea și vederea slavei Lui, a Dumnezeului iubirii noastre.

Pentru că numai lipsa sesizării Lui ne dă acest curaj nebun de a presupune lucruri pe care nu le conștientizăm. La care ne oprim accesul prin viața noastră prăpăstioasă.

*

Și II. 13 vorbește despre „o prezență reală a Lui” [his real presence] în Euharistie. Și tot aici despre „a variety of ways”/ „o multitudine de căi” prin care Hristos Își împlinește făgăduința Sa de a fi mereu cu noi până la sfârșitul veacurilor.

Însă care sunt căile acestea diverse ale prezenței lui Hristos în lume? Sunt Sfintele cărți, Sfintele Icoane, Sfinții, Sfintele Moaște, Bisericile?

Și se declară prezența lui Hristos în Euharistie, cum și este, ca fiind „unique” [unică].

*

Pronunțarea cuvintelor instituirii, spune BEM, produce Euharistia…lucru care nu e așa, după cum am spus mai sus.

Și Hristos este „real, living and active presence” [real, viu și prezență activă/lucrătoare] în Euharistie.

Dar finalul lui II. 13 reușește să facă o altă gafă majoră, aceea de a despărți Euharistia de credința personală și a comunității: „Christ’s real presence in the eucharist does not depend on the faith of the individual” [prezența reală a lui Hristos în Euharistie nu depinde de credința individuală”].

Cu alte cuvinte, spune BEM, „nu contează” dacă preotul crede sau nu crede, e eretic sau satanist…dacă spune cuvintele instituirii atunci avem „Euharistie validă”.

Însă Euharistia se bazează tocmai pe credința comunității.

Euharistia nu e „o apariție nedorită” în Biserică!

Ortodocșii vin împreună, mărturisesc aceeași credință și se roagă lui Dumnezeu ca să pogoare harul peste Darurile lor tocmai pentru ca să se împărtășească cu Hristos Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru noi și pentru îndumnezeirea noastră.

Euharistia e dorită acolo unde oamenii au credință dreaptă și vor să trăiască din plin viața cu Dumnezeu.

Și Dumnezeu Se pogoară acolo unde e chemat, unde e dorit…chiar dacă nu toți din Biserică sunt foarte conștienți sau implicați în actul sfințitor.