Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

***

p. 32:

În comentariul de după II. 13 se afirmă importanța concomitentă a cuvintelor de instituire și a puterii Sfântului Duh în transfigurarea euharistică.

Și Pâinea și Vinul euharistice devin Trupul și Sângele Domnului „în [mod] real deși [într-o] manieră misterioasă/ tainică” [in a real though mysterious manner].

Căci Euharistia este „Trupul și Sângele lui Hristos Cel înviat [the body and blood of the risen Christ] adică ale lui Hristos Cel viu prezent în toată plinătatea Sa [of the living Christ present in all his fullness]”.

Adică nici vorbă de simbolism hristologic în Euharistie ci de realism hristologic.

*

Însă, în fraza următoare, după biruința realismului hristologic al Bisericii, utilizând o terminologie luterană, documentul BEM vorbește de „under the signs of bread and wine” [sub semnele pâinii și ale vinului] recăzând în simbolism hristologic.

Un pas înainte…și altul înpoi.

Repliere imediată…în domeniul minciunii.

*

Și cu toate că se vorbește despre semne și nu despre Trupul și Sângele Domnului în mod mistico-realist, documentul BEM afirmă faptul că în Euharistie avem „the total being of Christ” [totala ființă a lui Hristos].

A lui Hristos Care „comes to us in order to feed us and transform our entire being” [vine la noi în/cu scopul ca să ne hrănească și să ne transforme întreaga noastră ființă”.

Dar dacă El vine la noi, în mod real și în mod continuu, la fiecare Sfântă Liturghie, cum mai sunt semne simbolice elementele euharistice?

De ce nu se afirmă, la propriu, prezența Lui în Euharistie?

*

p. 33:

Pentru că, se spune mai departe, există și biserici care nu leagă această prezență [do not link that presence] reală a lui Hristos de „semnele pâinii și ale vinului” [the signs of bread and wine].

Și aici vorbim despre protestantism și neoprotestantism…care consideră Euharistia drept simbol al Trupului și Sângele lui Hristos și nu Trupul și Sângele lui Hristos în mod mistico-realist, așa cum susține Ortodoxia.

*

II. 14 vorbește despre cine sfințește Darurile euharistice: „The Spirit makes the crucified and risen Christ really present to us in the eucharistic meal” [Duhul [Sfânt] Îl face pe Hristos răstignit și înviat prezent în mod real pentru noi în Cina euharistică].

Iar „prezența lui Hristos [the presence of Christ] este, în mod clar, centrul Euharistiei [is clearly the centre of the eucharist]”.

Însă II. 14 aduce în discuție nu numai pe Duhul Sfânt și pe Fiul, ci și pe Tatăl, despre Care spune că „the Father who is the primary origin and final fulfilment of the eucharistic event” [Tatăl este originea primară și împlinirea finală a evenimentului euharistic].

E adevărat: întreaga Treime participă la sfințirea Cinstitelor Daruri, pentru că Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl și Se odihnește în Fiul, Îl face evident pe Fiul în Euharistie.

Însă Fiul e plin de Duhul în Euharistie, pentru că Ambii sunt nedespărțiți de Tatăl.

Și de aceea, împărtășindu-ne cu Hristos euharistic ne umplem de harul Duhului Sfânt și strigăm către Tatăl, ca niște fii duhovnicești ai Lui, pentru că suntem împreună cu Tatăl și cu Fiul și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic.

*

Și tot aici, la II. 14, Fiul lui Dumnezeu întrupat e numit „living centre” [centrul viu/ de viață] al umanității, pe când Duhul Sfânt este numit, în termeni romano-catolici, „the immeasurable strength of love” [tăria/puterea nemăsurată a dragostei], ca și când nu am avea de-a face cu o Persoană dumnezeiască ci cu o forță impersonală.

Însă Duhul Sfânt e Cel care „makes it possible and continues to make it effective” [face aceasta posibilă și continuă să o facă în mod efectiv”.

Adică Euharistia.

*

Și auzim aici, pentru prima dată, expresia „Dumnezeul triunic” [the Triune God] (o expresie tautologică, pentru că God înseamnă deja: Dumnezeu unul, adică ideea de ființă a lui Dumnezeu) și nu „treimic”, Care e legat de Euharistie prin Duhul Sfânt.

Asta ducându-ne la ideea falsă, că numai Duhul Sfânt e legat de Euharistie…sau, și mai explicit, că harul vine numai de la Duhul și nu de la întreaga Treime.

Însă harul coboară la noi de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt.

Și noi când vorbim despre „harul Duhului Sfânt” ne referim la Persoana dumnezeiască Care ne dăruie harul și nu vorbim despre Ea ca despre singura Persoană dumnezeiască care oferă harul Bisericii.

Pentru că e un non sens să înțelegi expresia „harul Duhului Sfânt” ca o limitare a harului Treimii numai la persoana Duhului Sfânt.

Acesta e motivul pentru care Biserica folosește diverse sintagme pentru a vorbi despre primirea harului de către cei credincioși…însă întotdeauna le înțelege trinitar…chiar dacă sintagmele nu sunt întotdeauna complet trinitare în enunțul lor.

*

Însă, după cum se observă, nu se vorbește despre harul Duhului ci despre persoana Duhului Sfânt, Care este „the One who makes the historical words of Jesus present and alive” [Cel care face prezente și vii cuvintele istorice ale lui Iisus].

Însă cuvintele Fiul lui Dumnezeu întrupat nu sunt numai istorice și transistorice în același timp.

Pentru că El revelează voința și lucrarea Dumnezeului treimic, adică teologie dumnezeiască și nu o filosofie religios-morală.

*

Și Biserica, tot la II. 14, fiind încredințată/ asigurată [assured] de făgăduința Domnului, îi cere Tatălui în rugăciune darul Duhului Sfânt pentru ca „evenimentul euharistic” [the eucharistic event] să devină o realitate.

Did you like this? Share it: