Predică la pomenirea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon [27 iulie 2012]

Iubiții mei,

Sfântul Pantelimon, Părintele nostru astăzi pomenit, este exemplul viu al faptului că orice meserie și vocație a acestei lumi poate fi folosită bine, duhovnicește, dacă o faci întru harul lui Dumnezeu, trăind ortodox.

Pentru că el a învățat medicina de la un păgân dar a devenit Făcător de minuni și Doctor fără de arginți, cu harul lui Dumnezeu, atunci când s-a rugat, plin de iubire, pentru un copil mușcat de viperă.

Iar rugăciunea lui [„Doamne Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voieşti ca să fiu robul Tău, arată-Ţi puterea Ta şi fă ca, întru numele Tău, pruncul acesta să învie, iar vipera să moară!„] l-a înviat din morți pe copil iar vipera a murit…

Pe atunci era catehumen, încă nebotezat…căci Sfântul Ermolae îl iniția în viața și teologia ortodoxă.

Și după această minune, cu bucurie mare, a primit Sfântul Botez de la Părintele său, de la Sfântul Ermolae și s-a împărtășit prima dată cu Domnul.

Căci credința are nevoie de îmbisericire, de întărirea ei prin viața sacramentală a Bisericii.

El, cel rămas de mic orfan de mamă, de la care a primit primele date ale credinței…ajunge creștin prin luminarea și botezarea lui de un Sfânt Preot al lui Dumnezeu.

Pe de o parte, vedem de aici, cât de important e să te naști într-o familie creștină, de ortodocși, pentru că scăpăm de multe și mari păcate…dar și cât de importantă este, în viața noastră, meseria făcută cu conștiință ortodoxă.

Căci una e să fii medic creștin, cu mentalitate de creștin, cu iubire față de cel care suferă și cu înțelegere față de familia lui…și alta e să ochești doar pachetul de bani…și pe cei care n-au bani să îi lași să moară precum câinii prinși în laț…

Una e să fii primar cu bun simț și respect față de alegători și altceva e să nu ai nicio față de om în relația cu ei.

Se vede profesorul bun.

Se vede avocatul bun.

Se vede scriitorul bun.

Se vede comerciantul care nu ne trage pe sfoară prin prețul și calitatea produselor.

Se văd, după ceea ce fac, cei care muncesc pentru noi, ne reprezintă și ne educă.

De aceea una e să fii profesor ortodox, avocat ortodox, medic ortodox, polițist ortodox, brutar ortodox…având grijă și respect față de cei pentru care muncești…și alta e „să nu ai niciun Dumnezeu”. Să fugă toți de tine…pentru că ești rău, corupt, ambițios, revanșard…

Orice muncă și vocație se pot înduhovnici.

Pot fi făcute cu mentalitate creștină…în așa fel încât să dezarmezi pe cei care vor să  judece pe oameni în bloc…și nu pe fiecare în parte, după ceea ce fac și zic.

Sfântul Pantelimon devine ortodox într-o lume păgână…în vremuri de persecutare a Bisericii.

Când a fi ortodox era un risc asumat.

Era o alegere pe care o plăteai cu moartea.

Și Sfântul Pantelimon, care încă se numea Pandoleon/ Pantoleon (numele primit la naștere), a stat 7 zile cu Sfântul Ermolae după Botez, cu botezătorul său și a primit de la el învățătura dreptei-credințe.

În așa fel încât s-a umplut de multă cunoaștere și de mult har, și și-a convins tatăl să își distrugă idolii pe care îi cinstea.

Căci Ortodoxia, ieri și azi, nu face altceva decât să destructureze minciuna din oameni și din societate, să o arate ca nefiind întemeiată în adevărul dumnezeiesc…pentru ca în locul rătăcirii oamenii să primească luminarea harului și slava vieții veșnice.

O schimbare a vieții nu prin ideologizare…ci prin umplerea de viața lui Dumnezeu.

Căci ideologia religioasă, politică, economică te unidimensionează. Te face să nu vezi totul…ci doar parțialul.

Dar harul lui Dumnezeu te face să te vezi și să îi vezi pe toți și întreaga lume prin ochii lui Dumnezeu, prin voia Lui, care e plină de viață curată și de sfințenie.

Sfântul Pantelimon îl vindecă pe un orb prin rugăciune și prin puterea lui Hristos.

Și când tatăl Sfântului, Evstorgios, senator roman…vede această minune făcută de fiul său…primește Botezul cu bucurie.

Cu bucuria încredințării de puterea și de lucrarea lui Dumnezeu prin robii Săi.

Căci Dumnezeu lucrează prin oamenii Bisericii Sale la luminarea și mântuirea lumii și nu facem minunile de unii singuri!

Credința cheamă la comuniunea Bisericii.

Reala convertire e reala încredințare de viața lui Dumnezeu revărsată în Biserica Sa, în Biserica Ortodoxă.

De aceea nu există convertire la erezie…ci doar convertire la adevăr!

Pentru că te întorci, cu harul lui Dumnezeu, de la un mod de a trăi și de a gândi mincinos, sofistic, non-organic, la un mod de a fi și de a gândi plin de organicitate, de teologie, de frumusețe duhovnicească.

Pentru că dreapta credință și Tradiția și viața Bisericii sunt adevăruri înlănțuite organic…și nu „adevăruri” care se bat cap în cap.

Cum să se bată cap în cap credința și viața, când credința în Dumnezeu este poarta spre adevărata viață a oamenilor?

Și cum să fie incongruente credința cu știința, când credința e luminarea minții spre o cunoaștere duhovnicească și științifică de mare profunzime?

Poți să cunoști frumos fără sensibilitate, fără conștiință, fără curăție, fără onestitate?

Și care e folosul dintr-o știință care neagă, care înspăimântă, care îl însingurează pe om…când omul are nevoie de o cunoaștere care să îl facă să se simtă împlinit în pielea lui?

Când s-a făcut creștin, tatăl Sfântului Pantelimon și-a distrus idolii din casă și i-a îngropat adânc în pământ…

I-a dat uitării…

Iar Sfântul, după moartea tatălui său, și-a împărțit averile la săraci și îi vindeca pe oameni cu puterea lui Hristos.

Din care cauză a fost prins și judecat pentru credința lui și pentru faptele lui bune.

Nu pentru că era infractor…ci pentru că era prea milostiv.

Și milostivirea lui și credința lui înaltă, preafrumoasă destructura păgânismul pe unde mergea.

Făcea ca păgânătatea să piară…în fața frumuseții duhovnicești a viețuirii creștine.

De aceea viața ortodoxă nu înseamnă doar militantism vocal, nu înseamnă afirmări doar din gură ale dreptei credințe…ci îmbrăcarea cu totul în modul de a fi, de a trăi și de a muri al lui ortodox.

Trebuie să fii în stare întotdeauna să trăiești și să mori pentru că ești robul lui Hristos.

Și de aici diferența între disimulare și viață autentic duhovnicească.

Pentru că cel al lui Hristos se manifestă prin toate ca ortodox și le acceptă pe toate cu minte ortodoxă.

Și i-a mărturisit împăratului Maximian că el nu îl cinstește pe Asclepios și pe zeii romani ci se închină Dumnezeului Cel adevărat.

Și ca drept argument a cerut un slăbănog ca să îi arate puterea lui Dumnezeu.

Și după ce i-a lăsat pe preoții idolatrii, ca și Sfântul Ilie Tesviteanul, pomenit de curând, să se roage mult și fără rost la idolii și demonii lor, s-a rugat și el, Sfântul Pantelimon: „Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să vină. Să nu întorci faţa Ta de la robul Tău. Ori în ce zi mă necăjesc, pleacă către mine urechea Ta. Ori în ce zi Te voi chema, degrab mă auzi şi arată celor ce nu ştiu de Tine tăria Ta cea atotputernică, pentru că toate Îţi sunt cu putinţă!„. Astfel rugându-se Sfântul, a luat de mână pe cel slăbănog, zicându-i: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi fii sănătos!”. Şi îndată sculându-se slăbănogul, s-a făcut sănătos cu tot trupul şi umbla bucurându-se; apoi, luându-şi patul său, l-a dus la casa sa”.

O rugăciune plină de Psaltire și, în același timp, o credință în Hristos Domnul care alungă boala din om.

O mută din om…

O scoate afară…

Pentru că, în primul rând, la Botez au fost scoși afară demonii din noi…și ne-a inundat slava lui Dumnezeu. Și orice reintrare a bolii în sufletul și trupul nostru e o reintrare prin păcat, în noi, cei care suntem biserici vii și sfințite de Dumnezeu la Botez.

Cei care au văzut minunea, mulți dintre ei, au crezut în Hristos!

Și i-a spus împăratului că moartea creștină e intrare în viața veșnică și nu aneantizare a omului.

Semn că păgânii romani erau niște materialiști grosieri…care îi vedeau pe oameni ca pe niște viețuitoare oarecare, fără viață reală în Împărăția lui Dumnezeu.

Și minunea e socotită vrajă de către păgâni!

De aceea l-au aruncat pe Sfântul Pantelimon într-o căldare mare cu plumb topit în ea.

Adică să moară, să îl ștergem dintre cei vii…pentru că nu credeau în viața veșnică.

Și Domnul Hristos a intrat împreună cu el în căldarea cu plumb…cu greul plumb…Și plumbul s-a răcit…și el a scăpat în mod minunat. Dumnezeiește…

Apoi l-au aruncat în mare, cu o piatră de gât…și piatra s-a făcut ușoară, ca un fulg…și plutea pe deasupra apei…

Însă lor, păgânilor ignoranți, înguști la minte…care o țineau într-una că „face vrăji”, le-a spus că aceste minuni sunt faptele lui Hristos cu el, adică ale Ziditorului și Stăpânului întregii creații.

A fost aruncat la fiarele sălbatice spre mâncare dar Domnul le-a închis gurile…precum leilor din groapa unde era aruncat Sfântul Profet Daniel.

Fiarele îi lingeau picioarele iar Sfântul le mângâia pe creștetul capului.

Și cei care au crezut în Hristos văzând această imensă minune…au fost uciși cu sabia de armată din porunca împăratului.

Au omorât și pe cei care au crezut în Hristos și animalele îmblânzite prin har.

Nu umanism, nu grijă față de supuși, nu libertate de conștiință…ci anihilare fizică din motive religioase!

Cei martirizați au fost îngropați dar animalele ucise „zăcând multe zile, n-au fost atinse nici de câini, nici de păsări, iar trupurile lor nu s-au împuţit”. S-au umplut și ele de har…

Pentru că numai harul lui Dumnezeu transfigurează trupul nostru în Sfinte Moaște…și nu îl lasă să fie un cadavru ce se împute.

Dar dacă tot ce e în noi se împute și acum și după moarte…ce priveliște suntem noi, cei care ne lăfăim în păcatele noastre?

Pentru că omul e chemat la nestricăciune, la neputrezire neputuroasă…

Omul e chemat la frumusețe, la frumusețe ontologică.

El trebuie să fie lemn bine mirositor și nu împuțiciune.

A fost pus pe o roată plină de cuțite pentru ca să fie sfărâmat de ea…Însă roata s-a spart, în mod dumnezeiește, și i-a rănit pe cei care îl chinuiau…dar pe el nu l-a atins.

Datorită lui au fost martirizați și Sfinții Ermolae, Ermip și Ermocrat.

Și celor trei li s-a arătat Domnul, când au început să se roage și pământul s-a cutremurat.

Ei, văzători de Dumnezeu…pe când cei din jurul lor, care îi munceau…niște orbi insolenți.

I-au martirizat cu sabia…

Mai apoi, tot prin sabie a fost martirizat și Sfântul Pantelimon, care și-a primit numele, în mod extatic, de la Domnul.

I-au tăiat capul…și a curs lapte din rănile lui…și nu sânge!

Și măslinul, de care a fost legat, în mod minunat, a dat roade deodată.

Și împăratul a aruncat în foc și trupul Sfântului și măslinul minunat…dar trupul lui nu a ars.

A fost îngropat în moșia lui Adamantie Scolasticul iar Lavrentie, Vasoi și Provian, casnici ai Sfântului i-au scris Viața și Pătimirile sale.

…Viață și Pătimiri care puteau să rămână cu totul necunoscute…dacă acești trei oameni luminați de Dumnezeu nu s-ar fi gândit la posteritatea Sfântului și la folosul duhovnicesc al Bisericii din viitor.

Le știm doar prenumele…fără alte detalii.

Și apoi iarăși nu mai știm câți au fost aceia, care au adunat la un loc și au păstrat Viețile Sfinților, așa, cât de puține sunt datele despre ei…

Ce conștiință ortodoxă și ce bunătate de faptă pentru noi, cei din viitor!

Pentru că aceste date aghiologice, datele despre Sfinți ne arată cum a trăit Biserica în diverse secole, ce probleme a avut și ce eroi ai credinței a avut.

Pentru că aceștia sunt ortodocșii deplini, frumoși, înalți, adică Sfinții lui Dumnezeu…pe lângă care noi suntem epigoni…mici din cale afară.

Însă stăm în aceeași Biserică…în care a stat și Sfântul Pantelimon…și ne rugăm lui ca să ne ajute în drumul vieții noastre.

Ne rugăm lui ca unui Părinte ale nostru întru totul milostiv, ca să ne vindece de necredință, de prostie, de răutate, de închipuirile de sine…

Pentru că numai astfel învățăm de la el și de la toți Sfinții milostivirea lui Dumnezeu care vindecă neputințele noastre sufletești și trupești. Amin!