(Înmulţirea pâinilor)

Matei 14, 14-22

„În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce.

Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor.

Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor”.

*

Primul înţeles duhovnicesc al Evangheliei de astăzi este îndemnul de-a căuta mai întâi hrana sufletească, dobândită prin întâlnirea omului cu Dumnezeu, cu Domnul nostru Iisus Hristos.

De aceea, Biserica Ortodoxă a rânduit să nu mâncăm şi să nu bem nimic înainte de participarea la Sfânta Liturghie, ci, în stare de post, să ascultăm cuvântul lui Hristos-Dumnezeu şi să ne împărtăşim cu Preacuratul Său Trup şi cu Preascumpul Său Sânge, „spre iertarea păcatelor, spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

În acest mod, arătăm întâietatea valorii sufletului faţă de trup, adică suntem mai întâi fiinţe spirituale şi apoi fiinţe biologice.

Iar ca fiinţe raţionale şi duhovniceşti, inteligente şi iubitoare, preţuim mai întâi legătura vie cu Dumnezeu-Izvorul vieţii veşnice şi apoi lucrurile materiale.

În al doilea rând, învăţăm din Evanghelia acestei Duminici că Mântuitorul Iisus Hristos nu desparte hrana duhovnicească de cea trupească. Dă întâietate hranei sufleteşti, duhovniceşti, dar nu uită că omul este şi trup.

Din răspunsul dat de Mântuitorul ucenicilor Săi – „Daţi-le voi ca să mănânce!” (după intervenţia acestora de a slobozi mulţimile, pentru a-şi găsi hrană în satele din împrejurimi), învăţăm că Biserica trebuie să aibă grijă şi de omul flămând.

Luaţi prin surprindere, ucenicii I-au spus Mântuitorului că nu pot hrăni atâta mulţime, întrucât au doar cinci pâini şi doi peşti. Când a aflat că ucenicii au totuşi puţină hrană, Mântuitorul Iisus Hristos a luat în mâinile Sale cele cinci pâini şi doi peşti şi, prin binecuvântare, a înmulţit pâinile şi peştii, pentru a le oferi mulţimii oamenilor adunaţi în jurul Lui.

Vedem, aşadar, că fiecare dar pe care-l aduc oamenii la întâlnirea cu Hristos, la Biserică, oricât de mic sau de puţin ar fi el, când se binecuvântează, devine o mare bucurie pentru cei mulţi.

Din acest motiv, încă din veacurile primare, există practica de a se aduce la biserică, pentru binecuvântare, pe lângă pâinile pentru Euharistie, şi ceva hrană pentru cei săraci şi cei bolnavi. În acest mod împreună cu Liturghia s-a dezvoltat filantropia. În acelaşi timp cu slujirea liturgică din biserică s-a organizat şi slujirea de ajutorare a celor săraci, orfani, bolnavi şi bătrâni. Deci filantropia, numită şi operă de caritate a Bisericii, îşi are rădăcina în iubirea milostivă a lui Dumnezeu arătată lumii în Iisus Hristos, Capul Bisericii.

Cele cinci pâini aduse la întâlnirea cu Hristos au devenit simbolul pâinilor folosite la slujba Proscomidiei, adică la pregătirea Darurilor pentru Sfânta Euharistie, dar şi simbol al pâinilor de la slujba Litiei.

Există, desigur, un înţeles duhovnicesc şi mai tainic al acestei Evanghelii, şi anume înmulţirea pâinilor de către Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează şi Taina Sfintei Euharistii, prin care se manifestă iubirea nemărginită şi veşnică a lui Hristos pentru oameni.

În Liturghia ortodoxă, la puţin timp după sfinţirea Darurilor euharistice (a pâinii şi vinului), preotul ridică Agneţul şi zice: „Se frânge şi Se împarte (dăruieşte) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge şi nu Se desparte (divide), Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur). Deşi ne împărtăşim doar cu o părticică din Trupul lui Hristos, primim totuşi pe Hristos întreg.

Cu alte cuvinte, Hristos nu Se divide ca Persoană când Se dăruieşte mulţimii credincioşilor. În fiecare părticică din Sfântul Său Trup este prezent, prin harul Duhului Sfânt, Hristos întreg.

Acest adevăr îl arată chiar Sfânta Evanghelie după Ioan, când Hristos Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56). Aceasta înseamnă că primim Ceva (Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale lui Hristos), dar ne unim cu Cineva (cu Hristos).

Prin Sfânta Euharistie nu ni se dăruieşte ceva trecător, ci ni se împărtăşeşte viaţa veşnică sau iubirea veşnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest sens, El spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Din acest motiv, când credincioşii se împărtăşesc cu Sfânta Euharistie, se cântă la strană: „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”.

Când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Euharistie, Îl primim pe Domnul Însuşi, ca El să devină Viaţa vieţii noastre, arvuna învierii şi a vieţii veşnice. Pâinea şi vinul sunt elemente materiale limitate şi trecătoare, dar ceea ce se oferă prin pâinea prefăcută de Duhul Sfânt în Trupul lui Hristos şi prin vinul prefăcut în Sângele lui Hristos sunt sfinte daruri cereşti, netrecătoare, adică viaţa lui Hristos Cel veşnic împărtăşită oamenilor, acum în arvună, iar la a doua Sa venire, în plinătate.

Înainte de minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, Hristos Domnul a vindecat pe toţi bolnavii care au fost aduşi la El. Acum vindecarea sufletului şi trupului se dăruieşte însă mai ales prin iertarea păcatelor. De aceea Sfânta Taină a mărturisirii şi iertării păcatelor trebuie săvârşită înainte de Sfânta Euharistie.

Mai precis, înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii trebuie să ne pocăim. De ce? Pentru că Sfânta Taină a Pocăinţei sau a Spovedaniei este o icoană a Judecăţii de Apoi, cu deosebirea însă că toţi cei ce se judecă sau se acuză pe ei înşişi aici şi acum nu vor mai fi judecaţi sau osândiţi atunci. Iar Sfânta Euharistie este o icoană şi o pregustare a prânzului sau a comuniunii din Împărăţia lui Dumnezeu („Dă-ne nouă să ne împărtăşim mai deplin în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale” – spune preotul ortodox într-o rugăciune de după împărtăşanie).

Prin pocăinţă, haina sufletului se curăţă de păcate şi devine „haină de nuntă”, de comuniune sfântă cu Dumnezeu.

Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curăţim şi să pregustăm din viaţa veşnică, împărtăşindu-ne din Sfânta Euharistie, scrierea apostolică numită Didahia (care datează din secolul I) spune despre pocăinţă: „Mărturiseşte-ţi păcatele în biserică şi nu te duce la rugăciune cu cuget rău” (cap. 4, 6), iar despre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului spune: „De este cineva sfânt, să se apropie; de nu este, să se pocăiască” sau: „Duminica adunaţi-vă, frângeţi pâinea şi săvârşiţi Sfânta Euharistie, după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile, pentru ca să fie curată jertfa voastră. Iar oricine este certat cu aproapele său să se împace cu el, pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră” (cap. 14, 1-2).

Credincioasă învăţăturii şi practicii Sfinţilor Apostoli, care vedeau legătura strânsă între Pocăinţă şi Euharistie, Biserica Ortodoxă învaţă că pocăinţa pentru păcate şi mărturisirea lor pentru a primi iertarea este pregătire duhovnicească pentru Sfânta Împărtăşanie.

De fapt, toate rugăciunile ortodoxe citite înainte de împărtăşire sunt rugăciuni de pocăinţă, iar cele de după împărtăşire sunt rugăciuni de mulţumire pentru iertarea păcatelor şi pentru binefacerile pe care le aduce aceasta omului credincios.

Când în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, preotul spune că ne împărtăşim „pentru iertarea păcatelor şi viaţa de veci”, iar strana cântă în timpul împărtăşirii credincioşilor: „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”. Aşadar, unirea duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa şi a Bisericii Sale cu Hristos are ca scop iertarea păcatelor şi sfinţirea oamenilor pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică.

De aceea, suntem chemaţi în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii ca „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Deci, Sfânta Liturghie nu e un simplu ritual, o simplă tradiţie formală, ci ea este însăşi viaţa Bisericii în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care a spus: „Iată, Eu Sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”(Matei 28, 20).

Deci Sfânta Liturghie celebrează şi confirmă prezenţa iubitoare, sfinţitoare şi mântuitoare a Lui Hristos în viaţa Bisericii. Hristos Domnul este prin harul Său prezent în toată lumea, dar în modul cel mai intens, mai intim şi mai activ El este prezent acolo unde e chemat mai des şi iubit mai mult, adică în Biserica Sa, şi mai ales în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Sale, „pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său” (Fapte 20, 28).

În Sfânta Liturghie mulţumim lui Dumnezeu „pentru binefacerile pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate ce ni s-au făcut nouă”.

Folosul Sfintei Liturghii şi al Sfintei Împărtăşanii pentru viaţa creştinilor este mare, fiind exprimat chiar în rugăciunile Sfintei Liturghii: „trezirea (sau trezvia) sufletului, iertarea păcatelor, împărtăşirea cu Sfântul Duh, primirea Împărăţiei cerurilor, îndrăznirea către Dumnezeu” (Rugăciunea după sfinţirea Darurilor), „sfinţirea sufletelor şi trupurilor, tămăduirea sufletului şi a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteştilor puteri, ajutor spre credinţă neînfruntată, dragoste nefăţarnică, desăvârşirea înţelepciunii, paza poruncilor dumnezeieşti, adăugirea dumnezeiescului har, dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu” (Rugăciunea întâi de mulţumire, după Dumnezeiasca Împărtăşanie, a Sfântului Vasile cel Mare), spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie” (Rugăciunea a patra de mulţumire a Sfântului Chiril al Alexandriei).

Sfânta Liturghie cuprinde în rugăciunile sale viii şi morţii, pe cei prezenţi la ea şi pe cei ce nu pot participa din motive întemeiate; ea cuprinde Biserica întreagă de la o margine la alta a pământului şi întreg universul. Ea se săvârşeşte pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice, fiindcă prin ea se arată iubirea atotmilostivă şi atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu pentru „lumea pe care a făcut-o dreapta Sa.

După ce creştinii ortodocşi şi-au înfrumuseţat sufletele ascultând Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos, privind icoanele sfinţilor iubitori de Dumnezeu şi de oameni, văzând veşmintele luminoase ca semne ale luminii din Împărăţia cerurilor, plini de pace sufletească şi de iubire sfântă revărsată din iubirea jertfelnică a Lui Hristos pe care au primit-o în Sfânta Liturghie, ei ajută pe cei săraci, flămânzi, goi, orfani, bolnavi, străini, pe cei necăjiţi şi întristaţi, singuri şi uitaţi de oameni.

Astfel filantropia Bisericii se naşte din Liturghia Bisericii, adică lucrarea socială a Bisericii izvorăşte din viaţa spirituală a ei şi se exprimă în milostenie personală sau în instituţii filantropice: cămine pentru copii orfani, case pentru bătrâni, unităţi medicale, cantine pentru săraci ş.a.. În felul acesta Taina Sfântului Altar se uneşte cu Taina fratelui nevoiaş, care are nevoie de iubirea milostivă a celui darnic (cf. Matei 25, 31-40).

Înţelegând această taină mare a iubirii milostive a lui Hristos care se manifestă în lume prin oamenii smeriţi şi milostivi şi taina prezenţei lui Hristos în cei săraci care au nevoie de iubirea noastră, Biserica, încă de la începuturile sale, a unit Liturghia cu Filantropia.

Diaconii din Biserica primară nu erau doar diaconi care cântau în Biserică, ci şi adunau daruri aduse de credincioşi la Sfântul Altar, care erau apoi binecuvântate de episcop sau de preot.

O parte din aceste daruri erau folosite pentru Sfânta Euharistie şi agapa frăţească, iar hainele şi alimentele suplimentare, precum şi hainele oferite pentru oamenii din comunitatea creştină, pentru săraci, bolnavi şi văduve, erau, imediat după Sfânta Liturghie, dăruite celor nevoiaşi.

Mai târziu, slujirea filantropică s-a organizat în instituţii care aveau în centrul lor o Biserică sau un Paraclis. Grija pentru cei bolnavi s-a manifestat prin înfiinţarea de spitale, farmacii, leprozerii. Grija pentru pelerini s-a arătat prin construirea, pe lângă biserici şi mănăstiri, a unor case pentru pelerini. Grija pentru orfani şi pentru bătrâni s-a arătat în construirea de orfelinate şi aziluri.

Astfel că în secolul al IV-lea Sfântul Vasile cel Mare a înfiinţat o serie de instituţii de filantropie inspirate din lumina Sfintei Evanghelii şi a Sfintei Liturghii euharistice. Semnificativ este faptul că Liturghia nu era despărţită de filantropie, adică de iubirea milostivă faţă de semeni, dar nici filantropia nu era despărţită de Liturghie, de rugăciune.

Urmând această pildă practică, Biserica noastră a înfiinţat şi în Ţările Române primele bolniţe în Mănăstiri, primele farmacii, primele şcoli, primele case pentru oameni vârstnici. Mănăstirile erau obligate, prin daniile primite de la domnitori şi de la oamenii darnici, să arate iubirea creştină prin primirea pelerinilor şi ajutorarea săracilor.

Aceasta este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos: Liturghie şi Filantropie, nedespărţite una de alta. În anii grei de stăpânire otomană şi de stăpânire comunistă a fost mult diminuată posibilitatea Bisericii de a cultiva filantropia.

Însă după anul 1989, când Biserica noastră şi-a recăpătat libertatea, primele lucrări ale Bisericii au fost acelea de a arăta prezenţa ei în societate, în şcoli, prin profesorii de religie, iar în spitale, în penitenciare şi în unităţile militare, prin preoţii de caritate.

La facultăţile de teologie s-au înfiinţat secţii de teologie şi asistenţă socială sau teologie socială, tocmai pentru că teologia academică nu trebuie despărţită de misiunea filantropică sau caritabilă a Bisericii.

În diferite eparhii ale Bisericii s-au înfiinţat cantine pentru săraci şi case pentru copiii orfani, unităţi medicale: cabinete stomatologice, cabinete medicale, centre de îngrijiri paliative, clinici şi centre de diagnostic şi tratament (ca, de pildă, Centrul medical „Providenţa” al Mitropoliei din Iaşi, devenit ulterior spital). În această lucrare social-filantropică, de iubire milostivă pentru om, pentru semeni, noi devenim mâinile iubirii milostive a lui Hristos, adică suntem în mod mai activ Trupul tainic al lui Hristos.

În acest sens, Evanghelia înmulţirii pâinilor ne îndeamnă astăzi la fapte concrete, să ajutăm pe cei nevoiaşi cu o milostenie, oricât de mică ar fi ea: un pahar de apă oferit unui bătrân, un bănuţ oferit unui sărac sau unui bolnav. Desigur, niciodată nu putem rezolva toate problemele sociale, dar fiecare se va mântui şi va dobândi viaţa cerească veşnică în măsura în care a fost milostiv în viaţa sa pământească trecătoare.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria prezenţei iubirii Lui milostive în inima noastră, pentru ca mâinile noastre să devină mâinile iubirii Lui milostive care ajută pe semenii noştri, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Did you like this? Share it: