Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 2 august 2012

Coacăze, mure, porumbi

Coacaze, mure, porumbi

Ion Pillat – culorile amintirii [13]

Dacă putem spune că modelul (ca idee) poemului Bătrânii l-a constituit Epigonii, pe de altă parte, preambulul fiecărei evocări, privegheat de lună, urmează tiparul Scrisorilor aceluiași romantic.

Evocarea propriu-zisă a trecutului poetic românesc începe astfel:

Afară luna plină brumează pe ferești…

Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă

Să-mi scotocească până și în bibliotecă?

„Afară luna plină brumează pe ferești” este o reproducere, la scară mai redusă, a unei panorame eminesciene: „Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa / Lungi perdele încrețite, care scânteie ca bruma. / Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește… (Scrisoarea IV); „În vechea zidire tăcerea-i și numa / Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma. // Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie / Ajunse în fugă de-a lunei văpaie” (Diamantul Nordului).

„Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă” e tot un tablou cosmic, mai patriarhal, care preschimbă pillatian o imagine binecunoscută: colonii de lumi [lumi = lumini, astre, stele] pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute (Scrisoarea I).

Și, după cum spuneam, istoria poeziei începe, pentru Pillat, cu literatura veche, înțeleasă ca resursă poetică, indiferent dacă textele sau operele amintite pot fi sau nu omologate ca poezie:

Cercetătoare lună, cu mâna ta de var

Ștergi, pe furiș, pe rafturi un prăfuit slovar,

Domneasca întărire, pecetea nu-ți pun stavili:

Pe zapise aluneci, pe condici și pe pravili,

Te vâri prin Letopiseț, pătrunzi în Uricari.

În legături de piele și lemn mâncat de cari,

Stă vorba ce deschide al cerului hotar:

Te razimi de-o Cazanie sau de-un Penticostar.

De tine dăruite cu argintate muchii,

Străfulgeră din umbră un univers de buchii.

O, lună, nu le-atinge și lasă-le să doarmă:

Întorci o foaie numai – și-un veac uitat se darmă[1].

Abia dezmierzi o filă – și-un suflet îl răscoli,

Ce odihnea în tihnă prin galbenele coli,

Cu gândul lui de-atuncea și trupul lui de ieri.

Nepotul lui Brătianu a beneficiat de o bibliotecă impresionantă cel puțin în ceea ce privește sursele literare vechi.

O afirm din nou: este foarte semnificativă receptarea lui, faptul că includea epoca veche în istoria literară/poetică românească și o considera indispensabilă.

În mod indubitabil, nu este vorba numai de o revelație personală, de o estetică  și o poetică proprie, ci și de o tradiție a acestei receptări.

La această scriitură veche făcea trimitere și Arghezi, precizând că i-a fost unul dintre maeștri în arta poeziei sale.

Sigur, fără o cercetare riguroasă pe această temă, nu putem asuma această conștiință tuturor scriitorilor sau poeților interbelici, dar putem în schimb prezuma existența unui filon conservator care s-a extins pe o coordonată istorică începând de la prepașoptiști și pașoptiști.

În proză, probabil că Sadoveanu a fost (pe atunci) cel mai conștiincios revalorificator al artei literare/stilisticii vechi.

Nu de puține ori însă, teme sau perspective literare ale scriiturii vechi s-au metamorfozat spectaculos în literatura modernă.

Mărturisirea și mărturia de față, a lui Ion Pillat, este foarte prețioasă pentru istoria literară.

Înainte de a-și ține Cartojan cursurile și de a publica Istoria literaturii române vechi și înainte de Istoria lui Călinescu, Pillat oferea o primă panoramă asupra istoriei poeziei, care presupune, după cum vom vedea, nu doar o evocare literară, ci una biografic-literară, amplificând tiparul sintezelor portretistice din Epigonii și construind un profil realist-idealist al poetului evocat.

Primul mare poet din istoria literaturii române este – identificat în mod corect – Dosoftei:

Dar lunei cărturare zadarnic e să-i ceri

Să-și curme dorul slovei și setea de cetire.

Apleacă fruntea albă pe vechea mea Psaltire,

Urmându-i stihuirea c-un deget diafan;

Scandează versul tainic în ritmul unui an

Și veac de veac se-ncheagă pe pagini…Cine oare

– O simt – și-ascunde, vie, privirea arzătoare?

Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher?

Ce umbră se-ntrupează în umbra din ungher[2]?

*

Din razele de lună au scăpărat scântei:

Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei.

*

Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;

Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,

Și barba pieptănată pe piept i se desface,

Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace…

Și pacea și vecia și luna sunt cu el.

*

– Ai fost „deplin călugăr și blând ca și un miel,

Adânc din cărți știut-ai”, iar azi ți-e moartă slova,

Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova.

Pentr-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu Raiul:

Noi ți-am uitat credința și sufletul și graiul.

Jelim goniți departe de țara Domnului,

Ca-n valea blestemată a Vavilonului,

Vă plângem datini sfinte și, tu, cinstită țară,

Pe care o credință și-un neam le înălțară.

*

În Probota[3], – cetate simbolică și vie,

„Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție” –

Creșteai cuprins de rugă și plin de taine mari,

Și-n sfintele amurguri, prin brazii seculari,

Ori unde-ți duceai pașii dădeai de Dumnezeu.

*

Întoarce-te acolo, cetite Dositeu,

Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea

*

Atunci grăi cu glasul mai dulce decât mierea:

„Eu am adus în țara ta rumânească limbă

De bun neam și ferită de la o cale strâmbă”…

„Ai fost ’deplin călugăr și blând ca și un miel, / Adânc din cărți știut-ai’ ” reprezintă o parafrază din Letopisețul lui Ion Neculce: „pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela […] dzic oamenii că-i sfânt[4].

„Jelim goniți departe de țara Domnului, / Ca-n valea blestemată a Vavilonului” este o aluzie la celebrul psalm 136 și la versurile lui Dosoftei: La apa Vavilonului, / Jelind de ţara Domnului, / Acolo şezum şi plânsăm / La voroavă ce ne strânsăm… .

Versul „Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție” este citat dintr-un Apostrof scris de Dosoftei („Epigrama Preasfințitului Părinte Dosoftei proin Mitropolit Suceavskii”) și introdus în Letopisețul lui Miron Costin: Cine-și face zid de pace, turnuri de frăție, / Duce viiață fără greață, într-a sa bogăție. / Că-i mai bună dimpreună viiața cea frățească, / Decâtu râcă, care strică oaste vitejească[5]…, etc.

Pillat va încerca să ofere, pentru fiecare poet evocat, o definiție săpată în piatră – o încercare de a prinde esența poeziei sale într-un vers sculptat pe frontispiciul operei.

Substanța gândirii poetice a lui Dosoftei i se pare că poate fi chintesențiată în versul: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea” –  aluzie din nou la Psaltirea în versuri : „Tu, Doamne, mi-ascultă / Ruga din tăcere” (Ps. 53, 7-8).

Această rugă din tăcere a lui Dosoftei a impresionat covârșitor, pentru că și Arghezi spune, într-un Psalm, „Ruga mea e fără cuvinte”, iar Ion Vinea: „plânsul vieţii suie-n fiinţă /…/ ca tăcerile cu rugăciunile” (De profondis).

Lirica modernă își găsește astfel o neașteptată întemeiere pentru o metapoezie și pentru un limbaj transcendent cuvântului.


[1] Eminescu e din nou invocat, prin acest termen: de cugetări castele / Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac… (În vremi de mult trecute).

[2] Versul constituie o nouă implicare a unui motiv eminescian, cel al dialogului cu umbra din părete, care apare des în lirica și în proza lui Eminescu.

[3] Mănăstirea Probota: „În secolul al XVII-lea au avut loc ample modificări ale structurilor clădite. A avut loc o amplă refacere a zidurilor de incintă (parțial zidurile de pe laturile de est și vest și în întregime cel de pe latura sudică). S-a renunțat la trapeza din partea de sud-est a incintei și la anexa gospodărească din colțul sud-vestic și s-a renunțat la partea supraterană a clădirii cu rol de stăreție (pivnițele au mai fost folosite până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când au fost definitiv abandonate și umplute cu pământ).

Clădirea cu rol de cuhnie și brutărie lipită de zidul de incintă sudic a fost refăcută și a preluat și rolul de trapeză. S-a construit în partea sudică o clădire nouă, care a preluat funcțiile celorlalte construcții dezafectate, un corp de chilii lângă zidul de incintă estic și o construcție care adăpostea două sau trei spații locuibile și spații de depozitare, în partea de nord a incintei. O mare parte a acestor lucrări au fost săvârșite în perioada 1676-1677 din dispoziția mitropolitului Dosoftei Barilă”, cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Probota.

[4] Cf. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti,1982, p. 313-314.

[5] Cf. Miron Costin, Opere, ediție de P. P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 327.

Praedicationes (vol. 2), p. 232-236

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209, 209-213, 213-215, 215-229, 229-232.

***

Căci trebuie să publicităm/ să facem cunoscuți foarte mulți oameni. Iar dacă ne limităm doar la câțiva, arătăm că ceva e putred în modul nostru de a vedea lucrurile. Că noi, în consecință, nu suntem niște oameni ai comuniunii, ai deschiderii frumoase…ci ai exclusivismului.

Pentru că, dacă considerăm că numai X, Y, Z sunt „singurii oameni” care trăiesc ortodox și numai ei au lucruri de spus altora…și chiar dacă ei ar fi extraordinari…dar noi îi vedem numai pe ei astfel, înseamnă că avem o problemă de perspectivă.

Înseamnă că nu mai vrem să descoperim noi și noi oameni…ci ne reducem atenția doar la cei deja cunoscuți și doar în jurul lor vorbim.

Și dacă nu ne extindem cunoașterea și publicitarea noastră la noi oameni ai Ortodoxiei…arătăm că nici noi nu avem o perspectivă amplă ci îngustă asupra cunoașterii oamenilor.

Pentru că Ortodoxia nu s-a redus niciodată la doi oameni ci ea a fost o pledoarie înaltă despre o multitudine bogată în experiență și în cunoaștere teologică.

Și pe mine mă îngrijorează rejectarea asta în masă…a celor pe care nu vrem să îi cunoaștem sau nu suntem în stare, mai bine zis, să îi cunoaștem.

Mă îngrijorează pentru că e o manifestare paranoică

Pentru că rejectarea asta, în masă, e una ideologică…și nu vine dintr-o cunoaștere reală a oamenilor.

O rejectare insolentă și înfumurată.

Căci după cum nu putem să reducem discuția despre Sfinți la 10 Sfinți și să lăsăm în afara discuției milioane de Sfinți…tot la fel nu putem să absolutizăm discuția despre Ortodoxie doar în jurul la câteva repere teologice cunoscute.

Prin această strategie de comunicare ne aruncăm în ridicol toată predicarea teologică…dacă din milioane de ortodocși actuali noi spunem că „autentici” sunt doar 3-4.

Pe ceilalți cine nu îi lasă să fie „repere” de viață teologică?

Și dacă nu vor să fie „repere”, de ce le place să asculte toată ziua pe cele „3-4 repere” și să rămână tot la fel de neîndreptați?

Sau de unde știm că nu mai există încă o mie, încă un milion de oameni ai lui Dumnezeu, care ca și Părintele X sau Ierarhul Y trăiesc și vorbesc teologic?

Ci noi, dimpotrivă, trebuie să arătăm binele din câți mai mulți, fără pretenția de a fi „perfecți” în orice afirmație și faptă a lor.

Pentru că așa arată Ortodoxia: ca niște flori diverse, mai mari sau mai mici, mai cu miros sau fără, dar care, cu toatele, sunt florile Ortodoxiei.

Pentru că asta înseamnă să vezi: să admiri cât mai mulți oameni. Binele din cât mai mulți oameni.

Iar cei care își aleg…sau citesc numai câțiva Sfinți e observabil că și în viața aceasta se reduc doar la cunoașterea a câtorva oameni.

Nu vor mai mult.

Nu vor „să riște” să aibă o cunoaștere și mai profundă, și mai diversă.

Rămân la puțin…la un puțin condamnabil de Dumnezeu…

Pentru că atunci când poți mult…nu trebuie să faci puțin. Și când ești flămând să-L cunoști pe Dumnezeu atunci ești flămând să îi cunoști și să îi ajuți pe oameni. Vrei tot mai multă cunoaștere a oamenilor…pentru că vrei să vezi cum a lucrat Dumnezeu în câți mai mulți oameni.

Însă ce ne spun, în subsidiar, cei care se opresc la două-trei repere de viață duhovnicească? Că nu gândesc cu mintea lor. Că nu ei i-au descoperit ca Sfinți…ci alții le-au spus să îi cinstească ca Sfinți.

Și de aceea observăm că apar numai unele cărți. Se fac conferințe numai despre anumite persoane în ideea că ei, doar ei, cei pe care noi îi publicăm sau despre care vorbim noi și ai noștri…doar ei sunt „Sfinții” noștri.

Însă asta e perspectiva de viață și de gândire a unor oameni cu mentalitate schismatică și ereziarhă.

Pentru că atunci când reduci discuția la câțiva Sfinți sau la anumite teme, rupte din arealul lor, arăți că nu te interesează deplinătatea, plenitudinea…ci preferi fragmentarismul.

Și când „te folosești” de Sfinți, de persoanele și teologia lor pentru a lupta cu Biserica sau pentru a-ți minimaliza adversarii sau pentru a-i pune în conflict pe Sfinți arăți că gândești non-eclesial.

Pentru că despre Sfinți și despre teologie trebuie să vorbești plenitudinal. Trebuie să îi vezi pe toți la un loc, într-o conglăsuire…iar teologiile lor ca pe unele care se completează și se îmbogățesc reciproc.

Trebuie să ai puterea duhovnicească a slavei Lui în tine și multă teologie și cunoaștere duhovnicească pentru a vedea ordinea și legătura interioară dintre Sfinți și dintre învățăturile dogmatice, morale, canonice ale Bisericii.

Dacă nu dovedești că ai această minte plină de sinteze teologice și experiențiale, fără doar și poate vei dovedi contrariul: că ești exclusivist și needucat teologic. Că tu te reduci la discuția a doi-trei…pentru că atât te-a lăsat lenea să citești, să studiezi…

Adică ești ageamiu…Te bagi unde nu îți fierbe oala.

Și de aceea exclusivismul ortodocșilor față de ortodocși și nu mai spun față de neortodocși…mă înfioră.

Mă cutremură…

Pentru că îmi dau seama că așa fac și cu Sfinții lui Dumnezeu și cu adevărurile dumnezeiești.

Fapt pentru care pe cei pe care îi plac…îi cred…și pe ceilalți Sfinți îi resping. Îi minimalizează…sau nici măcar nu sunt interesați să cunoască câte ceva despre ei.

Și această împărțire după mofturi e…dramatică

Pentru că ortodocșii autentici sunt cei care au evlavie pentru toți Sfinții și doresc să îi cunoască pe toți, în ciuda puținătății timpului pe care îl au la dispoziție.

Căci și în viața reală…oamenii nu se opresc cu cunoașterea…sau nu se termină umanitatea odată cu cunoașterea lui Dan Puric, a academicianului nu știu care și a episcopului nu știu care…ci ei sunt avizi de tot mai multă cunoaștere a oamenilor. O cunoaștere a cât mai multe persoane.

Și de aceea mă îngrozește faptul când contemporanii noștri doresc numai 2-3 inși. Și pe ei îi laudă și în culcare și în sculare…și „nimic” nu mai e de spus!…

Nimeni nu mai e „Sfânt” în afară de cei 2-3…

  Și când se face centrarea asta pe cei doi-trei…mie îmi trece chefulîi mai cunosc pe oamenii ăia despre care vorbește toată lumea.  Am reticență…uneori până la repulsie față de tot ce promovează.

De ce? Pentru că cei doi-trei sunt de acord cu monopolizarea discuției asupra lor. Cu laudele exagerate la adresa lor.

Și cine susține această propagandă deșănțată a doi-trei în detrimentul multora e cert că, la mijloc, sunt interese de imagine și financiare, adică non-bisericești.

Altfel nu ar propaga exclusivismul ci plenitudinalul Ortodoxiei.

Adică detest „cultul personalității” făcut pe baze ideologice și prin manipulări publicitare.

Detest lucrurile care nu vin de la sine

Adică încercările unora de a ajunge în prim-plan nu prin muncă susținută, nu prin operă…ci prin cine știe ce sprijin sau publicitare exagerată.

Predică la Duminica a 9-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

fiecare zi e o noutate unică pentru că are la fundamentul ei neschimbabila și veșnica prezență a slavei lui Dumnezeu.

Tocmai pentru că există Cineva care ține toate…poate exista viață în istorie…poate exista istorie…care are un curs dumnezeiesc…pentru că duce la El, la Cel care ține existența și istoria în palma Sa.

Ea, puterea lui Dumnezeu, e cea care ne dă zi după zi de existență…căci ea este reala noastră bucurie și stabilitate în mijlocul schimbărilor de tot felul.

Iar Evanghelia de astăzi [Mt. 14, 22-34] este despre stabilitate…în mijlocul instabilității.

Despre pacea interioară și așteptarea cu nădejde a ajutorului care vine de la Domnul…chiar în mijlocul furtunii.

Pentru că noi trebuie „să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos”, cum spune cântarea pascală, nu într-o lume lipsită de urât și de diverse anomalii, de păcate și războaie, de decadență și ură…ci chiar în mijlocul tuturor acestor valuri ale istoriei.

Stând în mijlocul furtunii…dar nebiruiți de ele…

Rezistență/ rezistibilitate la rău și la păcat nu datorată nouă…ci milei lui Dumnezeu, care ne întărește pe noi, cei slabi, care ne vindecă pe noi, cei bolnavi, care ne face biruitori pe noi, cei slabi în fața tentației păcatului…

Avem de-a face așadar cu textul evanghelic de după înmulțirea pâinilor și a peștilor. Adică cu continuarea textului de duminica trecută…

Unde, după ce satură mii de oameni, în mod minunat, Domnul îi lasă să plece pe Ucenici cu corabia și dă drumul mulțimilor [v. 22-23].

În așa fel încât rămâne singur

Așa cum, după Sfânta Liturghie, preotul rămâne singur…după ce toată lumea pleacă din Biserică…și, în tăcerea din jur, își privește adâncul inimii…și se întreabă ce a făcut azi, ce a spus, cât de mulțumiți au fost oamenii…

Cu alte cuvinte, Domnul nu se pune în fruntea mulțimii pentru ca să le predice la nesfârșit sau pentru ca „să profite” de ei.

Nu vrea să Îl facă „împărat”.

Nu vrea nimic „de la ei”…în sensul lumesc al accepțiunii.

Ci le dă drumul la toți, la toți care se săturaseră dumnezeiește, pentru ca să privească în ei înșiși.

Pentru ca să se bucure, fiecare dintre ei, de plinătatea mâncării dumnezeiești din ei înșiși.

Și asta pentru că Domnul ne viza pe noi, pe noi cei care trebuie să înțelegemslujba în comuniune și în comunitate, adică slujba din Biserică, trebuie urmată de retragerea în isihie.

În casele și în chiliile noastre.

În rugăciune adâncă, liniștitoare…

Adică vii acasă și aprofundezi bucuria euharistică în rugăciune…în citiri teologice…în metanii…în contemplație duhovnicească.

Pentru că bucuria și teologia trăite în Biserică trebuie să se sedimenteze în inima noastră. În străfundul nostru…

Și de aici vine stabilitatea interioară…în mijlocul instabilităților de tot felul: din rămânerea cu Dumnezeu în străfundul ființei noastre!

Iar dacă El e cu noi în lăuntrul nostru…atunci suntem pe stânca nebiruită de valuri.

Domnul, se spune în v. al 23-lea al Evangheliei de azi, „anevi is to oros”/„S-a urcat întru munte” [cf. GNT].

În muntele contemplației.

Munte care nu e pe munte…ci munte care e în susul inimii noastre.

Căci contemplația duhovnicească, venită în urma liniștirii interioare și a stabilității în har, prin stabilitatea în virtuți, ridică mintea noastre, prin har, dincolo de ceea ce se vede și se poate cunoaște.

O ridică la înțelegeri simple, dumnezeiești.

Pentru că mintea înduhovnicită, liniștită în har străvede sensurile dumnezeiești ale creației și ale providenței dumnezeiești.

Vede sensul creației și vede sensul istoriei.

Vede de ce lucrurile sunt așa cum sunt și de ce sunt așa cum sunt…și cum Se manifestă Dumnezeu în relație cu noi, cu fiecare dintre noi.

Pentru că adevărata rugăciune, rugăciunea în sine [kat’ idian, v. 23, cf. GNT], cu mintea în lăuntrul inimii începe când te-ai dezgolit de toate ale lumii și ești singur…cu Dumnezeu Cel singur.

Cu Singurul și Unicul Dumnezeu Cel întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh…

Dar pentru a ajunge la singurătatea isihastă trebuie să pornești de la comuniunea euharistică.

Să îmbini unirea cu El prin Euharistie cu unirea cu El prin contemplație și rugăciune isihastă, liniștitoare, iluminatoare, îndumnezeitoare.

Căci dacă te împărtășești cu Hristos fără să aprofundezi în tăcere simțirile dumnezeiești pe care ți le aduce El în ființa ta…relativizezi măreția preafrumoasă a întâlnirii cu El.

Adică te împărtășești, vorbești cu El, te hrănești cu Hristos…apoi Îl uiți…ca și când te-ai fi întâlnit cu Gheorghe sau cu Maria pe stradă…două vorbe…și ai trecut la altceva…

Ci El, Cel venit în lăcașul ființei noastre, trebuie lăsat să ne învețe, în tăcerea inimii noastre, cele pe care conștiința trebuie să le urmeze. Să le iubească. Să le săvârșească.

Domnul Se roagă…pentru ca să ne învețe să ne rugăm.

Pentru ca să iubim rugăciunea tot pe atât de mult pe cât iubim împărtășirea cu Sine.

Ne învață mereu…ce înseamnă stabilitate interioară, adică umplere de har și de înțelegeri teologice, dumnezeiești.

Corabia Ucenicilor era la un pas de naufragiu [v. 24].

Pentru că ea era „vasanizomenon  ipo ton chimaton”/ „zbuciumată/ chinuită/ aruncată/ azvârlită sub valuri” [v. 24, cf. GNT].

Valurile erau mai mari decât înălțimea corăbiei…

Așa cum ni se par nouă pierderile dramatice din viața noastră, ispitele, durerile, bolile, neajunsurile.

Tot ce ne afectează ni se pare chinuitor

Un chin insuportabil

Însă „la a patra strajă a nopții” [v. 25], când totul părea pierdut, când moartea…părea să fie singura ușă…ei, Ucenicii Lui, Îl văd „peripaton epi tin talassan”/ „mergând/umblând pe mare” [Ibidem].

Îl văd…cum nu Îl mai văzuseră.

Fapt pentru care s-au înfricoșat și au țipat [v. 26]…ca orice om care vede lucruri…neașteptate

Și Domnul le arăta pas cu pas, în mod organic, multiplele moduri de a acționa ale lui Dumnezeu…pentru ca să îi învețe pe Apostoli cu gândirea paradoxală.

Să nu mai cerceteze uman, mărginit, cele mai presus de minte, ci să se deschidă prin credință, prin încredințare în Dumnezeu, spre o cunoaștere mai presus de cunoașterea umană.

Să se deschidă cunoașterii prin relație, prin comuniunea cu Dumnezeu, Cel care înalță mintea umană la o cunoaștere divino-umană, adică teologică.

Pentru că omul nu poate să spună despre Dumnezeu decât ceea ce Dumnezeu îi descoperă. Și nici din ce îi descoperă nu poate să înțeleagă tot…ci numai pe măsura sa duhovnicească.

De aceea trepte și trepte în cunoașterea teologică…pentru că fiecare Sfânt a vorbit din mijlocul experienței sale…și toată experiența teologică a Sfinților trebuie pusă la un loc…și nu privită disjunctiv.

Versetul al 27-lea ar trebui să fie starea noastră de spirit cotidiană.

Pentru că Domnul le spune înfricoșaților Ucenici: „Tarsite, Ego imi! [Îndrăzniți, Eu sunt!] Mi foviste [Nu vă temeți]”.

Adică să avem o îndrăzneală bună, curată, frumoasă în Dumnezeu, în orice clipă a vieții noastre, așteptând ca El să ne spună voia Lui…cu noi.

Să nu ne temem de zvonuri panicarde, de amenințări, de durere, de moarte…ci să așteptăm, întru El, voia Lui cu noi.

Căci nimic nu se petrece în lume fără voia Lui!

Iar moartea e un câștig, e o noutate bucuroasă…dacă suntem plini de slava lui Dumnezeu.

Motiv pentru care Sfântul Petru vrea să experimenteze stabilitatea în mijlocul instabilității.

Vrea să meargă pe mare, pe marea în furtună [v. 28], pe marea imposibilă

Și Domnul găsește dorința lui ca una foarte duhovnicească [v. 29].

Nu îl consideră „un naiv”, nu îl consideră „un excentric”…ci un bărbat duhovnicesc. Pentru că e o mare bărbăție să mergi pe marea vieții duhovnicești, privind la El și așteptând voia Lui.

Da, Sfântul Apostol Petru…după ce merge pe apă către Domnul [v. 29], temându-se, a început să se scufunde [v. 30]…

Dar asta pentru ca noi să înțelegem că ceea ce ne ține deasupra valurilor e slava Lui, e harul Său…și nu virtuțile noastre, oricât de Sfinți am fi noi.

Sfințenia unui om e coabitare/conviețuire cu harul.

E viață în și prin har.

Prin harul lui Dumnezeu cel necreat și atoatesfințitor.

De aceea oamenii duhovnicești nu fac paradă cu forța lor duhovnicească, cu darurile lor dumnezeiești ci subliniază, subliniază în mod constant, lucrarea, ajutorul și milostivirea lui Dumnezeu în viața lor.

Pentru că Inițiatorul sfințeniei noastre și Cel care ne ține în har e Dumnezeu…și noi conlucrăm cu El la sfințirea noastră atâta timp cât împlinim poruncile Lui și nu stingem simțirea harului din noi înșine.

De aceea sfințenia noastră nu poate fi „antagonică” cu Dumnezeu, nu poate lupta împotriva Lui…și împotriva Sfinților lui.

Ci cei care sunt ai lui Dumnezeu se recunosc între ei, simt și știu că ei sunt împreună robi ai lui Dumnezeu și se respectă și se ajută întru toate.

Da, toate vânturile vieții noastre, mai devreme sau mai târziu, cu harul lui Dumnezeu, se potolesc [v. 32]. Încetează…

Și din toate înțelegem că numai Dumnezeu ne-a dat putere să le trăim.

De aceea, în fiecare zi a vieții noastre să fim mulțumitori lui Dumnezeu pentru toate, căci de la El și prin El se lucrează tot binele.

Și a Lui este slava și închinarea întregii creații, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Știam că și tu știi adevărul

  • Nu știu cum am ajuns în fața acestui arbore, despre care citisem, dar pe care cu siguranță nu-mi doream să ajung să-l văd aievea. O placă de lemn bătută într-un cui îi spune povestea: „Copacul morții. Călăii omorau bebelușii, izbindu-i de acest copac””.
  • Draga Olteanu Matei: „Eu am o încredere foarte mare în cei de la Curtea Constituţională şi gândesc că vor fi nişte oameni serioşi. Eu aş fi decepţionată dacă nu s-ar împlini ce am prevestit. Pentru că în ’77 am prevestit cutremurul şi în ’89 am prevestit că o să cadă nea Nicu (n.r. Nicolae Ceauşescu)” […] „M-am săturat de Traian Băsescu pentru că am ajuns o ţară de analfabeţi, în domneiul nostru au ajuns lucrurile cum au ajuns, aleargă oamenii de la un post la altul, să facă reclame, să mai facă un ban. Nu-mi place ce s-a întâmplat cu spitalele, nu mai avem profesori pregătiţi, copiii urăsc limba română. Lucrurile astea nu-s degeaba. N-au căldură în şcoli, mâncare, ce le trebuie. Sunt lucruri care ne dor foarte tare”. […] „Eu pe Traian Băsescu nu l-am votat niciodată, nu mi-am pus în dânsul nicio speranţă. M-am amuzat că îi place să mai tragă câte un pahar, să mai ciupească o cucoană. Dar mie-mi plac bărbaţii frumoşi. Şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Păi când era Ceauşescu mi se făcea negru în faţa ochilor când apărea, sunetul vocii lui mi se părea îngrozitor. Aşa mi se întâmplă şi cu domnul Băsescu. Îl simt un om rău şi răzbunător”.
  • Astăzi, 2 august 2012, aproximativ 7.000 de posturi didactice au fost scoase la concurs.
  • Autoritatea Electorală Permanentă: „listele electorale permanente nu respectă structura şi dimensiunea corpului electoral actual”.
  • A fost redeschisă marelui public sala de tortură din Castelul Corvinilor din Hunedoara.
  • Îndemnul ÎPS Teofan al Moldovei pentru rugăciuni pentru ploaie.
  • Dublul record al maratonistului Andrei Roșu a fost omologat de Guinness World Records.
  •  http://andreirosu.files.wordpress.com/2012/07/certificat-guinness-book.jpg
  • părintele Ică spunea că nu există teologi geniali/ în teologie nu există geniu, există doar revelaţie
  • Niciodată în România n-au votat opt milioane și jumătate de cetățeni, dintre care 88 la sută, majoritate zdrobitoare, să ceară plecarea unui politician de la putere. Absența onoarei de a-și da demisia (demisie de onoare!) e o infirmitate tipică mizeriei morale care îmbracă personajul Băsescu”.
  • Curtea Constituţională a decis joi să amâne luarea unei decizii cu privire la validarea sau invalidarea referendumului până pe data de 12 septembrie. În aceste condiţii, Crin Antonescu rămâne preşedinte interimar până la acea dată”.
  • Aşteptăm cu drag conferinţa de presă de la Cotroceni. Calmul şi eleganţa preşedintelui tuturor românilor este ceea ce trebuie. Pentru vindecarea unei ţări şi a unui popor terorizate de ură şi răzbunare”.
  • Curtea a luat in serios toate semnalele, trase de Antena 3 in special, privind gravele dezacorduri intre diferitele raportari ale institutiilor statului despre populatia cu drept de vot din Romania. Fara falsa modestie, indraznesc sa spun ca aceasta decizie a CCR a fost determinata de ampla dezbatere generata de Antena 3 si de reactia publica masiva. Oamenii au inteles ca exista motive justificate pentru a reface calculul privind mult invocatul cvorum”.
  • Steinhardt, de la Mănăstire, s-a manifestat ca un strălucit cărturar laic, în speranţa ca, demonstrând câtă libertate spirituală îţi dă supunerea faţă de Dumnezeu, va lega Mănăstirea de lume. Şi că, pe această cale, va face şi lumea să îşi dorească mai mult să se lege de Mănăstire, de cele ale lui Dumnezeu”.
  • Traian Băsescu, cel care şi-a proclamat victoria la referendum, după modelul patentat de Mircea Geoană, probabil că va aştepta să vadă cum merge numărarea alegătorilor şi după ce se va convinge că pragul impus de CCR va fi depăşit îşi va anunţa demisia. Pentru a nu fi demis, în urma validării referendumului”.
  • Crin Antonescu, azi, 2 august 2012, după decizia CCR: „Am luat act de decizia Curţii Constituţionale şi chiar dacă ea înseamnă o amânare neaşteptată a verdictului şi a punctului final, dincolo de respectarea acestei decizii, pe care toţi am convenit-o, salutăm faptul că această amânare are în fond convingerea Curţii că în procesul democratic contează fiecare vot şi votul oamenilor reali”.
  • Horațiu Mălăele și-a primit astăzi steaua în fața Cocorului. Și la eveniment a spus, printre altele: „Stelele sunt pe pământ, România e în aer”.
  • Mihail Neamțu l-a plagiat pe Dorin Tudoran: „Crin Antonescu interimar până în 12 septembrie? Ce farsă! Ce mizerie! Cât Absurdistan! Demitere în 36 de ore a Președintelui și prelungire a deciziei Curtii, cu șicane și obstrucții useliste, pentru șase săptămâni?! Revizuim statistica populației din mers? De ce nu și numărul de parlamentari?”.
  • Idem: De aici rezultă că lui Neamțu îi place și zoologia, poate și Harry Potter: „USL e un monstru cu șapte capeteo dihanie omnivoră, o arătanie sinistră pe lângă arătura democrațiilor europene. Trebuie opriți”.

***

COMUNICAT DE PRESĂ
(2 august 2012)

Declarația de presă a preşedintelui interimar al României, Crin Antonescu

Preşedintele interimar al României, Crin Antonescu, a susținut joi, 2 august a.c., la Palatul Cotroceni, următoarea declarație de presă:

”Bună seara! Bine aţi venit!

Am luat cu toţii act de decizia Curţii Constituţionale şi, chiar dacă ea înseamnă practic o amânare neaşteptată a verdictului şi a punctului final al acestui referendum, cred că dincolo de respectarea acestei decizii, pe care cu toţii am angajat-o, trebuie să mai constatăm un lucru pe care se cuvine să-l salutăm şi în orice caz eu o fac.

Această amânare are în fond, la originea ei, convingerea Curţii că în procesul democratic contează fiecare vot şi contează voturile oamenilor reali.

Este, cred, în acest fundament, încă o dată de salutat, al deciziei Curţii, încă o dovadă că democraţia are sens numai atunci când înseamnă însumarea exprimării libere a fiecărui cetăţean.

Cred că un merit la această evoluţie a lucrurilor, evoluţie benefică, îl are presa, îl aveţi dumneavoastră – vă mulţumesc pentru acest lucru, îl are opinia publică din România, care în toate aceste zile a discutat în termeni responsabili, chiar dacă uneori pasionali, despre lucruri care într-adevăr ne privesc ca societate, ca indivizi, ca destin.

Şi iată de ce, încă o dată o spun, merită mereu şi mereu să facem în democraţie elogiul libertăţii de exprimare.

Sigur, vom avea o decizie definitivă a Curţii şi vom ştii dacă vom avea alegeri prezidenţiale anticipate sau nu, în data de 12 septembrie. Asta nu înseamnă însă, nici că va continua o campanie electorală, care s-a încheiat înaintea referendumului, şi nu înseamnă în niciun caz că România traversează până atunci o perioadă de instabilitate.

În România există un Guvern pe deplin legitim şi care lucrează cu toate instituţiile sale. În România există un Parlament, chiar dacă acum în vacanţa curentă, dar un Parlament pe deplin legitim. În România există instituţia Prezidenţială, chiar sub titlul de interimat, care va funcţiona şi ea în parametri normali.

Toate instituţiile financiare, politice, de altă natură, internaţionale au în România pentru toată această perioadă interlocutori oficiali, pe deplin calificaţi şi pe deplin legitimi.

Nu înainte de toate, cred că Guvernul are misiunea în toată această perioadă să revină cu maximum de preocupare şi cu maximum de eficienţă la treburile sale curente, la problemele foarte serioase cu care România se confruntă şi mă bucur să văd că o face, a făcut-o încă din cursul acestei campanii, în paralel cu campania electorală pentru referendum, şi cred că din punct de vedere al bătăliei politice referendumul a trecut.

Sigur, sunt nişte lucruri pe care Curtea le-a cerut instituţiilor şi unor instituţii guvernamentale sau în subordine guvernamentală. Şi, în sensul acesta, categoric Ministerul Administraţiei şi Internelor va trebui să-şi facă cu mai multă eficienţă, cu toată eficienţa, datoria până la data stabilită de Curtea Constituţională şi, desigur, de atunci încolo.

Dar, cum spuneam, bătălia politică, în acest moment, s-a încheiat. Ea va reîncepe spre sfârşitul acestei toamne, când vom avea cu siguranţă alegeri parlamentare şi, în opinia mea, destul de probabil şi alegeri prezidenţiale.

Deocamdată, pentru Guvern, pentru toate instituţiile statului, există problemele curente, de natură economică, de natură socială ale acestei ţări, şi prima obligaţie a acestor instituţii în frunte cu Guvernul este să le abordeze şi să le rezolve.

Aş vrea, încă o dată, să mulţumesc tuturor cetăţenilor României care s-au manifestat, care s-au exprimat. Mă bucur că pot să le spun acum: `iată, este adevărat ceea ce trebuie să credem cu toţii mereu – votul nostru şi manifestarea noastră politică democratică întotdeauna contează!`.

De asemenea, vreau să mulţumesc încă o dată instituţiilor care şi-au făcut şi îşi fac datoria arătând, în frunte, iată, cu Curtea Constituţională, că România este o ţară cu adevărat democratică, că România este o ţară în care echilibrul puterilor este respectat şi este funcţional, că România este un stat de drept şi că România este o ţară care poate, din toate aceste puncte de vedere, să se gândească cu optimism şi cu încredere la viitor.

Vă mulţumesc şi, pe toată perioada care urmează, vom avea întâlniri, cu voia dumneavoastră, atunci când lucruri de natură instituţională vor trebui comunicate opiniei publice. O voi face totdeauna atunci când va fi nevoie.

Vă mulţumesc! O seară bună!”

***

  • Mircea Diaconu (Antena 3. 22. 23): dau un zece Antenei 3 și altul CCR-ului, pentru că astăzi CCR ne-a mai dat o șansă să ne administrăm bine țara.

Predică la înmormântarea unui Arhidiacon

„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

Preacuvioase Părinte Stareţ,
Îndoliată obște a Mănăstirii Crasna,
Îndurerată familie, întristată adunare,

Am aflat cu multă durere de mutarea timpurie la cele veșnice a părintelui Arhidiacon Arsenie Giurgea, monah harnic și evlavios, fost vieţuitor al Mănăstirii Crasna, ierodiacon slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti şi, mai apoi, arhidiacon la Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale din Paris, Franţa.

Părintele Arsenie Giurgea s-a născut la data de 22 iunie 1978, în Municipiul Tulcea.

În anul 1993 a intrat ca frate în obştea Mănăstirii Crasna, fiind călugărit în ziua de 14 septembrie 1997.

Cu binecuvântarea vrednicului de pomenire patriarh Teoctist, a fost hirotonit ierodiacon la data de 18 ianuarie 1998, la Mănăstirea Crasna, de Preasfinţitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului.

Monah smerit, părintele Arsenie a știut să trăiască timpul scurtei sale vieţi ca dar al lui Dumnezeu și ca o cale spre mântuire. Deodată cu nevoinţa sa duhovnicească în obștea chinoviei de la Crasna, părintele Arsenie a trudit și pentru împlinirea sa cărturărească. Prețuind îndemnurile pline de înţelepciune ale Sfântului Apostol Pavel – ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă. (I Tim. 4, 16) a absolvit studiile Seminarului monahal de la Mănăstirea Cernica şi apoi primii trei ani ai Facultăţii de Teologie Justinian Patriarhul din Capitală, după care a fost rânduit să slujească Sfânta Liturghie la Sfântul Altar, dar și o „liturghie a ascultării” atât la Mănăstirea Crasna, cât şi la Muntele Athos unde a vieţuit mai bine de un an.

Fiind atras de tradiţiile monahale athonite, a petrecut o vreme la schitul românesc Lacu, unde a experiat, alături de ceilalţi monahi, spiritualitatea filocalică athonită.

Prin felul său de slujire şi trăire duhovnicească a inspirat celorlalţi monahi, teologilor şi seminariştilor care veneau în vacanţe la Crasna iubirea și râvna pentru lucrurile duhovniceşti, netrecătoare.

Părintele Arsenie a împlinit începând cu anul 1993, în mănăstirea de metanie diverse ascultări (bucătar, trapezar, brutar, paraclisier, cântăreţ la strană), până în anul 2007.

În toate responsabilităţile încredințate a dovedit pricepere, dăruire, supunere și dragoste pentru slujirea lui Hristos. Slujitor atent, evlavios, bun cântăreţ și monah smerit, părintele Arsenie a fost apreciat nu doar de frații călugări, de preoţi şi studenţii teologi, ci și de mulți credincioși, pelerini în această mănăstire de pe Valea Teleajenului.

Fire sensibilă, părintele Arsenie a lucrat mult încercând să-și exprime credința prin cântarea bisericească, înregistrând multe casete şi CD-uri, unele împreună cu părinţii români de la Athos, altele în România, alături de corul Tronos al Patriarhiei Române şi de părinţii Mănăstirii Crasna.

A conlucrat armonios cu părinţii din mănăstirea sa de metanie şi cu numeroşi monahi chemaţi la ascultări înalte în Biserică, cărora le-a fost ucenic apropiat şi alături de care a mers, întotdeauna, pe drumul vieţii monahale.

Fiind un monah cu aşezare lăuntrică exemplară şi înzestrat de Dumnezeu cu voce melodioasă, în toamna anului 2007 a fost transferat ca diacon slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Pe lângă această ascultare a fost şi inspector la Fabrica de lumânări Făclia Sfinţilor Români a Arhiepiscopiei Bucureştilor, de la Mănăstirea Popeşti-Leordeni.

În luna octombrie 2009 a plecat în Franţa, cu ascultarea la Reşedinţa Mitropolitană de la Limours, lângă Paris, unde slujea adeseori la Catedrala Mitropolitană sau la unele parohii şi mănăstiri cu prilejul sfinţirilor, hramurilor şi slujbelor misionare.

În perioada şederii în Franţa, a urmat cursuri la Institutul Teologic Ortodox Saint Serge din Paris.

Apreciind frumoasa şi statornica sa slujire, Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul românilor ortodocşi din Europa Occidentală şi Meridională, l-a hirotesit arhidiacon în luna aprilie 2011.

În ultimii ani ai vieţii a purtat cu multă credinţă şi demnitate o suferinţă grea, care l-a forţat de multe ori să rămână internat în spital, sub atenta îngrijire a medicilor francezi şi cu purtarea de grijă părintească deosebită a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif.

Fiind departe de ţară, cu puţin înainte de moarte, Părintele Arsenie a dorit să-şi revadă, pentru ultima oară, părinţii şi fraţii, care l-au vizitat la Paris.

La puţin timp după reîntâlnirea cu ei a trecut la cele veşnice, în ziua de 27 iulie 2012, la Paris, în spitalul Saint Petriere.

Dorinţa sa a fost să se reîntoarcă la Mănăstirea Crasna, locul trăirilor sale duhovniceşti din ultimii 20 de ani. Trupul lui trecut prin suferinţă a fost adus în Mănăstirea Crasna unde a depus făgăduinţele monahale, pentru a se odihni întru nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice.

În aceste momente de tristeţe prin care trece obștea Mănăstirii Crasna, familia îndoliată şi cei prezenţi la înmormântare, ne amintim de cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne întăreşte speranţa zicând: Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11, 25).

Credinţa în viaţa veşnică este o certitudine pentru noi, mai ales în aceste zile ale Postului Adormirii Maicii Domnului, care mijloceşte neîncetat în faţa Tronului Dumnezeirii pentru mântuirea sufletelor noastre.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, să aşeze sufletul bun al părintelui Arsenie împreună cu drepţii, unde nu este durere, nici întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

Veşnica lui pomenire din neam în neam !

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno