Ion Pillat – culorile amintirii [13]

Dacă putem spune că modelul (ca idee) poemului Bătrânii l-a constituit Epigonii, pe de altă parte, preambulul fiecărei evocări, privegheat de lună, urmează tiparul Scrisorilor aceluiași romantic.

Evocarea propriu-zisă a trecutului poetic românesc începe astfel:

Afară luna plină brumează pe ferești…

Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă

Să-mi scotocească până și în bibliotecă?

„Afară luna plină brumează pe ferești” este o reproducere, la scară mai redusă, a unei panorame eminesciene: „Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa / Lungi perdele încrețite, care scânteie ca bruma. / Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește… (Scrisoarea IV); „În vechea zidire tăcerea-i și numa / Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma. // Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie / Ajunse în fugă de-a lunei văpaie” (Diamantul Nordului).

„Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă” e tot un tablou cosmic, mai patriarhal, care preschimbă pillatian o imagine binecunoscută: colonii de lumi [lumi = lumini, astre, stele] pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute (Scrisoarea I).

Și, după cum spuneam, istoria poeziei începe, pentru Pillat, cu literatura veche, înțeleasă ca resursă poetică, indiferent dacă textele sau operele amintite pot fi sau nu omologate ca poezie:

Cercetătoare lună, cu mâna ta de var

Ștergi, pe furiș, pe rafturi un prăfuit slovar,

Domneasca întărire, pecetea nu-ți pun stavili:

Pe zapise aluneci, pe condici și pe pravili,

Te vâri prin Letopiseț, pătrunzi în Uricari.

În legături de piele și lemn mâncat de cari,

Stă vorba ce deschide al cerului hotar:

Te razimi de-o Cazanie sau de-un Penticostar.

De tine dăruite cu argintate muchii,

Străfulgeră din umbră un univers de buchii.

O, lună, nu le-atinge și lasă-le să doarmă:

Întorci o foaie numai – și-un veac uitat se darmă[1].

Abia dezmierzi o filă – și-un suflet îl răscoli,

Ce odihnea în tihnă prin galbenele coli,

Cu gândul lui de-atuncea și trupul lui de ieri.

Nepotul lui Brătianu a beneficiat de o bibliotecă impresionantă cel puțin în ceea ce privește sursele literare vechi.

O afirm din nou: este foarte semnificativă receptarea lui, faptul că includea epoca veche în istoria literară/poetică românească și o considera indispensabilă.

În mod indubitabil, nu este vorba numai de o revelație personală, de o estetică  și o poetică proprie, ci și de o tradiție a acestei receptări.

La această scriitură veche făcea trimitere și Arghezi, precizând că i-a fost unul dintre maeștri în arta poeziei sale.

Sigur, fără o cercetare riguroasă pe această temă, nu putem asuma această conștiință tuturor scriitorilor sau poeților interbelici, dar putem în schimb prezuma existența unui filon conservator care s-a extins pe o coordonată istorică începând de la prepașoptiști și pașoptiști.

În proză, probabil că Sadoveanu a fost (pe atunci) cel mai conștiincios revalorificator al artei literare/stilisticii vechi.

Nu de puține ori însă, teme sau perspective literare ale scriiturii vechi s-au metamorfozat spectaculos în literatura modernă.

Mărturisirea și mărturia de față, a lui Ion Pillat, este foarte prețioasă pentru istoria literară.

Înainte de a-și ține Cartojan cursurile și de a publica Istoria literaturii române vechi și înainte de Istoria lui Călinescu, Pillat oferea o primă panoramă asupra istoriei poeziei, care presupune, după cum vom vedea, nu doar o evocare literară, ci una biografic-literară, amplificând tiparul sintezelor portretistice din Epigonii și construind un profil realist-idealist al poetului evocat.

Primul mare poet din istoria literaturii române este – identificat în mod corect – Dosoftei:

Dar lunei cărturare zadarnic e să-i ceri

Să-și curme dorul slovei și setea de cetire.

Apleacă fruntea albă pe vechea mea Psaltire,

Urmându-i stihuirea c-un deget diafan;

Scandează versul tainic în ritmul unui an

Și veac de veac se-ncheagă pe pagini…Cine oare

– O simt – și-ascunde, vie, privirea arzătoare?

Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher?

Ce umbră se-ntrupează în umbra din ungher[2]?

*

Din razele de lună au scăpărat scântei:

Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei.

*

Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;

Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,

Și barba pieptănată pe piept i se desface,

Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace…

Și pacea și vecia și luna sunt cu el.

*

– Ai fost „deplin călugăr și blând ca și un miel,

Adânc din cărți știut-ai”, iar azi ți-e moartă slova,

Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova.

Pentr-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu Raiul:

Noi ți-am uitat credința și sufletul și graiul.

Jelim goniți departe de țara Domnului,

Ca-n valea blestemată a Vavilonului,

Vă plângem datini sfinte și, tu, cinstită țară,

Pe care o credință și-un neam le înălțară.

*

În Probota[3], – cetate simbolică și vie,

„Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție” –

Creșteai cuprins de rugă și plin de taine mari,

Și-n sfintele amurguri, prin brazii seculari,

Ori unde-ți duceai pașii dădeai de Dumnezeu.

*

Întoarce-te acolo, cetite Dositeu,

Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea…

*

Atunci grăi cu glasul mai dulce decât mierea:

„Eu am adus în țara ta rumânească limbă

De bun neam și ferită de la o cale strâmbă”…

„Ai fost ’deplin călugăr și blând ca și un miel, / Adânc din cărți știut-ai’ ” reprezintă o parafrază din Letopisețul lui Ion Neculce: „pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela […] că dzic oamenii că-i sfânt” [4].

„Jelim goniți departe de țara Domnului, / Ca-n valea blestemată a Vavilonului” este o aluzie la celebrul psalm 136 și la versurile lui Dosoftei: La apa Vavilonului, / Jelind de ţara Domnului, / Acolo şezum şi plânsăm / La voroavă ce ne strânsăm… .

Versul „Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție” este citat dintr-un Apostrof scris de Dosoftei („Epigrama Preasfințitului Părinte Dosoftei proin Mitropolit Suceavskii”) și introdus în Letopisețul lui Miron Costin: Cine-și face zid de pace, turnuri de frăție, / Duce viiață fără greață, într-a sa bogăție. / Că-i mai bună dimpreună viiața cea frățească, / Decâtu râcă, care strică oaste vitejească[5]…, etc.

Pillat va încerca să ofere, pentru fiecare poet evocat, o definiție săpată în piatră – o încercare de a prinde esența poeziei sale într-un vers sculptat pe frontispiciul operei.

Substanța gândirii poetice a lui Dosoftei i se pare că poate fi chintesențiată în versul: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea” –  aluzie din nou la Psaltirea în versuri : „Tu, Doamne, mi-ascultă / Ruga din tăcere” (Ps. 53, 7-8).

Această rugă din tăcere a lui Dosoftei a impresionat covârșitor, pentru că și Arghezi spune, într-un Psalm, „Ruga mea e fără cuvinte”, iar Ion Vinea: „plânsul vieţii suie-n fiinţă /…/ ca tăcerile cu rugăciunile” (De profondis).

Lirica modernă își găsește astfel o neașteptată întemeiere pentru o metapoezie și pentru un limbaj transcendent cuvântului.

---