Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 9-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

fiecare zi e o noutate unică pentru că are la fundamentul ei neschimbabila și veșnica prezență a slavei lui Dumnezeu.

Tocmai pentru că există Cineva care ține toate…poate exista viață în istorie…poate exista istorie…care are un curs dumnezeiesc…pentru că duce la El, la Cel care ține existența și istoria în palma Sa.

Ea, puterea lui Dumnezeu, e cea care ne dă zi după zi de existență…căci ea este reala noastră bucurie și stabilitate în mijlocul schimbărilor de tot felul.

Iar Evanghelia de astăzi [Mt. 14, 22-34] este despre stabilitate…în mijlocul instabilității.

Despre pacea interioară și așteptarea cu nădejde a ajutorului care vine de la Domnul…chiar în mijlocul furtunii.

Pentru că noi trebuie „să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos”, cum spune cântarea pascală, nu într-o lume lipsită de urât și de diverse anomalii, de păcate și războaie, de decadență și ură…ci chiar în mijlocul tuturor acestor valuri ale istoriei.

Stând în mijlocul furtunii…dar nebiruiți de ele…

Rezistență/ rezistibilitate la rău și la păcat nu datorată nouă…ci milei lui Dumnezeu, care ne întărește pe noi, cei slabi, care ne vindecă pe noi, cei bolnavi, care ne face biruitori pe noi, cei slabi în fața tentației păcatului…

Avem de-a face așadar cu textul evanghelic de după înmulțirea pâinilor și a peștilor. Adică cu continuarea textului de duminica trecută…

Unde, după ce satură mii de oameni, în mod minunat, Domnul îi lasă să plece pe Ucenici cu corabia și dă drumul mulțimilor [v. 22-23].

În așa fel încât rămâne singur

Așa cum, după Sfânta Liturghie, preotul rămâne singur…după ce toată lumea pleacă din Biserică…și, în tăcerea din jur, își privește adâncul inimii…și se întreabă ce a făcut azi, ce a spus, cât de mulțumiți au fost oamenii…

Cu alte cuvinte, Domnul nu se pune în fruntea mulțimii pentru ca să le predice la nesfârșit sau pentru ca „să profite” de ei.

Nu vrea să Îl facă „împărat”.

Nu vrea nimic „de la ei”…în sensul lumesc al accepțiunii.

Ci le dă drumul la toți, la toți care se săturaseră dumnezeiește, pentru ca să privească în ei înșiși.

Pentru ca să se bucure, fiecare dintre ei, de plinătatea mâncării dumnezeiești din ei înșiși.

Și asta pentru că Domnul ne viza pe noi, pe noi cei care trebuie să înțelegemslujba în comuniune și în comunitate, adică slujba din Biserică, trebuie urmată de retragerea în isihie.

În casele și în chiliile noastre.

În rugăciune adâncă, liniștitoare…

Adică vii acasă și aprofundezi bucuria euharistică în rugăciune…în citiri teologice…în metanii…în contemplație duhovnicească.

Pentru că bucuria și teologia trăite în Biserică trebuie să se sedimenteze în inima noastră. În străfundul nostru…

Și de aici vine stabilitatea interioară…în mijlocul instabilităților de tot felul: din rămânerea cu Dumnezeu în străfundul ființei noastre!

Iar dacă El e cu noi în lăuntrul nostru…atunci suntem pe stânca nebiruită de valuri.

Domnul, se spune în v. al 23-lea al Evangheliei de azi, „anevi is to oros”/„S-a urcat întru munte” [cf. GNT].

În muntele contemplației.

Munte care nu e pe munte…ci munte care e în susul inimii noastre.

Căci contemplația duhovnicească, venită în urma liniștirii interioare și a stabilității în har, prin stabilitatea în virtuți, ridică mintea noastre, prin har, dincolo de ceea ce se vede și se poate cunoaște.

O ridică la înțelegeri simple, dumnezeiești.

Pentru că mintea înduhovnicită, liniștită în har străvede sensurile dumnezeiești ale creației și ale providenței dumnezeiești.

Vede sensul creației și vede sensul istoriei.

Vede de ce lucrurile sunt așa cum sunt și de ce sunt așa cum sunt…și cum Se manifestă Dumnezeu în relație cu noi, cu fiecare dintre noi.

Pentru că adevărata rugăciune, rugăciunea în sine [kat’ idian, v. 23, cf. GNT], cu mintea în lăuntrul inimii începe când te-ai dezgolit de toate ale lumii și ești singur…cu Dumnezeu Cel singur.

Cu Singurul și Unicul Dumnezeu Cel întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh…

Dar pentru a ajunge la singurătatea isihastă trebuie să pornești de la comuniunea euharistică.

Să îmbini unirea cu El prin Euharistie cu unirea cu El prin contemplație și rugăciune isihastă, liniștitoare, iluminatoare, îndumnezeitoare.

Căci dacă te împărtășești cu Hristos fără să aprofundezi în tăcere simțirile dumnezeiești pe care ți le aduce El în ființa ta…relativizezi măreția preafrumoasă a întâlnirii cu El.

Adică te împărtășești, vorbești cu El, te hrănești cu Hristos…apoi Îl uiți…ca și când te-ai fi întâlnit cu Gheorghe sau cu Maria pe stradă…două vorbe…și ai trecut la altceva…

Ci El, Cel venit în lăcașul ființei noastre, trebuie lăsat să ne învețe, în tăcerea inimii noastre, cele pe care conștiința trebuie să le urmeze. Să le iubească. Să le săvârșească.

Domnul Se roagă…pentru ca să ne învețe să ne rugăm.

Pentru ca să iubim rugăciunea tot pe atât de mult pe cât iubim împărtășirea cu Sine.

Ne învață mereu…ce înseamnă stabilitate interioară, adică umplere de har și de înțelegeri teologice, dumnezeiești.

Corabia Ucenicilor era la un pas de naufragiu [v. 24].

Pentru că ea era „vasanizomenon  ipo ton chimaton”/ „zbuciumată/ chinuită/ aruncată/ azvârlită sub valuri” [v. 24, cf. GNT].

Valurile erau mai mari decât înălțimea corăbiei…

Așa cum ni se par nouă pierderile dramatice din viața noastră, ispitele, durerile, bolile, neajunsurile.

Tot ce ne afectează ni se pare chinuitor

Un chin insuportabil

Însă „la a patra strajă a nopții” [v. 25], când totul părea pierdut, când moartea…părea să fie singura ușă…ei, Ucenicii Lui, Îl văd „peripaton epi tin talassan”/ „mergând/umblând pe mare” [Ibidem].

Îl văd…cum nu Îl mai văzuseră.

Fapt pentru care s-au înfricoșat și au țipat [v. 26]…ca orice om care vede lucruri…neașteptate

Și Domnul le arăta pas cu pas, în mod organic, multiplele moduri de a acționa ale lui Dumnezeu…pentru ca să îi învețe pe Apostoli cu gândirea paradoxală.

Să nu mai cerceteze uman, mărginit, cele mai presus de minte, ci să se deschidă prin credință, prin încredințare în Dumnezeu, spre o cunoaștere mai presus de cunoașterea umană.

Să se deschidă cunoașterii prin relație, prin comuniunea cu Dumnezeu, Cel care înalță mintea umană la o cunoaștere divino-umană, adică teologică.

Pentru că omul nu poate să spună despre Dumnezeu decât ceea ce Dumnezeu îi descoperă. Și nici din ce îi descoperă nu poate să înțeleagă tot…ci numai pe măsura sa duhovnicească.

De aceea trepte și trepte în cunoașterea teologică…pentru că fiecare Sfânt a vorbit din mijlocul experienței sale…și toată experiența teologică a Sfinților trebuie pusă la un loc…și nu privită disjunctiv.

Versetul al 27-lea ar trebui să fie starea noastră de spirit cotidiană.

Pentru că Domnul le spune înfricoșaților Ucenici: „Tarsite, Ego imi! [Îndrăzniți, Eu sunt!] Mi foviste [Nu vă temeți]”.

Adică să avem o îndrăzneală bună, curată, frumoasă în Dumnezeu, în orice clipă a vieții noastre, așteptând ca El să ne spună voia Lui…cu noi.

Să nu ne temem de zvonuri panicarde, de amenințări, de durere, de moarte…ci să așteptăm, întru El, voia Lui cu noi.

Căci nimic nu se petrece în lume fără voia Lui!

Iar moartea e un câștig, e o noutate bucuroasă…dacă suntem plini de slava lui Dumnezeu.

Motiv pentru care Sfântul Petru vrea să experimenteze stabilitatea în mijlocul instabilității.

Vrea să meargă pe mare, pe marea în furtună [v. 28], pe marea imposibilă

Și Domnul găsește dorința lui ca una foarte duhovnicească [v. 29].

Nu îl consideră „un naiv”, nu îl consideră „un excentric”…ci un bărbat duhovnicesc. Pentru că e o mare bărbăție să mergi pe marea vieții duhovnicești, privind la El și așteptând voia Lui.

Da, Sfântul Apostol Petru…după ce merge pe apă către Domnul [v. 29], temându-se, a început să se scufunde [v. 30]…

Dar asta pentru ca noi să înțelegem că ceea ce ne ține deasupra valurilor e slava Lui, e harul Său…și nu virtuțile noastre, oricât de Sfinți am fi noi.

Sfințenia unui om e coabitare/conviețuire cu harul.

E viață în și prin har.

Prin harul lui Dumnezeu cel necreat și atoatesfințitor.

De aceea oamenii duhovnicești nu fac paradă cu forța lor duhovnicească, cu darurile lor dumnezeiești ci subliniază, subliniază în mod constant, lucrarea, ajutorul și milostivirea lui Dumnezeu în viața lor.

Pentru că Inițiatorul sfințeniei noastre și Cel care ne ține în har e Dumnezeu…și noi conlucrăm cu El la sfințirea noastră atâta timp cât împlinim poruncile Lui și nu stingem simțirea harului din noi înșine.

De aceea sfințenia noastră nu poate fi „antagonică” cu Dumnezeu, nu poate lupta împotriva Lui…și împotriva Sfinților lui.

Ci cei care sunt ai lui Dumnezeu se recunosc între ei, simt și știu că ei sunt împreună robi ai lui Dumnezeu și se respectă și se ajută întru toate.

Da, toate vânturile vieții noastre, mai devreme sau mai târziu, cu harul lui Dumnezeu, se potolesc [v. 32]. Încetează…

Și din toate înțelegem că numai Dumnezeu ne-a dat putere să le trăim.

De aceea, în fiecare zi a vieții noastre să fim mulțumitori lui Dumnezeu pentru toate, căci de la El și prin El se lucrează tot binele.

Și a Lui este slava și închinarea întregii creații, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Știam că și tu știi adevărul

Next

Praedicationes (vol. 2), p. 232-236

2 Comments

  1. cam multa vorbarie conceptualizata

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén