Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 3 august 2012

Praedicationes (vol. 2), p. 236-242

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209, 209-213, 213-215, 215-229, 229-232, 232-236.

***

De aceea, pe drept cuvânt, peștele se împute de la cap. Și când se împute…minunile, Sfinții, teologia devin comerț iar sfințenia pare „de vânzare”.

Și vă puteți uita în online sau în librării, dacă nu mă credeți, și veți vedea că „ortodocșii” sunt vreo 10.

Sunt vreo 10…de 20 de ani.

Că în România, „ortodocși”, sunt vreo zece…iar edituri ortodoxe sunt câteva…și numai ce se editează acolo, cu sclipici, pare să fie „toată Ortodoxia”.

Pentru că nu se editează, decât foarte puțin, cărți consistente, masive, ci mai toată lumea editează cărțulii…pe bani de cărți.

Însă nu poți să editezi numai acatiste, rugăciuni, și broșuri…și să reeditezi la greu…dacă ești editură care te respecți. Sau cine scrie și traduce trebuie să traducă și să scrie mult și divers, organic, dezvoltându-se ca o personalitate teologică în mod evident și nu să se ocupe doar cu mărunțișuri.

Care sunt oamenii care ne hrănesc sufletul prin ce editează?

Cine sunt ei?

Care sunt colaboratorii editurilor lor?

Cu cine faci editură…dacă tu editezi cărți cu persoane pasagere prin…viața editurii?

Puține cunoștințe în aceste probleme.

O lipsă de transparență crasă.

Oamenii, mai degrabă, se ascund să vorbească despre cine sunt și ce fac…decât să își prezinte onest postura din cadrul căreia scriu, traduc, editează.

Adică sunt oripilat de lipsa de profesionalism a celor care scriu și traduc dar și de mulțimea de „cărți” de 25 de pagini în Word și care ajung la 145 de pagini la editură.

De ce text cu font mare la cartea mică? De ce text cu literă mică…la cartea de peste 200 de pagini? De ce cruci, icoane, inflație de pagini goale pe ici pe colo…ca să tragi pe portofelul cumpărătorului?

Grija excesivă de „afacerea cărții” exclude cititorul. Nu se urmărește educarea lui, fundamentarea lui teologică…ci distrarea lui cu subiecte prizabile.

Sărim de la una la alta…pentru că nu avem un proiect editorial. Nu avem un orizont de așteptare. Nu vrem nimic pentru publicul cititor…ci doar cărți vândute.

Și tot oamenii care scriu și editează haotic spun că „restaurează”/ „fundamentează” credința…în poporul român…

Mă rog…ne desparte perspectiva asupra cărții. Asupra genezei și a viitorului ei.

Pentru că, pentru mine, cartea e ceva organic. O scriu pentru ca să cresc prin ea, o traduc pentru ca să cresc prin ea…și nu pentru că e „la normă”.

Deci: „O, neam necredincios și îndărătnic!”…

Căci în loc să sporim în frumusețe sporim în defetism.

Și Domnul îl cheamă pe fiu, pe acest tânăr nefericit la El…Și suntem la versetul al 18-lea, în care, deși Evanghelia de astăzi se numește vindecarea lunaticului (cum o avem în calendar)…noi avem de-a face cu o exorcizare a lui.

De ce?

Pentru că în versetul al 18-lea se spune: che epetimisen afto o Iisus/ și Iisus i-a poruncit lui…se subînțelege: demonului…che exilten ap’ aftu to demonion/ și demonul (la singular) a ieșit din el/ din tânăr…che eterapefti o pes apo tis oras echinis/ și copilul s-a vindecat din ceasul acela.

Pes, pedos, care înseamnă copil, tânăr, slujitor. De unde avem noi, în română, pedagogie. Adică ce trebuie să știm și să facem pentru ca să-i instruim/ să-i educăm/ să-i fundamentăm/ să le dăm un sens în viață copiilor și tinerilor.

Și pedagogie facem acasă, la școală, la Biserică, în societate…de fiecare dată când îi învățăm pe copii și pe tineri să trăiască frumos, să gândească bine, să facă binele.

Adică să nu-și fure căciula singuri…ci să fie serioși cu viața lor și cu scopurile lor în viață.

Tot de aici, cu formare de la pes, pedos, avem pediatrie, pedofilie, pederastie, pedobaptism

Și se constată de aici că boala nu era somatico-psihică…ci de esență demonică. După ce a plecat demonul din copil…în mod imediat copilul nu a mai prezentat nicio simptomatologie suspectă ca până atunci.

Avem de-a face, așadar, cu o exorcizare

Însă orice exorcizare este, totodată, o vindecare de o întreagă simptomatologie de esență demonică, provocată de demoni…

Iar, în cadrul exorcizării, Domnul nu a făcut altceva decât să-i poruncească demonului, prin cuvânt, să iasă. Să părăsească ființa copilului.

Și accentuez asta, pentru că mulți oameni, necunoscând ce se petrece de fapt la o exorcizare, cred că preoții fac cine știe ce „invocări suspecte” sau „oculte” ca să îi scoată pe demoni din oameni. Asta și pe fondul la diverse filme văzute care nu au nimic de-a face cu realitatea.

Însă exorcizările sunt rugăciuni către Dumnezeu…în cadrul cărora le poruncim demonilor să iasă din făpturile lui Dumnezeu, din cei posedați și să nu îi mai chinuie.

Zbaterile celor posedați, faptul că nu pot fi ținuți pe loc nici de oameni în toată firea, uneori nici legați…fac parte din durerile pe care le trăiesc cei posedați la contactul cu harul dumnezeiesc al slujbelor de exorcizare.

Dar preoții nu se apropie neapărat de cei posedați ci slujesc aceste rugăciuni de la o distanță anume față de cei îndrăciți…Numai că demonii din ei resimt, la modul foarte dureros rugăciunile și le provoacă daune fizice celor posedați.

Așa că noi, preoții, la exorcizări, facem ceea ce a făcut și Domnul cu tânărul posedat din Evanghelia de azi și nimic mai mult: le poruncim, cu cuvântul, să iasă din om.

Toate zvârcolirile celor posedați și hulele pe care le spun și forța fizică enormă pe care o au sunt de la demonii din ei…și demonii reacționează numai în fața sfințeniei lui Dumnezeu din Biserică.

Reacționează dușmănos și samavolnic față de cel posedat de ei…pentru că nu vor să iasă din om. Vor să îl chinuie în continuare…și să-l omoare.

Așa se observă diferența dintre boala psihică și demonizare. Un bolnav psihic sau un epileptic sau cu o altă boală rară, care poate părea „demonizare”, pot să spună tot felul de prostii, de hule, pot să joace teatru…în sensul de a ne determina să îi credem „demonizați”…

Însă ei nu pot căpăta, dintr-o dată, puteri uluitoare…ca spre exemplu: să sfărâme lucruri, să miște lucruri, să recite cărți întregi pe de rost, să vorbească în limbi străine pe care nu le-au învățat niciodată sau care sunt foarte rare, să spună păcatele celor din jur, să vorbească despre ceea ce numai demonii simt la contactul cu harul dumnezeiesc.

Demonii însă pot să facă toate aceste lucruri „uluitoare” la primă impresie și multe altele, care pot părea chiar „seducătoare”…dar care sunt tot atâtea încercări lamentabile de intimidare a preoților slujitori, ca ei să înceteze slujba, rugăciunile…și să îi lase pe oameni tot posedați, tot îmbolnăviți de demoni.

Însă exorcizările Bisericii sunt manifestări de mare iubire pentru cel în suferință și pentru familia lui și mijloace reale de vindecare ale celor posedați și nu bau-bauri.

Pentru că demonii, așa cum o să ne spună Domnul imediat, nu ies cu medicamente, cu perfuzii, cu înjurături din oameni, ci prin har și prin asceză. Printr-o viață de sfințenie.

Și ÎPS Bartolomeu Anania a tradus aici verbul epitimao prin a certa, traducere care are o mare tradiție. De unde epitimiile sunt certări…în sensul de remedii. De sfaturi de îndreptare.

Însă verbul poate fi tradus, în primul rând, prin a porunci, a da ordine, a da o poruncă…Pentru că, în ultimă instanță, porunca dumnezeiască are fundament educativ…are o finalitate bună. Nu e o poruncă goală…ci un cuvânt plin de putere dumnezeiască.

De aceea demonul a ieșit din copil. În fața poruncii/ a certării Domnului demonul a dat bir cu fugiții…N-a mai rămas în copil.

Iar verbul grecesc arată, totodată, că Dumnezeu e Atotputernic. Că Lui I se spun toate…inclusiv demonii.

De aceea la porunca Lui…demonul a ieșit

Nu a stat la parlamentări cu Domnul…ci a fost izgonit de puterea Sa dumnezeiască.

Pentru că la orice exorcizare făcută în Biserică tot Domnul e Cel care îi alungă pe demoni și nu noi, cei care slujim. Noi ne rugăm Domnului să îi alunge pe demoni…și ei ies din oameni tocmai pentru că nu mai suportă chinuirea pe care le-o aduce proximitatea/ vecinătatea cu harul dumnezeiesc, cu puterea Lui.

Și verbul pe care îl folosește limba greacă pentru exorcizarea în sine…este ieșire.

Demonul iese din om…pentru că e o ființă în sine, separată de cel posedat. E un duh rău, căzut, invidios, plin de răutate…și de aceea poate ieșipleca din persoana aceluia.

De aceea demonizarea nu e o boală psihică: pentru că demonizarea e locuirea în ființa ta a unei alte ființe, pe când boala psihică e datorată deprecierii fizice a creierului uman.

Ești luat în stăpânire de demon, ești condus de el, ești o unealtă în mâna lui, căruia i te poți împotrivi doar foarte slab…tocmai pentru că te-ai afundat în rele…și el a prins curaj și s-a înrădăcinat, ca un parazit, în ființa ta.

Ești parazitat de o altă ființă, adică demonizat.

Căci demonul nu e o fantasmă…ci o ființă spirituală personală. E o realitate personală…și de aceea te poți și elibera de el.

Dar demonul e un înger căzut și nu sufletul unui om rău, mort de curând sau de secole sau o creatură fantastică mitologică.

Căci demonul nu e vampir, nu e vârcolac, nu e stafie, nu e extraterestru, adică o ființă „civilizațională” (așa ceva nu există, adică vampiri, vârcolaci, stafii, extratereștri, zei, semizei, forțe impersonale) ci un înger căzut, care poate lua diverse forme, se poate arăta în diverse moduri și poate produce daune dintre cele mai sofisticate cu putință.

Dacă demonul ar fi fost o fantasmă a minții noastre, văzută în somn sau în anumite clipe, în stare de trezvie…ar fi fost imposibil de eradicat. Ce am fi putut face: să ne extirpăm creierul?!

Dacă el ar fi fost o halucinație…nu ne-ar fi dat să căpătăm „forțe speciale”.

Dacă ar fi fost o halucinație…nu ne-ar fi făcut să țipăm în Biserică și să spunem că ne arde harul, așa cum fac demonizații.

Însă demonii sunt reali, ca și Îngerii și Sfinții și dacă demonii ne fac rău…Sfinții și Îngerii sunt de partea noastră și ne învață numai la bine.

De aceea nu putem avea vedenii duhovnicești în care să fim învățați minciuni, hule, erezii, lucruri triviale.

Vedeniile dumnezeiești ne învață cele mai sfinte lucruri ale teologiei și ale vieții creștine și nu au nimic de-a face cu posesia satanică sau cu halucinația.

Demonul iese la propriu din om.

Și omul posedat știe și resimte cu toată ființa sa, ca pe o mare eliberare și ca pe o mare bucurie, plecarea/ izgonirea demonului sau a demonilor din el.

Iar eu am văzut și am cunoscut oameni posedați dar și…vindecați de posesie…care erau în stare (era și firesc: oamenii trăiseră o experiență personală de la cap la coadă) să dea detalii imense, de la nivel cerebral, sufletesc și fiziologic, despre intențiile/ voința demonilor…cu ei.

Ei, cei vindecați, pot da detalii despre ce simțeau, ce trăiau, ce viață de coșmar au avut în timpul posesiei…iar exorcizările lor, înregistrate audio și video, sunt o lecție vie de demonologie…pentru că demonii vorbesc prin glasul lor…diverse lucruri.

Unele adevărate…altele false

Iar pe cele adevărate demonii le mărturisesc numai pentru că sunt urgisiți/ chinuiți de harul dumnezeiesc…și spun, la propriu, cum se simt.

Pentru că în cadrul rugăciunilor de exorcizare demonii devin „pacienții”, adică cei care strigă ca din gură de șarpe ce se petrece cu ei.

Ion Pillat – culorile amintirii [14]

După Dosoftei, următorul poet evocat este Ienăchiță Văcărescu.

Un salt cam abrupt, dar firesc pentru cineva care ar dori să urmărească mai mult firul poeziei.

O istorie actuală a poeziei românești, însă, cât se poate de riguroasă, nu ar trebui să-l ocolească, pentru nimic în lume, măcar pe Dimitrie Cantemir și Istoria ieroglifică.

Mai mult, cred că ar fi neapărat exercițiul de a repagina întreaga operă ieroglifică și de a o așeza în versuri, de la cap la coadă, într-o ediție cât se poate de serioasă, chiar dacă ar însuma zece volume în loc de unul singur, pentru că numai astfel putem privi cu adevărat reala dimensiune poetică a acestei extraordinare opere a literaturii române.

Nici nu e deloc greu, cezura fiecărui vers fiind indicată, prin rima ușor identificabilă, de către autor…

Și poate astfel căpătăm o operă poetică vastă, cu adevărat însemnată (pe cât de neobișnuită) pentru literatura universală, cu atât mai mult cu cât Cantemir și-a cucerit singur europenitatea și universalitatea încă din timpul vieții (că dacă era să aștepte după ICR…).

Nu ne-ar strica un Dante (ca dimensiuni și importanță a operei), fie și al secolului XVIII…

După cum n-ar strica să-i dedicăm câteva volume de studii lui Dosoftei.

Îmi cer scuze că divaghez…dar gândindu-te la scriitori precum Varlaam, Dosoftei, Antim și Cantemir (nu-i uit nici pe cronicari…), privind în același timp istoria românească, ai impresia că ei trebuie să fi avut în spatele lor biblioteci întregi scrise în românește, cu lucrări poate nu de referință, dar în orice caz, cu scrieri care să fi putut orienta limba și viziunea literară.

Și când afli că ele nu există…nu ai cum să nu îi consideri imenși pe fiecare dintre acești scriitori.

Fiecare dintre ei surprinde prin ceva unic și uluitor, pentru acel moment…

Varlaam printr-un talent narativ și o proză aproape desăvârșită

Dosoftei printr-un talent poetic fabulos (mai ales în absența oricărui model), prin simțul limbii literare pătrunzător, prin opțiunea pentru neologisme latine care devansează cu mult Școala Ardeleană (și implicit pentru inovație și creație), prin traduceri în românește – nu doar cărțile de slujbă (nici acelea puține și ușoare) și Viețile Sfinților în patru volume, ci și Istoriile lui Herodot, prologul dramei Erofile (Gheorghios Cortzasis), cronograful lui Matei Kigalas, pareneza lui Vasile Macedoneanul (pe care o tipărește Antim pentru fiii lui Brâncoveanu, cu care își și începe activitatea de tipograf în București)…

Istoriile lui Herodot, pe care – ca și Viața Sfântului Vasile cel Nou, traduse ambele de Dosoftei încă din tinerețe – pe care le utilizează atât Budai-Deleanu în Țiganiada, cât și Eminescu în scrierile sale…

Și toate acestea sunt semne ale absenței unei tradiții?

Antim Ivireanul scrie într-o limbă românească impecabilă, care i-a lăsat cu gura căscată pe Călinescu și pe Sadoveanu, deși venea de zeci de mii de kilometri depărtare…

Despre Cantemir nu mai vorbesc

Despre aceștia cu adevărat se poate spune că s-au născut din nimic, nu despre poezia prepașoptistă și pașoptistă!

Recunosc că nici acestea nu aveau vreo experiență literară avansată în limba română, pentru tonul nou pe care doreau să îl dea poeziei, dar, spre deosebire de primii, nu erau cu totul lipsiți de opere la care să se poată raporta și, mai ales, de o limbă literară exersată totuși în formule scriitoricești diverse, chiar dacă nu întru totul asumabile a ceea ce astăzi considerăm literatură pură.

Este totuși o diferență semnificativă între a nu avea nicio tradiție în spate în cele ale scrisului și a căuta o formă nouă de literatură!

Măcar Dosoftei și Cantemir ar merita, fiecare, câte un Institut de cercetare și promovare

Dar probabil că visez cu ochii deschiși, așa că mai bine revin la Ion Pillat.

Mai înainte de a trece la portretul lui Văcărescu, Pillat alegorizează traseul călătoriei sale în trecutul literar, prezentându-se ca un alt Conrad (Bolintineanu) care navighează însă pe lângă țărmurile istoriei literare și ancorează din când în când pe tărâmul unei epoci:

Lăsând în vremea veche și stareț și vlădică,

Lin, ca un vas-fantomă ce ancora-și ridică

Tăind cu prora timpul mai neted ca un lac,

Mi se oprise casa pe țărmul altui veac

Veacul vizitat este pictat în culorile sale originale, pe care poetul încearcă să le revitalizeze, să le redea strălucirea vremurilor trecute.

Odată cu evocarea lui Ienăchiță Văcărescu, Pillat încearcă să reînvie farmecul levantin-oriental, pe care interbelicul nu l-a îngropat în uitare – ciudată atitudine pentru niște scriitori care ar fi fost interesați numai de sincronizare și cărora balcanismul și levantinismul sau fanariotismul ar fi trebuit să le repugne în primul rând.

Ienăchiță este „Banul mare, pe cap cu-nalt calpac, / Cu fața sa prelungă, cu ochiul lui deștept”, îmbrăcat în „blănuri scumpe de jder și de samur” (ca boierii de pe timpul lui Matei Basarab evocați de Eminescu) și având la brâu „hangerul smălțat cu pietre rare”.

I am not a terrorist

but I am a priest.

Fapt pentru care nu sunt femeie…dar sunt scriitor.

Sunt votant, alegător, alergător de cursă lungă.

Mă dor tastele toată ziua și tot votez cu inteligența.

Vreau o țară ca țara mea
și nu o țară ca țara lor.

Vreau roșii românești. Pâine de casă. Lapte cu smântână…și nu 1, 5% așteptare…

Vreau ca toate substantivele să fie serioase ca verbele,
pentru că fiecare verb altoiește substantivele de lângă el.

Vreau lacrimi de bucurie, de emoție.
ne-am saturat de stres. Ne-am săturat
de peripeții la drumul mare.

Știu că și tu vezi în ochii mei the rainbow from the clouds.
Știu că și tu vezi „enormele” probleme
artificiale care nu există.

De aceea, poate, într-un complot al bunului simț
vom da peste cap toate insultele la adresa noastră,
toate tresăririle de insecuritate,
pentru ca „să murim…și să fim liberi”.

Asta neînsemnând că trebuie să murim pe capete…ci să ne schimbăm pe măsură.
Pe măsura zilei.
Pe măsura neașteptării.

vara noastră trece…și odată cu vara noastră și vara lor
Că de aceea vara noastră e mai importantă decât vara lor: pentru că fiecare are vara noastră și nu vara lor.

De aceea în vara noastră noi trăim.
Trăim paradoxal.
Trăim la limita exigenței.

În așa fel încât de la mine până la tine o mie de poeme se duc gârlă
și se întorc evaporate.

I am not a terrorist
but I am a guardian of the good sense.

Predică la Duminica a IX-a după Rusalii

„În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi.

Şi făcându-Se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat.

Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.

Dar văzând vântul, s-a temut şi începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului (Matei 14, 22-34)”.

*

Evanghelia care se citeşte în Duminica a IX-a după Rusalii este plină de înţelesuri duhovniceşti.

Ea priveşte nu numai pe Sfântul Apostol Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci, profetic, ea priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin în parte.

Înţeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe întunecate potrivnice ei.

Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale şi colective.

În acest sens, în cartea ‘Constituţiile Apostolice’ se spune că biserica-lăcaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezenţa lui Hristos în corabie pe mare şi prezenţa Sa în Biserica din lume.

Aşadar, Biserica în formă de navă sau corabie este normativă potrivit Constituţiilor Apostolice scrise la sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea. În Constituţiile Apostolice, cartea a II-a, cap. 57, se prevede ca Biserica, înainte de toate, ‘să fie lungă şi încăpătoare, apoi să fie îndreptată cu altarul spre răsărit, de amândouă părţile în faţă să aibă pastoforii, adică proscomidiarul şi diaconiconul; în fine, să fie asemenea unei corăbii’.

Acesta este un act normativ privind modul în care trebuie construită biserica. Forma prescrisă aici nu este însă întâmplătoare şi nici arbitrară.

Forma de corabie a Bisericii ca lăcaş de cult a fost inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din Sfânta Evanghelie. Mai întâi, Biserica a fost prefigurată simbolic de corabia lui Noe sau corabia salvării de potop a unor oameni şi a unor vieţuitoare, potrivit unui plan al lui Dumnezeu. În acest sens, Biserica zidită în formă de corabie sugerează duhovniceşte că ea este un spaţiu de salvare sau de mântuire a oamenilor de păcat şi de moarte.

Prin urmare, corabia lui Noe era o prefigurare a Bisericii, care ajută pe creştini să lupte cu furtunile şi marea învolburată a istoriei şi să treacă de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă.

A doua prefigurare a Bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era cortul lui Moise sau Cortul Mărturiei, care însă era mobil sau deplasabil pe uscat.

În spaţiul din cort numit Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, care conţinea: Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie, iar în spaţiul numit Sfânta se rugau preoţii, în timp ce poporul se ruga în exteriorul templului, în tabăra situată în faţa şi împrejurul Cortului Mărturiei.

A treia prefigurare a Bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era templul lui Solomon din Ierusalim, care imita Cortul lui Moise, dar era mai mare şi era zidit din piatră.

Acesta era compus tot din trei spaţii distincte: Sfânta Sfintelor – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea Marelui Preot care intra aici o dată pe an, Sfânta (sau curtea înaltă) – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea preoţilor, şi Curtea mare, exterioară, în care intrau evreii şi alte etnii (neamurile), iar în mijlocul ei se afla o curte mai mică în care intrau numai evreii.

Aceste spaţii ale templului erau organizate în terase. În Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, având patru colţuri şi fiind străjuit de doi heruvimi din aur. Acesta conţinea Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie.

În Sfânta se aflau: Sfeşnicul cu şapte braţe (menora), Altarul pâinilor (12) şi Altarul tămâierii. În curtea mică a templului, se aflau Altarul jertfelor (de animale) şi Marea de aramă, adică bazinul pentru spălarea rituală a preoţilor, aşezat pe doisprezece tauri, grupaţi câte trei, cu capetele îndreptate către cele patru puncte cardinale.

De reţinut este faptul că rugăciunea lui Solomon rostită la sfinţirea Templului din Ierusalim a fost integrată în slujba de sfinţire a unei biserici creştine ortodoxe, iar Chivotul Legii din Sfânta Sfintelor a fost interpretat ca fiind o prefigurare a Mesei Sfântului Altar din biserica ortodoxă, şi anume: Tablele Legii prefigurau Evanghelia lui Hristos, Toiagul lui Aaron care a înverzit peste noapte prefigura Sfânta Cruce care a odrăslit viaţa veşnică, iar Mana din pustie coborâtă din cer prefigura Sfânta Euharistie ca pâine cerească, întrucât Hristos este Pâinea coborâtă din cer (cf. Ioan 6, 51).

Toate aceste prefigurări vechi-testamentare ale Bisericii în formă de corabie sau navă dreptunghiulară sunt confirmate ca fiind prefigurări ale bisericii lui Hristos de însăşi mărturia Sfintelor Evanghelii privind legătura dintre Hristos şi corabie.

Sfintele Evanghelii ne învaţă că Domnul nostru Iisus Hristos a predicat adesea oamenilor stând în corabie, aproape de malul mării.

Prin urmare, imaginea corăbiei, ca simbol profetic al bisericii, prezent în Vechiul Testament, devine acum un memorial al prezenţei active a lui Iisus Hristos în corabie când predică sau când săvârşeşte minuni pe mare.

Întrucât adesea ‘amvonul’ lui Iisus era corabia, cele mai profunde ‘lecţii de eclesiologie’ despre taina Bisericii le-a oferit Hristos Domnul ucenicilor Săi pe când se afla cu ei în corabie sau venea, mergând pe apă ca pe uscat, spre corabia în care se aflau ucenicii Lui.

Iată trei exemple: pescuirea minunată pe mare, potolirea furtunii pe mare şi umblarea lui Iisus pe mare ca pe uscat, minune prezentată în Evanghelia acestei Duminici.

Pescuirea minunată pe mare are loc în corabia care a înaintat spre largul mării, iar apoi, după ce ucenicii au pescuit mult peşte, Domnul Iisus Hristos îi spune lui Petru: ‘De acum înainte vei fi pescar de oameni’ (cf. Luca 5, 10), adică, vei pescui nu cu mreaja, ci prin propovăduirea Evangheliei, prin modul de a chema şi de a păstori pe oameni. Deci, corabia din pescuirea minunată pe mare este o certă prefigurare a tainei Bisericii ca adunare a celor ce cred în Hristos şi ca simbol al spaţiului liturgic al bisericii, zidită în formă de corabie. În acest sens, în primele veacuri creştine, numele grec al peştelui (ihtis) era un simbol al lui Hristos.

Altă dată, Iisus potoleşte furtuna pe mare. Marea era învolburată, iar Iisus Se odihnea în corabie. Însă ucenicii Îl trezesc din somn pe Iisus, pentru că erau înspăimântaţi de puterea furtunii şi mărimea valurilor cărora nu le mai puteau face faţă singuri.

Dar, după ce ucenicii L-au trezit pe Iisus, El a certat vântul şi marea, iar acestea s-au liniştit. Atunci ucenicii s-au întrebat între ei, zicând: ‘Cine este, oare, Acesta, că şi vântul şi marea I se supun?’ (cf. Marcu 4, 41). În tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, marea învolburată reprezintă lumea, adică istoria plină de încercări, persecuţii, schimbări neprevăzute sau transformări rapide de situaţie, iar corabia prefigura Biserica lui Hristos ca mijloc şi spaţiu de salvare sau de mântuire.

În general, se iscă tulburare mare în istorie când oamenii uită de Dumnezeu. Însă dacă, prin credinţa unită cu rugăciunea săvârşită în Biserică, oamenii Îl trezesc pe Hristos Cel tainic prezent lângă ei, El salvează oamenii de la moartea spirituală şi fizică.

O altă minune, tot în legătură cu corabia, este cea din Evanghelia de astăzi, când Domnul Iisus Hristos umblă pe mare ca pe uscat. După ce S-a rugat noaptea în munte, El a mers peste valuri spre ucenicii Săi care se aflau în corabie şi se luptau cu valurile învolburate ale mării ridicate de furtună.

Atunci, Sfântul Apostol Petru, dorind să întâmpine pe Iisus, coboară din corabie şi începe să meargă pe apă, dar, îndată ce se sperie de vântul puternic şi se îndoieşte, începe a se afunda. Iar Domnul Iisus îl mustră zicând: ‘Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?’ (cf. Matei 14, 31). Apoi, după ce Iisus a urcat în corabie, furtuna s-a potolit, iar ucenicii Lui au mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.

Aceste lucrări minunate ale lui Iisus săvârşite pe mare pentru ucenicii care erau în corabie ne arată taina Bisericii Lui exprimată simbolic prin prezenţa Sa în corabie împreună cu ucenicii Săi ori venind spre corabie, pentru a salva pe ucenicii din corabia cuprinsă de valuri mari.

Având în vedere aceste motive, Constituţiile Apostolice recomandă ca Biserica – lăcaş de cult să fie construită în formă de corabie fiind simbol şi memorial al lucrării mântuitoare sau salvatoare a lui Dumnezeu pentru oameni în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Rezumând cele menţionate mai înainte, constatăm că, din punct de vedere arhitectural, cea mai populară imagine simbolică a spaţiului liturgic este biserica zidită în formă de corabie, în general având catarg în chip de cruce.

Mai târziu, când gândirea teologică privind semnificaţia lăcaşului de cult creştin a luat în considerare nu numai Evangheliile, ci şi alte scrieri ale Noului Testament, în special Epistolele pauline, care ne învaţă că Hristos, Capul Bisericii, este şi Pantocratorul, Cel ce menţine în existenţă toată creaţia, iar Biserica este Trupul Său mistic (cf. 1 Corinteni 12, 12-13 şi 27; Efeseni 1, 22-23; 4, 15; 5, 23; Coloseni 1, 18), s-a simţit nevoia ca Biserica să integreze în corabie Taina Crucii şi a Învierii lui Hristos.

Este vorba aici de imaginea cruciformă a bisericii sau a bisericii având crucea înscrisă în plan, şi anume biserica în formă de cruce latină, cu trei braţe egale şi al patrulea prelungit, şi de biserica în formă de cruce greacă, cu patru braţe egale.

Prin urmare, în simbolismul său arhitectural, biserica – lăcaş de cult trebuie să cuprindă mai explicit în forma ei de corabie şi taina prezenţei lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă cerească, deoarece Hristos este permanent prezent în corabia-biserică, o conduce spiritual din Sfântul Altar, în care se află Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Euharistie. Totodată, trebuia subliniat faptul că Hristos Cel tainic prezent în Sfântul Altar în chip smerit este în acelaşi timp prezent în ceruri întru slavă, iar Liturghia Bisericii rugătoare de pe pământ se uneşte cu Liturghia îngerilor şi a sfinţilor din ceruri.

Prin legătura arhitecturală care se stabileşte între absida principală a Sfântului Altar şi cupola sau turla mare a bisericii de pe naos se exprimă simbolic credinţa în prezenţa harică vie a lui Hristos, Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, în Biserica Sa, întrucât El S-a făcut Om şi a vieţuit pe pământ întru smerenie, ca pe noi, oamenii, să ne înalţe întru slavă la ceruri.

Acest adevăr al credinţei creştine este evidenţiat arhitectural-simbolic prin cupola bizantină centrală şi în mod deosebit prin turla moldavă în formă de lumânare, care conţine în cupola ei interioară icoana lui Hristos Pantocrator şi semnifică prin dinamica ei atât coborârea lui Hristos pe pământ, prin Întrupare smerită, cât şi înălţarea umanităţii Sale în slavă prin Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri.

Iisus Hristos, Capul şi Mirele Bisericii, nu este niciodată singur în cer şi pe pământ, ci El este întotdeauna împreună cu Tatăl şi cu Duhul, iar cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi.

De aceea, cultul ortodox este permanent ritmat de cântarea de preamărire a Preasfintei Treimi: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Iar dacă Îl lăudăm pe Dumnezeu Cel în Treime preamărit, acum, aici pe pământ, Îl vom lăuda, pururea şi în vecii vecilor, şi în ceruri. În acest sens, Biserica lui Hristos este pe pământ pregustare şi anticameră a comuniunii credincioşilor dreptmăritori cu Preasfânta Treime din Împărăţia cerurilor (Sfântul Nicolae Cabasila).

Acest adevăr fundamental este foarte puternic subliniat mai ales în slujba ortodoxă de sfinţire (târnosire) a bisericii noi, când se cântă troparul: ‘Această casă (biserică), Tatăl a zidit-o; această casă (biserică), Fiul a-ntărit-o; această casă (biserică), Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit şi sufletele noastre’. Deci, biserica nouă se sfinţeşte, pentru ca noi, oamenii, să ne sfinţim în ea prin harul Preasfintei Treimi. Prin urmare, Biserica în formă de corabie a mântuirii, spaţiu cruciform al iubirii jertfelnice a lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, este şi casa sau biserica Preasfintei Treimi.

În acest înţeles, tot ce este în lăcaşul de cult compus din trei elemente asemănătoare sau din trei părţi distincte alăturate poate fi o referinţă simbolică la harul şi iubirea Preasfintei Treimi, ca de pildă: planul triconc sau triconic al bisericii, trei nave, trei abside, trei turle, trei uşi, trei arcuri alăturate etc. sau trei spaţii distincte alăturate: altarul, naosul şi pridvorul.

Prin toate se poate exprima simbolic adevărul că Hristos este Unul din Sfânta Treime, iar creştinii, botezaţi în numele Sfintei Treimi, pregustă în slujbele din biserică, încă din lumea aceasta, pacea şi bucuria eternă a iubirii Preasfintei Treimi; acum în arvună, iar după Înviere, în plinătate.

Ca o concluzie, menţionăm faptul că părintele Dumitru Stăniloae, în cartea Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului († 1429) care a sintetizat principalele semnificaţii simbolice – mistagogice ale spaţiului liturgic ortodox, cuprinse în: Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul, ale Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului, şi ale altora.

Iată ce spune Sfântul Simeon: ‘Biserica fiind îndoită prin cele de nepătruns (Altarul, care nu este accesibil tuturor) şi prin cele dinafară, închipuieşte pe Însuşi Hristos Care este îndoit înţeles, Dumnezeu şi om, două firi, după o parte văzut, umanitatea Lui şi după o parte nevăzut, Dumnezeirea Lui.

De asemenea, închipuieşte pe om care este trup şi suflet, închipuieşte şi Taina Sfintei Treimi, Care este neapropiată cu Fiinţa şi cunoscută în pronia şi în energiile Ei necreate.

Mai închipuieşte şi lumea aceasta, cerul, prin Sfântul Altar, iar cele de pe pământ, prin naos.

După alt înţeles, toată Biserica se arată întreită: pridvorul, naosul şi altarul, ceea ce închipuieşte Treimea şi cetele cele de sus, cetele îngereşti, cu ordinea lor întreită, de trei triade de îngeri, şi grupurile credincioşilor care au o întreită împărţire: a celor hirotoniţi, a celor în drum spre desăvârşire şi a celor în stare de pocăinţă, catehumenii care se pregătesc să se boteze.

La fel, cele de pe pământ, din cer şi mai presus de ceruri, căci pridvorul închipuieşte cele de pe pământ, naosul cele din ceruri, iar Altarul cele mai presus de ceruri’.

Părintele Dumitru Stăniloae, comentând textul citat anterior, zice: ‘Aceste înţelesuri ale lăcaşurilor Bisericii pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzându-se toate, unele în celelalte, complementare. Sfânta Treime nu este despărţită de lumea îngerească, de cea pământească şi de om, ci Ea se află în toate şi toate în Ea. Credincioşii sunt uniţi între ei, cu creaţiunea cosmică, cu cea îngerească şi cu Treimea. Numai păcătosul este despărţit cu voia de toate. Credinciosul este unit cu toate’ (op. cit. p. 74).

Aşadar, reţinem că Biserica- lăcaş de cult exprimă, prin simbolismul ei arhitectural, Biserica vie în calitatea ei de comunitate creştină care mărturiseşte pe Hristos Domnul şi se împărtăşeşte din viaţa şi iubirea Lui divino-umană eternă, prin harul Preasfintei Treimi.

În acest sens, Sfântul Altar, spaţiul în care se sfinţesc Cinstitele Daruri, este punctul central al sfinţeniei bisericii, întrucât reprezintă pe Însuşi Hristos Cel răstignit, înmormântat şi înviat din morţi. De fapt, un lăcaş de cult creştin ortodox este în ansamblul lui un cuvânt construit în simbol.

Chiar dacă nu se aude nimic în biserică, felul în care aceasta este construită poate deveni o predică şi o reflecţie teologică vizuală, un cuvânt teologic construit sau un cuvânt vizualizat nu numai prin icoane, ci şi prin modul de organizare a spaţiului sacru ca spaţiu permanent folosit pentru comuniunea oamenilor cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, cu Preasfânta Treime.

Înţelegând mai bine simbolismul spaţiului sacru sau liturgic al bisericii-lăcaş de cult, ne vom întări mai mult în comuniunea de iubire sfântă cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, ca izvor de lumină şi bucurie a vieţii binecuvântate, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Amintiri retrovizoare

România a avut 8 ani un președinte care ne dezvățase de normalitate.

Ni se părea că tupeul e bun, că mârlănia e „o constantă a personalității”, că cititul „dăunează grav sănătății”, că „e bine” să strângi bani, dincolo de salariul tău de președinte, pe care nimănui să nu îi justifici și că, la o adică, poți să „urci pe masă” pe cine îți convine, dacă tot e să fie dans sau…linșaj.

Acum însă respirăm fără chipul său în prim-plan…și nu știu ce să mă mai fac cu atâta normalitate.

În orice caz: nu mai vreau „o tură”…pentru că nu am vrut-o nici pe prima…nici pe-a doua.

*

Președintele trebuie să aibă…statură.

Statură morală, demnitate, bun simț, perspectivă pentru România, respect și iubire pentru cei pe care îi reprezintă

Îi reprezintă și nu îi escrochează!

„Al nostru”, cel demis, a avut hăhăieli, a avut anturaj corupt, a avut dimensiune mafiotă, a avut trecut ciripitor/twitterist.

Însă ne-am pomenit cu el pe capul nostru, al tuturor…pentru că unii dintre noi „s-au regăsit” în farmecul său inenarabil.

Democrația este calea spre bine a majorității.

Numai că binele trebuie ales cu toți ochii.

Și, se pare, dacă a fost nevoie de două suspendări, că al nostru a fost cu moț în frunte în materie de „legitimitate”.

*

Democrația arde cu flacără…chiar și când e un simbol „nepermis”.

Pentru că democrația arde în oameni.

Și ei te ard la vot de nu te vezi dacă te faci că nu înțelegi ușa de scăpare: o demisie cu capul plecat.

*

Jurnalismul la vreme de dictatură e ca ceaiul de pelin pe burta goală: o bolercă ce te vindecă de multe naivități ale minții.

Pentru că regăsești în el atâtea nesimțiri gudurate și atâtea idioțenii grandioase de îți trece cheful să îi crezi „raționali” pe…toți oamenii.

Fiindcă mint împotriva oricărei evidențe, laudă cu gura până la urechi toți pigmeii pământului, exaltă orice nulitate, încearcă să construiască „caractere”, „responsabilitate” și „operă” la toți agramații spiritului.

Însă cel mai grețos și neiertabil jurnalism e cel făcut în plină dictatură „democrată”.

Când nu minți și nu lustruiești nulități pentru că ești cu arma la ceafă ci pentru că ți se vâră banul pe card și ți se lipește tresa pe umăr.

Atunci, da, ești o canalie!

O canalie lașă

*

Ultimul Referendum ne-a mai învățat însă ceva: că cei care votează nu sunt „morți” pentru civism…chiar dacă pot fi înseriați, pe listele electorale, alături de numeroși morți.

Și că statul acasă nu ajută democrația…ci doar dezvăluie caracterul indiferent sau antidemocratic al celor care nu au perspective comunitare asupra existenței.

Care cred că se pot salva de unii singuri…când țara se scufundă în jurul lor.

Însă votul, ca și făcutul trebii de fiecare în parte, ne fac să prosperăm cu toții.

Pentru că democrația e punerea la un loc a tuturor forțelor…pentru ca fiecare în parte și toți la un loc…să aibă măcar un trai decent.

*

Preeminența fățișă și arogantă a bogaților asupra săracilor sau a celor deștepți asupra a celor mai puțin instruiți nu înseamnă democrație ci oligarhie, adică o altă formă de dictatură.

Democrația însă e o formă mediană…între dictatura ideologică și oligarhia economico-financiară.

Tocmai de aceea în București sau la Madrid, în Grecia, Franța sau Italia, oamenii ies pe străzi și cer o relansare a vieții lor, o depresurizare de grija pentru ziua de mâine…pentru că democrația înseamnă binele majorității.

Și acest protest viu nu e un moft…pentru că oamenii își vor viața înapoi…fără atacuri de panică regizate și fără o austeritate masivă în timp ce profitorii o duc bine.

*

Și am mai înțeles ceva: că plagiatul „contează” numai când ajungi prim-ministru.

Cu alte cuvinte, dacă nu e să ajungi prim-ministru, poți să plagiezi în voie…sau poți să nu scrii în voie…că și așa „nu se mai citește”.

Sau dacă tot plagiezi…baremi să plagiezi în grup, în institut, în facultate, în academie, în foruri internaționale, pentru ca nimeni „să nu se sesizeze din oficiu”.

Astfel toată lumea e împăcată…și dacă, vreun cititor atent și dezamăgit de situație, își dă seama că „somitatea ta” a dat cu jula…și reclamă pe undeva…nimeni nu îl va lua în seamă…pentru că și ceilalți au palmat realitatea.

*

Bucuria imediată, anomalică, după o confruntare electorală, e semn de disperare.

Disperarea de a te vedea în prim-plan. Disperarea de a te auto-legitima. Disperarea de a te autoreferențializa.

Mai pe scurt: disperarea de a te auzi…căci credeai că nu o să te mai auzi.

Și președintele „nostru” suspendat a avut dreptate: a trăit disperarea de a amuți de pe toate ecranele televizoarelor, o disperare reală, care chiar se va petrece…

Mai devreme…sau nu prea târziu

*

Mihail Neamțu și-a făcut „partid”…ca să se „delimiteze” de Traian Băsescu…și de PD-L, USL, PP-DD, maghiari, ostrogoți, vikingi.

Asta a spus el, cu gura lui, la înființarea partidului…

Că nu poți să înființezi, e corect, un partid numit „Noua Republică”, dacă pe republica lui Băsescu o crezi „bună”.

Însă l-am văzut cu toții, cot la cot, la nici trei săptămâni, cu cel care i-a „comandat” partidul…

În concluzie: un exemplu de „verticalitate” relațională…un reprezentat al „noii republici”, care duce „flacăra” comunismului mai departe…adică mentalitatea duplicitară.

Pentru că nu trebuie să fii comunist ca să fii neam prost

Dar să fii duplicitar/ neam prost în democrație, în speranța că oamenii nu văd cu cine te aliezi, cine ești și ce vrei…înseamnă a sfida rău de tot bunul simț al electoratului român…

*

Oamenii au venit la Vila Dante ca să se enerveze. Să voteze și mai incisiv.

Niște huiduieli de „bun simț”, totuși, față în față cu fiica cea mare a președintelui suspendat…în comparație cu ce huiduieli primește…același…de la întreg poporul.

*

Faptul că oamenii cei mai săraci din România au votat cel mai mult și votul a fost de 8 milioane ne arată că oamenii care suferă în urma politicii știu, totodată, să îi și spulbere șandramaua.

Când o politică e dăunătoare…atunci afectează profund structura de bază a societății, adică pe oamenii cei mai vulnerabili, pe cei mai săraci.

Pentru că cei cu bani, mult mai puțini în comparație cu primii, stau în capul celor mai mulți…și mai lipsiți de ajutor.

Și piramida societății nu poate avea doar…vârf…ci și bază

*

După violet…s-a purtat albastru. Albastru la mânecă scurtă.

Un albastru mult prea scump…pentru salariul prezidențial, adesea donat

Niciun cuvânt despre cine a plătit bannerele „flăcării”…existente peste tot în București…dar și în țară.

Niciun cuvânt despre câți bani și de la cine…s-au consumat în campania pentru Referendum a lui Traian Băsescu.

Știm cât a costat votarea…dar nu știm de unde bani pentru hăhăieli.

Transparența însă contează într-o democrație sănătoasă la minte și inimă.

Dacă n-a fost…înseamnă că banii s-au spălat în public.

*

De pe 2 august până pe 12 septembrie.

Avem în față transfigurarea Domnului pe Tabor, apoi adormirea Maicii Domnului, tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, unii preferă marea, alții muntele, începem anul bisericesc la 1 septembrie, apoi nașterea Maicii Domnului pe 8 septembrie, ne reamintim atentatele de la 11 septembrie…apoi revine CCR în atenția noastră.

Cu liste verificate. Aduse la zi.

Numai că aseară s-au luat listele electorale…ca PD-Lul boicotator…să vadă dacă nu cumva au votat și morții sau dacă nu cumva s-a votat de două ori.

De ce nu s-o fi făcut așa și în 2004, cât și în 2009, când suspect de puține voturi sau fraudulos de multe…ne-au adus un președinte marinar…pe scaunul prezidențial, care nu s-a învățat deloc cu viața pe uscat?

Cu siguranță am fi avut alți președinți…și, fără doar și poate, mai puțin guralivi și conflictuali în comparație cu cel pe care l-am avut.

*

Poți să faci din voința unui popor…hârtie igienică? Vom trăi și vom vedea…pe 12 septembrie 2012.

M-ai îmbrățișat cu toată ființa ta

  • La numai 33 de ani, pianista Mihaela Ursuleasa a fost găsită moartă în camera sa de hotel din Viena…


  • În absolut toate judeţele, inclusiv în cele cu prezenţă scăzută şi foarte scăzută, voturile pentru demitere au fost mai multe decât cele obţinute de USL la consiliile judeţene”.
  • Procurorii de la Parchetul General au mers joi seara [2 august 2012] la Autoritatea Electorală Permanentă, informează RTV.net. Potrivit sursei citate, procurorii au ridicat listele electorale pe baza cărora a fost organizat referendumul din 29 iulie [2012]. RTV informează că Parchetul vrea să verifice listele electorale pentru a stabili dacă pe ele sunt incluse persoane fără drept de vot şi persoane decedate”.
  • Azi, 03 august 2012, la ora 16:00, la Biblioteca Naţională a României (Bulevardul Unirii 20, Bucureşti) are loc o nouă sesiune de lucru a Cenaclului de Seară”.
  • Referendumul pe județe, statistică BEC…și corecțiile aduse de Ziua News. Adică dovada faptului că numărul locuitorilor nu coincide cu numărul votanților.
  • M-am răsgândit şi vreau să candidez la funcţia de preşedinte al României. Voi fi al patrulea după Dan Diaconescu şi să vedem câţi se vor mai înscrie după mine”, a declarat omul de afaceri Giovanni Becali la RTV”. Strategia e să fie inventați cât mai mulți Becali și Dan Diaconescu care să promită paradisul pe pământ, pentru ca să se ia cât mai multe voturi de la Crin Antonescu și USL, pentru că oricum PDL-ul e terminat, iar pe MRU nu-l vede nimeni câștigând alegerile.
  • ÎPS Irineu al Olteniei a publicat recent Experienţe mistice la Părinţii Orientali (vol. 2), de 661 p.
  • Studii ale lui Panayotis Nellas despre soteriologie la Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Nicolae Cabasila, în traducerea Pr. Prof. Dr. Ioan Ică sr. Ed. Deisis, 2012. Și tot în 2012, Arhidiac. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr. a editat un studiu al lui Sabino Chialá, editorul celor două părți inedite, descoperite recent, din opera Sfântului Isaac Sirul, tot despre Sfântul Isaac.
  • Plenul Curţii Constituţionale a României (CCR) a decis, vineri, preschimbarea termenului de dezbateri acordat în privinţa referendumului pentru demiterea preşedintelui României de la data de 12 septembrie la 31 august, ţinând seama de termenul acordat Guvernului pentru transmiterea listelor electorale permanente actualizate, dar şi în vederea asigurării soluţionării cu celeritate a cauzei”.
  • Dl Blaga, șiret nevoie mare, nu acuză direct CCR. Domnia sa consideră Guvernul  vinovat de decizia CCR. Cu alte cuvinte, se revine la ideea că atât de apărata CCR nu este deloc o instituție independentă iar judecătorii de acolo joacă după cum le cântă unul sau altul”.
  • Idem: „O acuzație de trădare de țară nu ar trebui și dovedită? Sau statul de drept apărat de dna Culcer este (tot) acela în care cei care acuză sunt scutiți de obligația de a produce probe?”.
  • Idem: „Oricât de mari ar fi anumite costuri și dacă tot s-a intrat atât de adânc în acest impas, cred că e momentul  să aflăm câți cetățeni români sunt, cu adevărat, în viață și câți dintre ei chiar au drept de vot”.
  • Cancan va rămâne numai online.
  • Dan Șova: „Referitor la afirmațiile dlui Băsescu am reținut câteva memorabile: <<Dle Manoloiu, eu v-am făcut chestor>>, <<Rus a dat ordin să se blocheze hotărârea CCR>>, amenințarea cu închisoarea pentru reprezentanții MAI sau pentru primarii din România. Amenințările cu închisoarea reprezintă o atitudine complet inadmisibilă. Eu aș vrea să îi spun dlui Băsescu că epoca în care în România putea amenința cu pușcăria s-a terminat pe 22 decembrie 1989 și una foarte asemănătoare s-a terminat pe 29 iulie 2012. Epoca în care în România zornăitul cătușelor avea vreo semnificație a luat sfârșit. În România nu discutăm în termeni de cătușe, închisori, pușcăriabili. Și vreau să fac o precizare pentru intrarea în bibliotecă a dlui Traian Băsescu. Pușcăriabilul, din punct de vedere al limbii române, este o persoană care potențial, în viitor, poate face închisoare. Eu cred că dl Traian Băsescu nu ar trebui să vorbească despre acest lucru, pentru că potențial închisoare pot face învinuiții, inculpații sau condamnații, iar domnia sa se bucură de imunitate juridică și este președinte al României intrat în această funcție din poziția procesuală de inculpat. Deci dacă vrem să discutăm de pușcăriabili ar trebuie să îl băgăm și pe domnia sa în această categorie”.
  • „are în sânge ameninţarea”
  • Şi eu, şi Mircea Mihăieş suntem personalităţi cu puncte de vedere puternice – englezii le numesc “strong opinions””.
  • D-le Patapievici, opiniile tari sunt opiniile care aduc un bine poporului tău, care îl dinamizează…și nu vă umplu doar dv. contul. Până acum ați dovedit doar că v-ați gudurat pe lângă Traian Băsescu. Adică: zero opinii. Trebuia să aveți opinii când oamenii protestau la -20 de grade. Când oamenii mureau de foame…și în fața spitalelor închise. Când școlile au fost închise…Atunci trebuia să aveți „opinii puternice”. De aceea am mari îndoieli asupra a ceea ce înseamnă pentru dv. „conștiință creștină”. Dacă a avea conștiință înseamnă a fi indiferent în momentele când majoritatea românilor suferă…înseamnă că e mai bine „torționar” sau „lingău”.
  • “Mulţumesc lui Dumnezeu! Această medalie va merge la Muntele Athos”, a declarat judokanul medaliat cu bronz Ilias Iliadis, imediat după victoria asupra sportivului brazilian Tiago Camilo. Întrebat fiind cui dedică medalia olimpică, Ilias Iliadis a spus: “O dedic întâi lui Dumnezeu şi apoi tuturor grecilor!””.
  • Un singur articol al lui Vladimir Tismăneanu și…numărul bășcăliilor la adresa lui Crin Antonescu: „un Arturo Ui din Balcani”, „are vocatia grobianismului si pasiunea loviturilor sub centura”, „nu se poate stapani”, e „un mic caudillo”, „se complace grandilocvent sub lumina reflectoarelor” etc. Dacă tot aveți ceva de spus, d-le Tismăneanu, de ce n-o ziceți de-a dreptul și pe scurt? De ce atâta literatură pentru Crin…și „lipsă de adevăruri” despre Traian? Îl așteptați la cotitură…ca să publicați și despre el „vreo mică istorie secretă”…sau totul e „din dragoste neterminabilă”?
  • Teodor Baconschi consideră că „scopul proxim” al USL-ului e să „micșoreze” România statistic. Nu că România e…mai puțină…și trebuie să luăm act de asta. Ci USL-ul, deodată, o decimează din pix…Dar dacă USL-ul găsește că morții sunt „masiv” printre noi…sau că unii parlamentari au ajuns acolo „în mod fraudulos”? E bine să spună…sau să ascundă, pe mai departe, cifrele?
  • O experiență baptistă fulminantă: dacă țineți o lună de zile computerul sau laptopul în cada plină cu apă…și apoi le uscați, pe balcon, trei săptămâni…își măresc perioada de funcționare de la 5 la 15 ani. Tot din cauza acestei operații de resofisticare a softului…hardul se mărește cu până la 3 TB…și paleta culorilor cu până la 3 miliarde de nuanțe. Dacă ești profesor sau pastor baptist, prin aceeași experiență acaparatoare, computerul sau laptopul dumneavoastră va scrie de unul singur între 5-10 cărți teologice pe an. Nu rata o experiență de o asemenea seriozitate și amploare informațională!
  • Cu și fără „permanente”. Un pas spre demitere.
  • CCR se va pronunța pe 31 august în loc de 12 septembrie.
  • Listele avansărilor ilegale.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort