Praedicationes (vol. 2), p. 236-242
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Praedicationes
vol. 2
***
Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209, 209-213, 213-215, 215-229, 229-232, 232-236.
***
De aceea, pe drept cuvânt, peștele se împute de la cap. Și când se împute…minunile, Sfinții, teologia devin comerț iar sfințenia pare „de vânzare”.
Și vă puteți uita în online sau în librării, dacă nu mă credeți, și veți vedea că „ortodocșii” sunt vreo 10.
Sunt vreo 10…de 20 de ani.
Că în România, „ortodocși”, sunt vreo zece…iar edituri ortodoxe sunt câteva…și numai ce se editează acolo, cu sclipici, pare să fie „toată Ortodoxia”.
Pentru că nu se editează, decât foarte puțin, cărți consistente, masive, ci mai toată lumea editează cărțulii…pe bani de cărți.
Însă nu poți să editezi numai acatiste, rugăciuni, și broșuri…și să reeditezi la greu…dacă ești editură care te respecți. Sau cine scrie și traduce trebuie să traducă și să scrie mult și divers, organic, dezvoltându-se ca o personalitate teologică în mod evident și nu să se ocupe doar cu mărunțișuri.
Care sunt oamenii care ne hrănesc sufletul prin ce editează?
Cine sunt ei?
Care sunt colaboratorii editurilor lor?
Cu cine faci editură…dacă tu editezi cărți cu persoane pasagere prin…viața editurii?
Puține cunoștințe în aceste probleme.
O lipsă de transparență crasă.
Oamenii, mai degrabă, se ascund să vorbească despre cine sunt și ce fac…decât să își prezinte onest postura din cadrul căreia scriu, traduc, editează.
Adică sunt oripilat de lipsa de profesionalism a celor care scriu și traduc dar și de mulțimea de „cărți” de 25 de pagini în Word și care ajung la 145 de pagini la editură.
De ce text cu font mare la cartea mică? De ce text cu literă mică…la cartea de peste 200 de pagini? De ce cruci, icoane, inflație de pagini goale pe ici pe colo…ca să tragi pe portofelul cumpărătorului?
Grija excesivă de „afacerea cărții” exclude cititorul. Nu se urmărește educarea lui, fundamentarea lui teologică…ci distrarea lui cu subiecte prizabile.
Sărim de la una la alta…pentru că nu avem un proiect editorial. Nu avem un orizont de așteptare. Nu vrem nimic pentru publicul cititor…ci doar cărți vândute.
Și tot oamenii care scriu și editează haotic spun că „restaurează”/ „fundamentează” credința…în poporul român…
Mă rog…ne desparte perspectiva asupra cărții. Asupra genezei și a viitorului ei.
Pentru că, pentru mine, cartea e ceva organic. O scriu pentru ca să cresc prin ea, o traduc pentru ca să cresc prin ea…și nu pentru că e „la normă”.
Deci: „O, neam necredincios și îndărătnic!”…
Căci în loc să sporim în frumusețe sporim în defetism.
Și Domnul îl cheamă pe fiu, pe acest tânăr nefericit la El…Și suntem la versetul al 18-lea, în care, deși Evanghelia de astăzi se numește vindecarea lunaticului (cum o avem în calendar)…noi avem de-a face cu o exorcizare a lui.
De ce?
Pentru că în versetul al 18-lea se spune: che epetimisen afto o Iisus/ și Iisus i-a poruncit lui…se subînțelege: demonului…che exilten ap’ aftu to demonion/ și demonul (la singular) a ieșit din el/ din tânăr…che eterapefti o pes apo tis oras echinis/ și copilul s-a vindecat din ceasul acela.
Pes, pedos, care înseamnă copil, tânăr, slujitor. De unde avem noi, în română, pedagogie. Adică ce trebuie să știm și să facem pentru ca să-i instruim/ să-i educăm/ să-i fundamentăm/ să le dăm un sens în viață copiilor și tinerilor.
Și pedagogie facem acasă, la școală, la Biserică, în societate…de fiecare dată când îi învățăm pe copii și pe tineri să trăiască frumos, să gândească bine, să facă binele.
Adică să nu-și fure căciula singuri…ci să fie serioși cu viața lor și cu scopurile lor în viață.
Tot de aici, cu formare de la pes, pedos, avem pediatrie, pedofilie, pederastie, pedobaptism…
Și se constată de aici că boala nu era somatico-psihică…ci de esență demonică. După ce a plecat demonul din copil…în mod imediat copilul nu a mai prezentat nicio simptomatologie suspectă ca până atunci.
Avem de-a face, așadar, cu o exorcizare…
Însă orice exorcizare este, totodată, o vindecare de o întreagă simptomatologie de esență demonică, provocată de demoni…
Iar, în cadrul exorcizării, Domnul nu a făcut altceva decât să-i poruncească demonului, prin cuvânt, să iasă. Să părăsească ființa copilului.
Și accentuez asta, pentru că mulți oameni, necunoscând ce se petrece de fapt la o exorcizare, cred că preoții fac cine știe ce „invocări suspecte” sau „oculte” ca să îi scoată pe demoni din oameni. Asta și pe fondul la diverse filme văzute care nu au nimic de-a face cu realitatea.
Însă exorcizările sunt rugăciuni către Dumnezeu…în cadrul cărora le poruncim demonilor să iasă din făpturile lui Dumnezeu, din cei posedați și să nu îi mai chinuie.
Zbaterile celor posedați, faptul că nu pot fi ținuți pe loc nici de oameni în toată firea, uneori nici legați…fac parte din durerile pe care le trăiesc cei posedați la contactul cu harul dumnezeiesc al slujbelor de exorcizare.
Dar preoții nu se apropie neapărat de cei posedați ci slujesc aceste rugăciuni de la o distanță anume față de cei îndrăciți…Numai că demonii din ei resimt, la modul foarte dureros rugăciunile și le provoacă daune fizice celor posedați.
Așa că noi, preoții, la exorcizări, facem ceea ce a făcut și Domnul cu tânărul posedat din Evanghelia de azi și nimic mai mult: le poruncim, cu cuvântul, să iasă din om.
Toate zvârcolirile celor posedați și hulele pe care le spun și forța fizică enormă pe care o au sunt de la demonii din ei…și demonii reacționează numai în fața sfințeniei lui Dumnezeu din Biserică.
Reacționează dușmănos și samavolnic față de cel posedat de ei…pentru că nu vor să iasă din om. Vor să îl chinuie în continuare…și să-l omoare.
Așa se observă diferența dintre boala psihică și demonizare. Un bolnav psihic sau un epileptic sau cu o altă boală rară, care poate părea „demonizare”, pot să spună tot felul de prostii, de hule, pot să joace teatru…în sensul de a ne determina să îi credem „demonizați”…
Însă ei nu pot căpăta, dintr-o dată, puteri uluitoare…ca spre exemplu: să sfărâme lucruri, să miște lucruri, să recite cărți întregi pe de rost, să vorbească în limbi străine pe care nu le-au învățat niciodată sau care sunt foarte rare, să spună păcatele celor din jur, să vorbească despre ceea ce numai demonii simt la contactul cu harul dumnezeiesc.
Demonii însă pot să facă toate aceste lucruri „uluitoare” la primă impresie și multe altele, care pot părea chiar „seducătoare”…dar care sunt tot atâtea încercări lamentabile de intimidare a preoților slujitori, ca ei să înceteze slujba, rugăciunile…și să îi lase pe oameni tot posedați, tot îmbolnăviți de demoni.
Însă exorcizările Bisericii sunt manifestări de mare iubire pentru cel în suferință și pentru familia lui și mijloace reale de vindecare ale celor posedați și nu bau-bauri.
Pentru că demonii, așa cum o să ne spună Domnul imediat, nu ies cu medicamente, cu perfuzii, cu înjurături din oameni, ci prin har și prin asceză. Printr-o viață de sfințenie.
Și ÎPS Bartolomeu Anania a tradus aici verbul epitimao prin a certa, traducere care are o mare tradiție. De unde epitimiile sunt certări…în sensul de remedii. De sfaturi de îndreptare.
Însă verbul poate fi tradus, în primul rând, prin a porunci, a da ordine, a da o poruncă…Pentru că, în ultimă instanță, porunca dumnezeiască are fundament educativ…are o finalitate bună. Nu e o poruncă goală…ci un cuvânt plin de putere dumnezeiască.
De aceea demonul a ieșit din copil. În fața poruncii/ a certării Domnului demonul a dat bir cu fugiții…N-a mai rămas în copil.
Iar verbul grecesc arată, totodată, că Dumnezeu e Atotputernic. Că Lui I se spun toate…inclusiv demonii.
De aceea la porunca Lui…demonul a ieșit…
Nu a stat la parlamentări cu Domnul…ci a fost izgonit de puterea Sa dumnezeiască.
Pentru că la orice exorcizare făcută în Biserică tot Domnul e Cel care îi alungă pe demoni și nu noi, cei care slujim. Noi ne rugăm Domnului să îi alunge pe demoni…și ei ies din oameni tocmai pentru că nu mai suportă chinuirea pe care le-o aduce proximitatea/ vecinătatea cu harul dumnezeiesc, cu puterea Lui.
Și verbul pe care îl folosește limba greacă pentru exorcizarea în sine…este ieșire.
Demonul iese din om…pentru că e o ființă în sine, separată de cel posedat. E un duh rău, căzut, invidios, plin de răutate…și de aceea poate ieși…pleca din persoana aceluia.
De aceea demonizarea nu e o boală psihică: pentru că demonizarea e locuirea în ființa ta a unei alte ființe, pe când boala psihică e datorată deprecierii fizice a creierului uman.
Ești luat în stăpânire de demon, ești condus de el, ești o unealtă în mâna lui, căruia i te poți împotrivi doar foarte slab…tocmai pentru că te-ai afundat în rele…și el a prins curaj și s-a înrădăcinat, ca un parazit, în ființa ta.
Ești parazitat de o altă ființă, adică demonizat.
Căci demonul nu e o fantasmă…ci o ființă spirituală personală. E o realitate personală…și de aceea te poți și elibera de el.
Dar demonul e un înger căzut și nu sufletul unui om rău, mort de curând sau de secole sau o creatură fantastică mitologică.
Căci demonul nu e vampir, nu e vârcolac, nu e stafie, nu e extraterestru, adică o ființă „civilizațională” (așa ceva nu există, adică vampiri, vârcolaci, stafii, extratereștri, zei, semizei, forțe impersonale) ci un înger căzut, care poate lua diverse forme, se poate arăta în diverse moduri și poate produce daune dintre cele mai sofisticate cu putință.
Dacă demonul ar fi fost o fantasmă a minții noastre, văzută în somn sau în anumite clipe, în stare de trezvie…ar fi fost imposibil de eradicat. Ce am fi putut face: să ne extirpăm creierul?!
Dacă el ar fi fost o halucinație…nu ne-ar fi dat să căpătăm „forțe speciale”.
Dacă ar fi fost o halucinație…nu ne-ar fi făcut să țipăm în Biserică și să spunem că ne arde harul, așa cum fac demonizații.
Însă demonii sunt reali, ca și Îngerii și Sfinții și dacă demonii ne fac rău…Sfinții și Îngerii sunt de partea noastră și ne învață numai la bine.
De aceea nu putem avea vedenii duhovnicești în care să fim învățați minciuni, hule, erezii, lucruri triviale.
Vedeniile dumnezeiești ne învață cele mai sfinte lucruri ale teologiei și ale vieții creștine și nu au nimic de-a face cu posesia satanică sau cu halucinația.
Demonul iese la propriu din om.
Și omul posedat știe și resimte cu toată ființa sa, ca pe o mare eliberare și ca pe o mare bucurie, plecarea/ izgonirea demonului sau a demonilor din el.
Iar eu am văzut și am cunoscut oameni posedați dar și…vindecați de posesie…care erau în stare (era și firesc: oamenii trăiseră o experiență personală de la cap la coadă) să dea detalii imense, de la nivel cerebral, sufletesc și fiziologic, despre intențiile/ voința demonilor…cu ei.
Ei, cei vindecați, pot da detalii despre ce simțeau, ce trăiau, ce viață de coșmar au avut în timpul posesiei…iar exorcizările lor, înregistrate audio și video, sunt o lecție vie de demonologie…pentru că demonii vorbesc prin glasul lor…diverse lucruri.
Unele adevărate…altele false…
Iar pe cele adevărate demonii le mărturisesc numai pentru că sunt urgisiți/ chinuiți de harul dumnezeiesc…și spun, la propriu, cum se simt.
Pentru că în cadrul rugăciunilor de exorcizare demonii devin „pacienții”, adică cei care strigă ca din gură de șarpe ce se petrece cu ei.