„În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi.

Şi făcându-Se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat.

Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.

Dar văzând vântul, s-a temut şi începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului (Matei 14, 22-34)”.

*

Evanghelia care se citeşte în Duminica a IX-a după Rusalii este plină de înţelesuri duhovniceşti.

Ea priveşte nu numai pe Sfântul Apostol Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci, profetic, ea priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin în parte.

Înţeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe întunecate potrivnice ei.

Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale şi colective.

În acest sens, în cartea ‘Constituţiile Apostolice’ se spune că biserica-lăcaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezenţa lui Hristos în corabie pe mare şi prezenţa Sa în Biserica din lume.

Aşadar, Biserica în formă de navă sau corabie este normativă potrivit Constituţiilor Apostolice scrise la sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea. În Constituţiile Apostolice, cartea a II-a, cap. 57, se prevede ca Biserica, înainte de toate, ‘să fie lungă şi încăpătoare, apoi să fie îndreptată cu altarul spre răsărit, de amândouă părţile în faţă să aibă pastoforii, adică proscomidiarul şi diaconiconul; în fine, să fie asemenea unei corăbii’.

Acesta este un act normativ privind modul în care trebuie construită biserica. Forma prescrisă aici nu este însă întâmplătoare şi nici arbitrară.

Forma de corabie a Bisericii ca lăcaş de cult a fost inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din Sfânta Evanghelie. Mai întâi, Biserica a fost prefigurată simbolic de corabia lui Noe sau corabia salvării de potop a unor oameni şi a unor vieţuitoare, potrivit unui plan al lui Dumnezeu. În acest sens, Biserica zidită în formă de corabie sugerează duhovniceşte că ea este un spaţiu de salvare sau de mântuire a oamenilor de păcat şi de moarte.

Prin urmare, corabia lui Noe era o prefigurare a Bisericii, care ajută pe creştini să lupte cu furtunile şi marea învolburată a istoriei şi să treacă de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă.

A doua prefigurare a Bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era cortul lui Moise sau Cortul Mărturiei, care însă era mobil sau deplasabil pe uscat.

În spaţiul din cort numit Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, care conţinea: Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie, iar în spaţiul numit Sfânta se rugau preoţii, în timp ce poporul se ruga în exteriorul templului, în tabăra situată în faţa şi împrejurul Cortului Mărturiei.

A treia prefigurare a Bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era templul lui Solomon din Ierusalim, care imita Cortul lui Moise, dar era mai mare şi era zidit din piatră.

Acesta era compus tot din trei spaţii distincte: Sfânta Sfintelor – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea Marelui Preot care intra aici o dată pe an, Sfânta (sau curtea înaltă) – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea preoţilor, şi Curtea mare, exterioară, în care intrau evreii şi alte etnii (neamurile), iar în mijlocul ei se afla o curte mai mică în care intrau numai evreii.

Aceste spaţii ale templului erau organizate în terase. În Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, având patru colţuri şi fiind străjuit de doi heruvimi din aur. Acesta conţinea Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie.

În Sfânta se aflau: Sfeşnicul cu şapte braţe (menora), Altarul pâinilor (12) şi Altarul tămâierii. În curtea mică a templului, se aflau Altarul jertfelor (de animale) şi Marea de aramă, adică bazinul pentru spălarea rituală a preoţilor, aşezat pe doisprezece tauri, grupaţi câte trei, cu capetele îndreptate către cele patru puncte cardinale.

De reţinut este faptul că rugăciunea lui Solomon rostită la sfinţirea Templului din Ierusalim a fost integrată în slujba de sfinţire a unei biserici creştine ortodoxe, iar Chivotul Legii din Sfânta Sfintelor a fost interpretat ca fiind o prefigurare a Mesei Sfântului Altar din biserica ortodoxă, şi anume: Tablele Legii prefigurau Evanghelia lui Hristos, Toiagul lui Aaron care a înverzit peste noapte prefigura Sfânta Cruce care a odrăslit viaţa veşnică, iar Mana din pustie coborâtă din cer prefigura Sfânta Euharistie ca pâine cerească, întrucât Hristos este Pâinea coborâtă din cer (cf. Ioan 6, 51).

Toate aceste prefigurări vechi-testamentare ale Bisericii în formă de corabie sau navă dreptunghiulară sunt confirmate ca fiind prefigurări ale bisericii lui Hristos de însăşi mărturia Sfintelor Evanghelii privind legătura dintre Hristos şi corabie.

Sfintele Evanghelii ne învaţă că Domnul nostru Iisus Hristos a predicat adesea oamenilor stând în corabie, aproape de malul mării.

Prin urmare, imaginea corăbiei, ca simbol profetic al bisericii, prezent în Vechiul Testament, devine acum un memorial al prezenţei active a lui Iisus Hristos în corabie când predică sau când săvârşeşte minuni pe mare.

Întrucât adesea ‘amvonul’ lui Iisus era corabia, cele mai profunde ‘lecţii de eclesiologie’ despre taina Bisericii le-a oferit Hristos Domnul ucenicilor Săi pe când se afla cu ei în corabie sau venea, mergând pe apă ca pe uscat, spre corabia în care se aflau ucenicii Lui.

Iată trei exemple: pescuirea minunată pe mare, potolirea furtunii pe mare şi umblarea lui Iisus pe mare ca pe uscat, minune prezentată în Evanghelia acestei Duminici.

Pescuirea minunată pe mare are loc în corabia care a înaintat spre largul mării, iar apoi, după ce ucenicii au pescuit mult peşte, Domnul Iisus Hristos îi spune lui Petru: ‘De acum înainte vei fi pescar de oameni’ (cf. Luca 5, 10), adică, vei pescui nu cu mreaja, ci prin propovăduirea Evangheliei, prin modul de a chema şi de a păstori pe oameni. Deci, corabia din pescuirea minunată pe mare este o certă prefigurare a tainei Bisericii ca adunare a celor ce cred în Hristos şi ca simbol al spaţiului liturgic al bisericii, zidită în formă de corabie. În acest sens, în primele veacuri creştine, numele grec al peştelui (ihtis) era un simbol al lui Hristos.

Altă dată, Iisus potoleşte furtuna pe mare. Marea era învolburată, iar Iisus Se odihnea în corabie. Însă ucenicii Îl trezesc din somn pe Iisus, pentru că erau înspăimântaţi de puterea furtunii şi mărimea valurilor cărora nu le mai puteau face faţă singuri.

Dar, după ce ucenicii L-au trezit pe Iisus, El a certat vântul şi marea, iar acestea s-au liniştit. Atunci ucenicii s-au întrebat între ei, zicând: ‘Cine este, oare, Acesta, că şi vântul şi marea I se supun?’ (cf. Marcu 4, 41). În tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, marea învolburată reprezintă lumea, adică istoria plină de încercări, persecuţii, schimbări neprevăzute sau transformări rapide de situaţie, iar corabia prefigura Biserica lui Hristos ca mijloc şi spaţiu de salvare sau de mântuire.

În general, se iscă tulburare mare în istorie când oamenii uită de Dumnezeu. Însă dacă, prin credinţa unită cu rugăciunea săvârşită în Biserică, oamenii Îl trezesc pe Hristos Cel tainic prezent lângă ei, El salvează oamenii de la moartea spirituală şi fizică.

O altă minune, tot în legătură cu corabia, este cea din Evanghelia de astăzi, când Domnul Iisus Hristos umblă pe mare ca pe uscat. După ce S-a rugat noaptea în munte, El a mers peste valuri spre ucenicii Săi care se aflau în corabie şi se luptau cu valurile învolburate ale mării ridicate de furtună.

Atunci, Sfântul Apostol Petru, dorind să întâmpine pe Iisus, coboară din corabie şi începe să meargă pe apă, dar, îndată ce se sperie de vântul puternic şi se îndoieşte, începe a se afunda. Iar Domnul Iisus îl mustră zicând: ‘Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?’ (cf. Matei 14, 31). Apoi, după ce Iisus a urcat în corabie, furtuna s-a potolit, iar ucenicii Lui au mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.

Aceste lucrări minunate ale lui Iisus săvârşite pe mare pentru ucenicii care erau în corabie ne arată taina Bisericii Lui exprimată simbolic prin prezenţa Sa în corabie împreună cu ucenicii Săi ori venind spre corabie, pentru a salva pe ucenicii din corabia cuprinsă de valuri mari.

Având în vedere aceste motive, Constituţiile Apostolice recomandă ca Biserica – lăcaş de cult să fie construită în formă de corabie fiind simbol şi memorial al lucrării mântuitoare sau salvatoare a lui Dumnezeu pentru oameni în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Rezumând cele menţionate mai înainte, constatăm că, din punct de vedere arhitectural, cea mai populară imagine simbolică a spaţiului liturgic este biserica zidită în formă de corabie, în general având catarg în chip de cruce.

Mai târziu, când gândirea teologică privind semnificaţia lăcaşului de cult creştin a luat în considerare nu numai Evangheliile, ci şi alte scrieri ale Noului Testament, în special Epistolele pauline, care ne învaţă că Hristos, Capul Bisericii, este şi Pantocratorul, Cel ce menţine în existenţă toată creaţia, iar Biserica este Trupul Său mistic (cf. 1 Corinteni 12, 12-13 şi 27; Efeseni 1, 22-23; 4, 15; 5, 23; Coloseni 1, 18), s-a simţit nevoia ca Biserica să integreze în corabie Taina Crucii şi a Învierii lui Hristos.

Este vorba aici de imaginea cruciformă a bisericii sau a bisericii având crucea înscrisă în plan, şi anume biserica în formă de cruce latină, cu trei braţe egale şi al patrulea prelungit, şi de biserica în formă de cruce greacă, cu patru braţe egale.

Prin urmare, în simbolismul său arhitectural, biserica – lăcaş de cult trebuie să cuprindă mai explicit în forma ei de corabie şi taina prezenţei lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă cerească, deoarece Hristos este permanent prezent în corabia-biserică, o conduce spiritual din Sfântul Altar, în care se află Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Euharistie. Totodată, trebuia subliniat faptul că Hristos Cel tainic prezent în Sfântul Altar în chip smerit este în acelaşi timp prezent în ceruri întru slavă, iar Liturghia Bisericii rugătoare de pe pământ se uneşte cu Liturghia îngerilor şi a sfinţilor din ceruri.

Prin legătura arhitecturală care se stabileşte între absida principală a Sfântului Altar şi cupola sau turla mare a bisericii de pe naos se exprimă simbolic credinţa în prezenţa harică vie a lui Hristos, Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, în Biserica Sa, întrucât El S-a făcut Om şi a vieţuit pe pământ întru smerenie, ca pe noi, oamenii, să ne înalţe întru slavă la ceruri.

Acest adevăr al credinţei creştine este evidenţiat arhitectural-simbolic prin cupola bizantină centrală şi în mod deosebit prin turla moldavă în formă de lumânare, care conţine în cupola ei interioară icoana lui Hristos Pantocrator şi semnifică prin dinamica ei atât coborârea lui Hristos pe pământ, prin Întrupare smerită, cât şi înălţarea umanităţii Sale în slavă prin Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri.

Iisus Hristos, Capul şi Mirele Bisericii, nu este niciodată singur în cer şi pe pământ, ci El este întotdeauna împreună cu Tatăl şi cu Duhul, iar cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi.

De aceea, cultul ortodox este permanent ritmat de cântarea de preamărire a Preasfintei Treimi: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Iar dacă Îl lăudăm pe Dumnezeu Cel în Treime preamărit, acum, aici pe pământ, Îl vom lăuda, pururea şi în vecii vecilor, şi în ceruri. În acest sens, Biserica lui Hristos este pe pământ pregustare şi anticameră a comuniunii credincioşilor dreptmăritori cu Preasfânta Treime din Împărăţia cerurilor (Sfântul Nicolae Cabasila).

Acest adevăr fundamental este foarte puternic subliniat mai ales în slujba ortodoxă de sfinţire (târnosire) a bisericii noi, când se cântă troparul: ‘Această casă (biserică), Tatăl a zidit-o; această casă (biserică), Fiul a-ntărit-o; această casă (biserică), Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit şi sufletele noastre’. Deci, biserica nouă se sfinţeşte, pentru ca noi, oamenii, să ne sfinţim în ea prin harul Preasfintei Treimi. Prin urmare, Biserica în formă de corabie a mântuirii, spaţiu cruciform al iubirii jertfelnice a lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, este şi casa sau biserica Preasfintei Treimi.

În acest înţeles, tot ce este în lăcaşul de cult compus din trei elemente asemănătoare sau din trei părţi distincte alăturate poate fi o referinţă simbolică la harul şi iubirea Preasfintei Treimi, ca de pildă: planul triconc sau triconic al bisericii, trei nave, trei abside, trei turle, trei uşi, trei arcuri alăturate etc. sau trei spaţii distincte alăturate: altarul, naosul şi pridvorul.

Prin toate se poate exprima simbolic adevărul că Hristos este Unul din Sfânta Treime, iar creştinii, botezaţi în numele Sfintei Treimi, pregustă în slujbele din biserică, încă din lumea aceasta, pacea şi bucuria eternă a iubirii Preasfintei Treimi; acum în arvună, iar după Înviere, în plinătate.

Ca o concluzie, menţionăm faptul că părintele Dumitru Stăniloae, în cartea Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului († 1429) care a sintetizat principalele semnificaţii simbolice – mistagogice ale spaţiului liturgic ortodox, cuprinse în: Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul, ale Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului, şi ale altora.

Iată ce spune Sfântul Simeon: ‘Biserica fiind îndoită prin cele de nepătruns (Altarul, care nu este accesibil tuturor) şi prin cele dinafară, închipuieşte pe Însuşi Hristos Care este îndoit înţeles, Dumnezeu şi om, două firi, după o parte văzut, umanitatea Lui şi după o parte nevăzut, Dumnezeirea Lui.

De asemenea, închipuieşte pe om care este trup şi suflet, închipuieşte şi Taina Sfintei Treimi, Care este neapropiată cu Fiinţa şi cunoscută în pronia şi în energiile Ei necreate.

Mai închipuieşte şi lumea aceasta, cerul, prin Sfântul Altar, iar cele de pe pământ, prin naos.

După alt înţeles, toată Biserica se arată întreită: pridvorul, naosul şi altarul, ceea ce închipuieşte Treimea şi cetele cele de sus, cetele îngereşti, cu ordinea lor întreită, de trei triade de îngeri, şi grupurile credincioşilor care au o întreită împărţire: a celor hirotoniţi, a celor în drum spre desăvârşire şi a celor în stare de pocăinţă, catehumenii care se pregătesc să se boteze.

La fel, cele de pe pământ, din cer şi mai presus de ceruri, căci pridvorul închipuieşte cele de pe pământ, naosul cele din ceruri, iar Altarul cele mai presus de ceruri’.

Părintele Dumitru Stăniloae, comentând textul citat anterior, zice: ‘Aceste înţelesuri ale lăcaşurilor Bisericii pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzându-se toate, unele în celelalte, complementare. Sfânta Treime nu este despărţită de lumea îngerească, de cea pământească şi de om, ci Ea se află în toate şi toate în Ea. Credincioşii sunt uniţi între ei, cu creaţiunea cosmică, cu cea îngerească şi cu Treimea. Numai păcătosul este despărţit cu voia de toate. Credinciosul este unit cu toate’ (op. cit. p. 74).

Aşadar, reţinem că Biserica- lăcaş de cult exprimă, prin simbolismul ei arhitectural, Biserica vie în calitatea ei de comunitate creştină care mărturiseşte pe Hristos Domnul şi se împărtăşeşte din viaţa şi iubirea Lui divino-umană eternă, prin harul Preasfintei Treimi.

În acest sens, Sfântul Altar, spaţiul în care se sfinţesc Cinstitele Daruri, este punctul central al sfinţeniei bisericii, întrucât reprezintă pe Însuşi Hristos Cel răstignit, înmormântat şi înviat din morţi. De fapt, un lăcaş de cult creştin ortodox este în ansamblul lui un cuvânt construit în simbol.

Chiar dacă nu se aude nimic în biserică, felul în care aceasta este construită poate deveni o predică şi o reflecţie teologică vizuală, un cuvânt teologic construit sau un cuvânt vizualizat nu numai prin icoane, ci şi prin modul de organizare a spaţiului sacru ca spaţiu permanent folosit pentru comuniunea oamenilor cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, cu Preasfânta Treime.

Înţelegând mai bine simbolismul spaţiului sacru sau liturgic al bisericii-lăcaş de cult, ne vom întări mai mult în comuniunea de iubire sfântă cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, ca izvor de lumină şi bucurie a vieţii binecuvântate, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Did you like this? Share it: