Iubiții mei,

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Ioan Hozevitul-Românul, astăzi pomenit, a avut cea mai scurtă perioadă de canonizare dintre Sfinții canonizați până acum de către Biserica Ortodoxă Română și anume de 32 de ani.

A adormit într-o zi de joi, pe 5 august 1960…și a fost canonizat pe 20 iunie 1992, la 12 ani după ce Sfintele sale Moaște întregi au fost așezate, spre cinstire, în Biserica Sfântul Ștefan din Mănăstirea unde se nevoise.

Popularitatea lui postumă i-a urgentat canonizarea.

Pentru că au început să curgă nesfârșite grupuri de pelerini spre Hozeva, ca să îl vadă pe Sfântul român cu trupul bine mirositor…și cu carne transfigurată ca ceara curată, ca aluna

Barba, dinții, mâinile, tălpile, șoșonii din picioare sunt intacți. Par ca noi.

Tot trupul său vestește faptul că el a fost și este plin de har…pentru că numai cel plin de har dă mărturie, și prin Sfintele sale Moaște, de curăția vieții lui.

Și când s-au descoperit Sfintele Moaște ale Fericitului Ilie Mărturisitorul la București…mulți dintre credincioși, care îi cunoșteau Sfintele Moaște Sfântului Ioan, au avut senzația că…îl văd pe el…în Fericitul Ilie…

A adormit la vârsta de 47 de ani

Adică poți să te sfințești în scurt timp…și nu îți trebuie o sută…în mod neapărat.

Însă valoarea timpului se vede în frumusețea sfințeniei.

Dacă ți-ai sfințit viața, atunci ai fost frumos la suflet în viața ta…și acum cu mult mai mult

S-a născut pe 23 iulie 1913 în Moldova, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din județul Dorohoi.

S-a născut la țară adică…lucru care nu l-a „încurcat” în viața de sfințenie. Dimpotrivă: l-a ajutat foarte mult în viața sa ascetică.

Singur la părinți, botezat cu numele de Ilie, părinții lui numindu-se Maxim și Ecaterina.

Îi moare mama la…6 luni de la nașterea lui.

Tatăl său, la fel, pe front…în toamna lui 1916, pe când el avea 2 ani…

Rămâne în grija bunicii Maria, după moartea mamei lui, care îl crește deși, și bunica, avea dor de pustie

Face școala în sat, apoi la Lipcani-Hotin și la Cernăuți termină liceul.

Era „cel mai bun elev din școală”…și nu „repetentul școlii”.

Pentru că școala și toată instruirea personală trebuie să se facă serios, cu multă dorință de cunoaștere și nu…din plictiseală

Și când rudele sale vroiau să îl facă preot…preot de mir…acesta a avut o descoperire extatică…în care a fost trimis de Domnul la Mănăstire.

S-a dus la Mănăstirea Neamț…într-o zi de duminică.

Starețul Mănăstirii era Preasfințitul Nicodim Munteanu…viitorul Patriarh al României…și Sfântul Ioan a avut ascultare la infirmerie, apoi la biblioteca Mănăstirii.

Între 1934-1935 e luat în armată tot pe post de infirmier.

Din 1935 e ajutor de bibliotecar și îngrijitor la bolniță.

Devine monah pe 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, purtând numele de Ioan.

O fotografie document

Pentru că așa trebuie să avem noi, de la Sfinți, multe documente de viață, multe mărturii…pe care să le lăsăm urmașilor noștri…

Căci de aceea unele vieți de Sfinți sunt de-o pagină: pentru că cei care trebuiau să scrie sau trebuiau să păstreze datele despre ei…s-au făcut că au altă treabă.

Însă dorul lui era să trăiască în Israel…în locurile unde a trăit și Domnul. Motiv pentru care pleacă acolo în noiembrie 1936.

Se închină la locurile sfinte din Ierusalim…și își petrece prima iarnă la Mănăstirea Sfântul Sava din pustiul Iordanului.

Aici va rămâne pentru 10 ani…cu ascultările de paracliser și de infirmier.

Iar ca paracliser făcea cădelnița, făcea curățenie prin Biserică, făcea prescuri, bătea clopotul

La o primă impresie lucruri minore…dar foarte importante în conținutul slujbei.

Pentru că fără prescură la Liturghie nu poți sluji…iar făcutul cădelniței și baterea clopotului se face de către cineva care îl ajută pe preot…și poate ieși și afară, în timpul slujbei…

Și aici l-a avut drept Duhovnic pe Ieroschimonahul Sava, care era aromân, și care știa și româna.

Sfântul Ioan a învățat limba greacă și a început să traducă texte patristice.

Așa cum trebuie să facem fiecare dintre noi, dacă vrem mai mult…și mai repede…și astfel nu mai trebuie să așteptăm să ne traducă…sau să ne publice unii sau alții…

Înveți și citești!

Înveți o limbă străină, legată de viața bisericească, și traduci!

Iar dacă traduci ai merinde pentru suflet…după cum și Sfântul Ioan își strângea.

Că cititul și tradusul de texte sfinte pentru asta sunt: pentru a ne lumina mintea și pentru a ne schimba purtările.

Căci adevărul Sfinților ne eliberează de prostie, de erezii și de patimi grele.

Învață greaca…și începe să scrie cărți duhovnicești și poeme.

Un Sfânt traducător și literat.

Care a cunoscut faptul că ce lași cu conștiințărămâne. Rămâne spre folosul oamenilor.

Și noi, cei de azi, ne bucurăm de traducerile înaintașilor noștri, de scrierile lor, de cercetările lor teologice…pentru că nu putem să o luăm de la zero în orice secol.

Ci trebuie să ne înscriem în demersul lor frumos, nobil, binecuvântat, acela de a crea cu conștiință bisericească.

Între 1939-1940, Sfântul Ioan se nevoiește în pustiul Qumran și într-o peșteră aproape de Marea Moartă…împreună cu ucenicul său, monahul Ioanichie Pîrîială.

Aici, în pustiul Iordanului, după mărturia ucenicului său, Sfântul Ioan se ruga noaptea cu mâinile înălțate spre cer.

Se hrăneau amândoi cu pesmeți și fructe…și au avut parte de multe ispitiri demonice.

Între 1940-1941, Sfântul Ioan a trăit într-un lagăr construit pe Muntele Măslinilor, în timpul războiului, în boală și cu multe ispite.

Cu multe…și nu cu puține!

Asta pentru ca să ne amintim când avem tentația să ne văicărim…că ne e greu.

Este eliberat din lagăr și se reîntoarce la Sfântul Sava până în 1947.

Și e hirotonit diacon pe 13 mai 1947.

Unde? În Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României și la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, pe atunci superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim.

Tot în 1947 e hirotonit preot și devine egumenul Schitului românesc Sfântul Ioan Botezătorul din valea Iordanului pentru 5 ani de zile.

Din noiembrie 1952, împreună cu Ioanichie, intră în obștea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustia Hozeva…pentru ca din vara lui 1953 să se retragă amândoi în peștera Chilia Sfânta Ana.

Adică au locuit acolo unde Sfânta Ana, mama Maicii Domnului, s-a rugat pentru ca să o primească de la Dumnezeu pe Prea Curata Stăpână.

Și s-au nevoit aici 7 ani de zile…fără să primească pe nimeni în peșteră.

Mânca odată pe zi (pesmeți, măsline, smochine și apă)…iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având ca „pernă” o piatră.

Se îmbolnăvește în vara lui 1960 și, după cum spuneam, adoarme la 47 de ani, împărtășit și împăcat.

Sfintele sale Moaște au fost descoperite pe 8 august 1980…așa cum sunt și azi…„răspândind bună mireasmă și bucurie duhovnicească tuturor” și nu duhoare insuportabilă.

Și de atunci și până azi împarte har prin trupul său…și prin rugăciunile sale bine plăcute către Domnul, făcând mulțime de minuni, semn că trupul său e așa nu din cauza „peșterii”…ci din cauza sfințeniei vieții sale.

Un român dintre noi…și un Sfânt dintre noi.

Care se putea sfinți la fel de bine și în România…cum s-a sfințit în Israel.

Însă Sfântul Ioan și-a urmat calea, după cum spuneam azi, lucru pe care trebuie să îl facem și noi.

Pentru că a trăi sfânt nu e greu…ci împlinitor.

Mai greu e să trăiești brambura, fără să iei aminte la conștiința ta și să te rănești interior clipă de clipă prin păcatele tale nespovedite și neplânse.

Operele sale s-au editat…așa, mai neprofesionist…dar s-au editat…și sperăm să se reediteze și mai bine.

Pentru că opera lui teologică e pentru tot omul, la fel și poezia sa, fiind scrise simplu dar cu multă atenție.

Sfântul Ioan, în Israel, e cartea noastră de vizită.

Faptul că ne-am „grăbit bine” în cazul canonizării lui…e un lucru bun.

Mai sunt alte sute, alte mii de Sfinți care stau la rând…și ne așteaptă să îi cunoaștem și să îi cinstim cum se cuvine.

Însă pentru a-i cunoaște și a-i cinsti…trebuie să fim și noi alții.

Mult mai deschiși, mult mai smeriți, mult mai împăciuitori, mult mai serioși cu adevărurile dumnezeiești și cu comuniunea eclesială în același timp. Amin!

Did you like this? Share it: