Ion Pillat – culorile amintirii [15]

După ce face aluzie la poemul Urmașilor mei Văcărești, Pillat încearcă o reconstituire a atmosferei care l-a inspirat pe Ienăchiță:

În mai, când luna nouă își strecura caicul

Prin pomii măhălălii, privea mirat calicul

La calul tău cel negru trecând trufaș, în trap,

Cu șea suflată-n aur pe verdelei valtrap.

Descălecai în grabă sub un umbrar de nuci,

Loveau cu palma robii în ’naltele uluci,

O mână nevăzută, din dos, trăgea zăvor,

Și te găseai în raiul grădinii, pe pridvor.

O fată lângă tine,-n șalvari și fermenea,

Cu ochi de căprioară și obrăjori de nea,

Părea, ținând o roză în mână, sub turban,

Sultana rătăcită a unui vers persan.

Și tu, Arhon vel Bane, cu degetele-n barbă,

Posac cum e cadiul primind în mâini o jalbă,

Asculți oftând cum cântă de-o biată turturea

Taraful, melodia în taină o reia.

/…/

Din somnul tău de piatră, de ce te-ai deșteptat?

Ce vrei la mine, spune, ce dor ți-a dat viață

Căci cine mult iubește, în groapă nu înghiață,

Și cine mult suspină, și după moarte-i viu!

Și el, ca pentru sine, răspunse: – Nu mai știu,

Departe mi-este veacul și vremea ta mi-e grea.

Dar, alb, mă urmărește un zbor de turturea,

Și-n umbră dacă piere, zăresc ca o lumină

O floare – numai una – ce arde în grădină.

E turturea, e floare, nălucă e?…nu știu:

De n-o culeg, se strică – și moare, de o țiu.

Despre poezia Amărâtă turturea, cred că Al. Duțu atrăgea atenția că este inspirată după Fiziolog.

Peisajul este, după cum lesne se poate observa, acela de paradis oriental.

Spre deosebire de occidentali, românii nu trebuie să caute exotismul pe alte meridiane, schimbând coordonatele geografice, ci doar navigând în propria istorie.

Pe lângă amprenta exotică ce caracterizează această evocare, la care Pillat pare a se raporta cu o accentuată notă de nostalgie, remarcăm faptul că ceea ce reține el din versurile lui Ienăchiță este suavitatea amorului.

Tulburarea amoroasă este redată în imagini ale inefabilității, flacăra sentimentelor se estompează în umbra și răcoarea paradisiacă a alegoriilor.

Terestrul e volatil, condensul materialității găsește modalități pentru a se inefabiliza, dirijat fiind spre evaporarea în înălțime.

Se regăsește aici, desigur, și amprenta metaforei persane (Gulistan-ul lui Saadi [Gulistan = Grădina de trandafiri], spre exemplu, citat și în Divanul lui Cantemir, a avut deosebit succes la noi multă vreme).

Interesant este recursul lui Pillat la iubirea evanghelică și la justificarea celui căruia i se iartă mult dacă iubește mult (Lc. 7, 47).

Cred că vine tot în sensul volatilizării suferinței amoroase și a transfigurării ei în iubire veșnică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *