Pe raftul de memorii

Mirosul de tămâie, de mir, de flori, de prescură, de colivă…mirosul de bine, într-un cuvânt, rămâne. Te însoțește și te încălzește.

Oricând slujești miroși, auzi, simți, gândești lucruri care te încălzesc.

Care te umplu de vâlvătaie duhovnicească.

Pentru că orice slujbă e o teologie vie și o viață incandescentă.

*

Aștepți mereu ca să se pogoare harul lui Dumnezeu. Aștepți să te umpli din destul…

De aceea orice slujbă e o epicleză împlinită…pentru că a fost, mai înainte, o așteptare încordată.

Însă Cel care împlinește toate în slujba noastră e Dumnezeu, Cel care ne întărește pas cu pas.

*

Eliberarea Spovedaniei…care se derulează în bucuria Euharistiei.

Când simți, cu toată ființa ta, că Hristos, Cel ce te-a eliberat de păcate…e Cel care Se unește cu tine în cea mai adâncă intimitate și frumusețe.

*

Slujbele Bisericii sunt oaze de Rai. Sunt frumuseți dumnezeiești pentru suflete înalte, curajoase, care se dăruie cu totul slujirii lui Dumnezeu.

De aceea, lucrul cel mai important e să te lași condus de apa lor, de aerul lor, de frumusețea lor duhovnicească spre Dumnezeu, spre Cel care izvorăște viața Lui în ele.

Dacă nu te lași pătruns de har…nu simți pacea lor, curăția lor, frumusețea lor, cutremurarea lor.

Și ele sunt tocmai pentru ca să te îmbie, prin pacea și sfințenia lor, la viața lui Dumnezeu. La viața în curăție și sfințenie.

*

Când diaconul, preotul și episcopul sunt hirotoniți…sunt hirotoniți prin harul Prea Sfintei Treimi.

Prin harul dumnezeiesc, care „pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește” [*** Arhieraticon, ed. BOR 1993, p. 74, 79, 97].

La toți se spune același lucru…pentru că toți sunt hirotoniți de același har al Treimii dar pe trepte eclesiale diferite.

Și harul Preoției lui Dumnezeu ne vindecă și pe noi, ne împlinește și pe noi și pe cei pentru care slujim. Pentru ca toți să fim sfințiți întru și de către El, de Dumnezeul nostru treimic.

*

Eliberarea reală e cea duhovnicească. E cea prin iertare, împăcare, curățire de păcate.

Pentru că El, Cel care ne iartă pe noi…tot El ne învață să și iertăm.

Fără El nu am ști să iertăm…pentru că iertarea nu e un sfat…ci o experiență.

La fel nu am ști ce e dragostea dacă nu am trăi-o…și nici cât de grea e patima…dacă nu ne-am lupta cu ea.

*

De ce e mai bună liniștirea decât predicarea? Pentru că liniștirea unifică mintea și ne umple de pacea harului…pe când predicarea ne epuizează și ne scoate din noi înșine. 

Dar fără predicare mulți ar rămâne în patimi grosiere și în erezii mortale.

Fapt pentru care e o mare binefacere să te epuizezi și să te lupți cu diverse gânduri și cu multă ostilitate…pentru ca să predici.

Predici pentru folosul oamenilor, pentru binele lor veșnic…și, la final, și tu, cel enorm de epuizat…ești plin de pacea Lui calmă.

*

În fiecare Taină a Bisericii trăiești lucruri irepetabile.

Înainte de Botez ești cumva…după Botez: cu totul diferit.

După Botez ești fiul Împărăției…tu, cel care, mai înainte, fuseseși păgân.

La fel după ce te hirotonești: ești mutat de Dumnezeu, la propriu, cu toată ființa ta (simți asta interior) în jurul Sfintei Mese.

Primești îndrăzneala sfântă de a sluji lângă Domnul, la picioarele Lui.

Vii și te cununi și ești unit de Dumnezeu cu cea pe care o iubești…și nu mai ești cel de dinainte.

Ești unit ființial, prin harul dumnezeiesc, cu soția ta…după cum, același har, te-a unit cu Sfânta Masă, cu slujirea preoțească.

Și cel care vine cu curăție și trăiește Tainele Lui se umple de știința lor mistică.

*

Cântarea adusă lui Dumnezeu se naște în rugăciune, în post, în pocăință.

Ea este un țipăt al ființei tale, o tresărire, un freamăt, o exprimare duioasă, o exprimare dramatică a ființei tale.

Plângi teologic cântând la slujbe sau îți exprimi frumusețea conștiinței.

Și ea, cântarea ta plâns, cântarea ta plină de tânguire, de sfială, de curăție, de gingășie, va spori și în alții atenția, luarea aminte, pocăința.

De aceea nu e indiferent faptul cum cântăm, cum slujim, cum ne manifestăm, cum zâmbim…la slujbe.