Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 6 august, 2012

Predică la pomenirea Sfintei Preacuvioasei noastre Maici Teodora de la Sihla [7 august 2012]

Iubiții mei,

Sfânta Teodora, darul lui Dumnezeu după numele ei, este cu adevărat o minune de om.

Pentru că a îmbinat căsătoria cu pustnicia și după o scurtă perioadă de viață împreună cu soțul ei, viitor monah și el, a trăit o perioadă în mănăstire…apoi 60 de ani în pustia Sihlei.

Până când hainele de pe ea s-au zdrențuit…așa cum o arată Icoana de deasupra…dar ajungând plină de slavă dumnezeiască

Și văzând-o pe ea, la sfârșitul vieții sale…o vedem pe Sfânta Maria Egipteanca cea plină de slavă dumnezeiască și de harisme.

S-a născut în satul Vânători din județul Neamț.

Moldoveancă, asemenea Sfântului Ioan Hozevitul-Românul, și născută tot la sat.

Nu-i știm numele mamei sale ci numai numele tatălui ei: Stoian Joldea (după alții Ștefan Joldea) și anii sihăstriei sale sunt 1650-1710.

Adică vorbim despre o Sfântă româncă sihastră/isihastă/ pustnică ce a trăit în secolele 17-18.

Sfânta Teodora a mai avut o soră: pe Maghița sau Marghiolița, care a murit de tânără…înainte ca ea să se căsătorească.

De fapt Sfânta Teodora a fost forțată de părinții ei să se căsătorească…și viitorul ei soț era din orașul Ismail.

N-au avut copii.

Însă l-a convins pe soțul ei ca ambii să devină monahi.

Și Teodora a devenit monahie la Schitul Vărzărești din Vrancea, pentru ca soțul ei, după doi ani, să devină monah la Schitul Poiana Mărului, cu numele de Elefterie.

Teodora și Elefterie: doi soți, care au ales, de comun acord, viața monahală.

Însă au ales-o nu intempestiv (și rezultatele o dovedesc) ci luminați și întăriți fiind de Dumnezeu spre monahism.

Căci dacă nu înțelegeau ce să facă…putea să îi forțeze toată lumea…că tot nu ajungeau să se nevoiască atât de dumnezeiește.

Și Dumnezeu ne cheamă, pe fiecare în parte, pe un anume drum al nevoinței îndumnezeitoare. Și trebuie să îl urmăm pe cel pe care îl simțim că e al nostru

Nu știm de ce au ales cele două Mănăstiri.

Însă nimic nu e la întâmplare în viața noastră…

Cert e, că după ceva ani, nu știm câți, turcii au incendiat schitul Sfintei Teodora…și ea a scăpat, împreună cu stareța schitului, Paisia, a cărei fiică duhovnicească era…în pădurile dimprejur.

Cu alte cuvinte viața pustnicească și-a început-o din necesitate.

Au făcut-o pustnică turcii incendiatori.

Însă cât a trăit, în munți, împreună cu stareța Paisia, a înțeles că Domnul o cheamă la anahoretism, la isihie, la viața retrasă, singuratică.

La adormirea Paisiei, Domnul a povățuit-o în mod extatic. Pentru că „în urma unei descoperiri dumnezeieşti”, Teodora a părăsit Munții Vrancei și s-a retras în Munții Neamțului.

Și ea s-a dus acolo unde a fost condusă de Domnul!

Un lucru foarte important. Pentru că asta înseamnă să asculți: să mergi acolo unde Domnul te cere. Unde El te vrea.

Și a trimis-o în pădurile din jurul Mănăstirilor Sihăstria și Sihla.

Iar egumenul Sihăstriei de la acea dată a dat-o în grija Duhovnicului Pavel, care a condus-o în pustie pentru o perioadă de probă.

În cazul în care nu ar fi putut să reziste…a fost îndemnată să se retragă la o sihăstrie de maici.

Adică, de nu poate trăi idioritmic/ isihast/ de una singura…să se reîntoarcă la viața de obște.

Însă primind de la un sihastru chilia lui, Sfânta Teodora a rămas acolo și era cercetată din când în când de duhovnicul ei.

Când Pavel a murit…nimeni nu a mai știut de ea.

Hainele i s-au rupt…și mânca numai „măcriş, fructe de pădure şi alune”.

Însă nevoința ei a umplut-o de harisma de a face minuni, pentru că era plină de har.

O nouă invazie a turcilor…și a scăpat de ei, în mod minunat, intrând prin piatra peșterii.

S-a crăpat stânca…pentru ca ea să poată scăpa cu viață

O minune regăsibilă și în viețile altor Sfinte ale lui Dumnezeu.

În peștera în care a intrat în mod minunat s-a nevoit în ultimii ani ai vieții sale.

Însă „rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii [adică cu rugăciunea isihastă], faţa i se lumina [i se umplea de lumină dumnezeiască], iar trupul i se ridica de la pământ [levita], asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora”.

Și după 60 de ani de pustnicie…se pregătește cu 40 de zile de post pentru adormirea ei. Pentru că a înțeles, în mod dumnezeiește, că e timpul să plece din lumea aceasta…

Datorită păsărilor, care în mod minunat o hrăneau, doi viețuitori ai Sihăstriei o văd pe Sfânta Teodora într-un moment extatic cutremurător: „au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălţate spre cer, învăluită în lumină ca de foc”.

Fiind învăluită de lumina Prea Sfintei Treimi…

A fost spovedită, și-a mărturisit viața, a fost împărtășită și îngropată în peșteră. În peștera unde s-a nevoit.

În anul 1830 Sfintele sale Moaște au fost scoase spre cinstire. Apoi au fost mutate în satul Miclăușeni din județul Iași.

În 1856, în locul unor veșminte bisericești, familia Sturza a înstrăinat Moaștele Sfintei Teodora…care au ajuns în Mănăstirea Pecerska din Kiev…unde sunt până astăzi.

Însă, deși am înstrăinat trupul său pnevmatizat, nu am uitat-o pe Sfânta Teodora.

Și pe 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română a canonizat-o…adică a înscris-o în sinaxarul/ în comuniunea Sfinților Bisericii.

Și, pe fiecare an, pe 7 august, după Schimbarea la față a Domnului, o pomenim și ne rugăm Sfintei Teodora cu bucurie și încredere.

Pentru ca pe fiecare în parte să ne ajute să ne înțelegem vocația, calea de urmat în viață. Amin!

Istoria ieroglifică. În versuri [1]

Spuneam acum câteva zile că s-ar putea face demonstrația indubitabilă a caracterului poetic al Istoriei ieroglifice (opera cea mai valoroasă, pentru literatură, a lui Dimitrie Cantemir) prin simpla dispunere în versuri a textului.

Sunt sigură că multora le poate produce surprize neașteptate și chiar revelații această re-formatare a textului.

Spre exemplu, sunt mult mai ușor detectabile, în felul acesta, tipurile de poezie/ de retorică/ de scriitură la care apelează autorul.

Izbitoare este, de asemenea, modernitatea prozodiei, deși, cel mai probabil, Cantemir nu putea bănui cât de tulburător va suna fraza/sintaxa lui, peste…trei secole.

Melanjul de stiluri (se pot recunoaște tipare poetice, retorice sau narative multiple) și de perspective literar-filosofice este cel care a născut această neobișnuită, dar mare operă.

Combinația inedită între arhaismul vocabularului – împrospătat însă neologic uneori (atrăgeam atenția chiar, aici, asupra intenției lui Cantemir de a crea un limbaj filosofic românesc) -, erudiția care poate fi considerată renascentistă (ca opțiune spre o viziune integratoare asupra tuturor științelor/cunoștințelor), sinteza teologico-filosofică, tentația iluminist-romantică a evaziunii către Orient și versificația paradoxală (pentru că tiparele aparțin literaturii persane, dar efectul este imprevizibil modernist) determină, fără îndoială, o structură a operei care s-ar putea să fie rarisimă, dacă nu chiar unică, în literatura universală.

Pentru textul de mai jos, ne folosim de prezența lui la nivel online, recurgând la corecturile de rigoare cf. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, studiu introductiv de Adriana Babeți, Ed. Minerva, București, 1997.

Partea I

(Soborul păsărilor și al jigăniilor și gâlceava între ele)

*

Mai dinainte decât temeliile Vavilonului
a să zidi
și Semiramis într-însul
raiul spândzurat
(cel ce din șepte ale lumii minuni unul ieste)
a sădi
și Evfrathul între ale Asiii
ape vestitul prin ulețe-i
a-i porni,
între crierii Leului și tâmplele Vulturului
vivor de chitele
și holbură de socotele
ca aceasta să scorni.

Leul dară de pre pământ
(carile mai tare și mai vrăjmașă
decât toate jigăniile câte
pre fața pământului să află a fi,
tuturor știut ieste)
și Vulturul din văzduh
(carile precum tuturor zburătoarelor
împărat ieste,
cine-și poate prepune?)
în sine și cu sine
socotindu-să
și pre amănuntul în samă luându-să,
după a firii sale simțire
așe să cunoscură,
precum mai tari, mai iuți
și mai putincioasă dihanie decât dânșii
alta a fi să nu poată.

Însă singuri cu a sa numai știință
și simțire neîndestulându-să,
cu a tuturor a altor ale lumii
jigănii și pasiri
a lor socoteală să adeverească
și să întărească
vrură,

ca precum într-acesta chip să fie
cătră toate dovedind
și din gura tuturor mărturisire luând
și împărățiia ce-și alesese
și socoteala ce în gânduri își pusese
în veci nemutată
și neschimbată
să rămâie.

Aședară, Leul —
jiganiile în patru picioare clătitoare,
iară Vulturul —
pre cele prin aier cu pene și cu aripi zburătoare
ca la un sfat îndată le chemară
și în clipală le adunară.

Deci denaintea Leului mai aproape
acelea jiganii sta,
carele sau în colți, sau în unghi, sau într-alta a trupului parte
arme de moarte
purtătoare poartă,
precum ieste Pardosul,
Ursul,
Lupul,
Hulpea,
Ciacalul,
Mâța Sălbatecă
și altele ca acestea,

carile de vărsarea singelui nevinovat
să bucură
și viața hireșă
în moartea streină le stăruiește.

Iară înaintea Vulturului
mai aproape sta pasirile,
carile sau în clonț,
sau în unghi lance otrăvite,
aducătoare de rane netămăduite
au,

precum ieste Brehnacea,
Soimul,
Uleul,
Cucunozul,
Coruiul,
Hârățul,
Bălăbanul,
Blendăul
și altele asemenea acestora,
carile într-o dzi singe de nu vor vărsa
și moartea nevinovatului de nu vor gusta,
a doa dzi perirea sa
fără greș o știu.

Acestea într-acesta chip
fietecarea în partea împăratului său
și la ceata monarhiii sale
locul cel mai de frunte
și stepăna cea mai denainte
ținea.

Aședară era
orânduiala
dintâi.

Iară orânduiala
a doa
la Leu o ținea câinii,
ogarii,
coteii,
mâțele de casă,
Bursucul,
Nevăstuica,
Guziul,
Șoarecele,
și alte chipuri asemenea acestora,
carele pre cât sint vânătoare,
pre atâta să pot și vâna,
și pre cât iele pre altele
în primejdiia morții pot duce,
pre atâta și nu mai puțin de la alții
lor li să poată aduce.

Iară de la Vultur,
a doa tagmă,
cuprindea Corbul,
Cioara,
Pelicanul,
Coțofana,
Puhacea,
Cucuvaia,
Caia
și altele lor asemenea,
carele mai mult de prada gata
cu truda altora agonisită,
fie macară și împuțită,
decât de proaspătă,
cu a lor ostenință gătită,
să bucură.

Iară a triia tagmă
și cele mai de gios praguri
(căci acestea în scaune a ședea
nu să învrednicesc)
le ținea jiganiile și pasirile,
carile în sine vreo putere nu au,
nici duh vitejesc sau inimos poartă,
ce pururea supuse
și totdeauna în cumpăna morții
dramul vieții
li să spândzură

(că sufletul supus
de țenchiul negrijei departe stă),

precum ieste Boul,
Oaia,
Calul,
Capra,
Râmătoriul,
Iepurile,
Cerbul,
Căprioara,
Lebăda,
Dropiia,
Gânsca,
Rața,
Curca,
Porumbul,
Găina,
Turtureaoa
și alalte, cineși după neamul
și chipul său.

Ce pre acestea nu pentru altă ceva le-au adunat,
ce numai pentru ca nu cumva
vreuna să dzică
că de acea adunare știre n-au avut,
nici în ceva pricină să poată pune,
ca cum la acea adunare neaflându-să,
sfatul cel de pre urmă
ce s-ar fi ales
n-au înțeles.

Așe cât toate firile de duh purtătoare,
carile întru monarhiia
acestor doaă stihii să află,
precum vruna macar de față n-au fost,
să nu să numască,
nici din hirograful de obște
numele să le lipsască.

Adunarea dară a cestor doaă monarhii
și orânduiala a cestor doaă soboare
într-acesta chip după ce să orândui
și să tocmi,
dintr-îmbe părțile
cuvânt mare
și poruncă tare
să făcu,
ca olăcari cu cărți
în toate părțile
și alergători
în toate olaturile
să să trimață,

ca prin toate țările și orașurile
crainicii strigând,
de această mare a marelor monarhii adunare,
tuturor în știre să dea,
și cu de-adinsul iscotind,
să poată cunoaște de ieste lipsind
vreun chip din vreun feliu
din duhurile purtătoare
și de nu să află cu toții
la această a tuturor adunare
și de obște împreunare.

Așijderea îngrozături
și înfricoșeturi
să să dzică porunciia
unuia ca aceluia,
carile la acel sobor a să obști
ar tăgădui
sau alt feliu de pricini
spre apărare ar scorni
și celuia ce cât de puțin
în ceva împotrivire ar arăta,
plata cu pedeapsa morții
și cu prada casii i să punea.

Aședară,
cu cuvântul deodată
și porunca li să pliniia
și precum s-ar dzice cuvântul,
deodată cu gândul
pretiutinderile
și pre la toți sosiia

(că vestea aspră
tare pătrunde urechile
și inima înspăimântată
îndată simte sunetul)

de vreme ce
de alergăturile iuților olăcari
și de tropotele picioarelor
a neobosiților alergători
toată pulberea de pre toată calea,
în ceriu să râdica.

Toate văile adânci
de tari strigări
tare să răzsuna,
toate a munților înalte vârvuri
de iuți chiote
și groase huiete
în clipă să covârșiia
și toți câmpii pustii
și necălcați
de groznice strigări
și de fricoase lăudări
să împlea.

Nu era dară,
nici să putea afla
ureche în văzduh
și pre pământ
carea,
de strașnic sunetul veștii
și de groznic cuvântul poruncăi
aceștiia,
să nu să sfredelească;
nu era,
nici să afla
într-aceste doaă stihii
dihanie,
carea de vârtutea și puterea
învățăturii aceștiia
cu mare frică,
cu neîncetat tremur
și cu nespusă groază
să nu să clătească

(că cu cât vestea oțărâtă
mai de năprasnă vine,
cu atâta mai mare tulburare
și grijă scornește).

De care lucru într-alt chip a fi
nu putu,
fără numai cu toatele deodată,
cu cuvântul, porunca cu fapta pliniră
și la locul însămnat
și sorocul pus să găsiră.

Aședară,
a marilor acestora împărați poruncă
tot deodată și dându-să
și plinindu-să,
toate jiganiile uscatului
și pasirile văzduhului
în pripă să adunară
și fietecarea,
după chipul și neamul său,
la ceata monarhiii sale
să alcătuiră.

La care adunare
cineși în partea împăratului
și oblăduitoriului său dându-să,
și una de alta deosăbindu-să,
lucru ca acesta a fi să tâmplă

(că mai totdeauna
obiciuit lucru ieste,
la adunări mari ca acestea,
oarecare amestecături
și împoncișituri
a să face,

și de multe ori
pentru mici
și în samă nebăgate pricini,
cu cât ieste mai mare adunarea,
cu atâta mai mare
se face și împărechiere).

Deci, precum s-au pomenit,
fietecarea cu ceata sa,
în partea monarhului să alegea,
și una după alaltă
la orânduiala sa să alcătuia.

Iar mai pre urmă decât toate,
Liliacul urma,
carile cu aripile ce zbura
și cu slobodzeniia prin aier ce îmbla,
spre ceata zburătoarelor,
adecă supt stăpânirea Vulturului
a fi îl arăta,
iară amintrilea
într-însul alalte hirișii socotindu-să,
în neamul jiganiilor,
supt domnia Leului îl da.

Care lucru pricina cercetării,
apoi și gâncevii
între doaă monarhii fu:
fietecarea socotind
că chip ca acela șie supus a fi
s-ar cuvini
și de nu s-ar și cuvini,
să i să cuvie a sili,
i s-ar cuvini

(căci lăcomiia slăvii
nu bunătatea sau folosul lucrului privește,
în carile să slăvește,
ce numai pre altul mai gios
decât sine a pune socotește,
fie macară și fără de folos;

încă de multe ori
și pagubă de i s-ar aduce,
sau necunoscând
și nevrând,
sau vrând
și cunoscând,
priimește).

Pentru care lucru,
într-îmbe părțile
feliu de fel de voroave
scornindu-să,
cu multe chipuri de cuvinte grețoase
urechile amânduror împăraților
împlea.

Căci fietecarile cu inima
spre partea împăratului său trăgând
și cu sufletul
spre adaogerea
monarhiii sale stăruind,
lor biruința socotiia
și precum așe să fie cu cale,
adeveriia.

Iară amintrilea
de s-ar cumva tâmpla,
dzicea
că scăderea cinstii
(care lucru mai vârtos
decât alalte
inimile stăpânitorilor împunge)
și micșurarea slăvii numelui
monarhiii sale a fi
și a să face
aievea striga

(O, oarba jiganiilor poftă,
lucrul din potrivă nesocotind,
că mintea și socoteala slăvii
la aceasta să sprijenește,
că ea cearcă
pre cela ce nu o cunoaște,
vorovește
cu cela ce nu o aude,
cu acela are a face
carile nu au vădzut-o,
după acela merge
carile de dânsa fuge,
pre acela cinstește
carile puțin în samă o bagă,
pre acela ce nu o poftește
îl poftește,
celuia ce nu o va
înainte îi iese,
și celui necunoscut
pre samă să dă.

Iară hirișiia slăvii
cea mai cu deadins ieste
ca să părăsască pre cel ce o cinstește,
și cu acela să rămâie
carile o necinstește) .

Amândoi, dară, împărații
nu puțin fură clătiți
de împotrivă cuvinte ca acestea
și fietecarile în valurile chitelelor
ni în sus,
ni în gios sălta

(că inima neaședzată,
ales pentru lăcomiia cinstii,
în mai mari valuri înoată,
decât corabiia în ochean),

de vreme ce pre o parte socotiia
că de vor scoate întrebarea aceasta la ivală,
oricarile pofta inimii sale
ar izbândi,
nu puțină întristare
și a voii frângere
celuialalt a aduce s-ar socoti.

Iară pre altă parte,
pofta lăcomiii
și jelea mărimei numelui
și a lățimei împărății
ca cu o nepotolită
și nestânsă de foc pară îi pârjoliia

(că focul poftei nu mai gios
în stepăna arsurii ieste
decât metalul înfocat)

și întralt chip
stâmpărarea aceii înfocări
și potolirea aceii arsuri
a fi sau a să face
nu socotiia,
fără numai ce va
și ce poruncește,
aceia să să facă.

Ce această sentenție,
precum amândoi în inimă o avea,
așe unuia cătră altul,
precum cererea nu i să va trece,
adeveriți era

(căci iute ieste
adulmăcarea adeverinții
unde a sufletului pătimire
într-altul de pre a sa
o măsură cineva).

Și așe,
acești doi împărați
într-un nepovestit chip
cu duhurile în sine
tare să lupta,
și precum unul nu biruia,
așe altul nu să biruia;

ce numai ca cum
preste puterea simțirilor ar fi,
între sine o luptă nesimțită
simțiia,
și precum spre biruință ceva
nu nedejduia,
așe precum nu să va birui
nedejduia.

Puterea a cunoștinții sfârșitului
într-amândoi lipsiia,
și cineși după pofta sa
în ceva
a să îndestuli
sau a să odihni
neputând,
cu sufletele numai,
tând biruia,
tând să biruia

(că precum îndreptariul
nu mai mult pre lucrul strâmb
de strâmb dovedește
decât pre sine de drept).

Așe și ei,
unul de pre măsura altuia,
cât și ce ar putea,
să măsura
și să pricepea.

Într-acesta chip
ei singuri șie adeverindu-și
din toată socoteala
carea înainte își punea,
departe de la țenchiu-i să abătea.

Câtăva vreme dară
războiu ca acesta,
ca cum duhnicesc s-ar putea dzice,
între acești doi
monarhi vrăjmași să bătea,
și unul a altuia
pofta nesimțitorește
tare pătrundea,
atâta cât prin neștiință,
a amânduror știința
să împreuna
și până mai pre urmă
a amânduror sentenția
și alegerea sfatului
la un săvârșit să împropiia
și să lipiia

(că sufletele înțelepte
macar și asupra vrăjmășiii
socotelii drepte
să pleacă).

Adecă fietecarile
lucrul acesta
într-acela chip să să caute
și să să aleagă socotiia,
în carile nici cinstei
în ceva betejire,
nici spre a necinstii obrăznicire
să să dea,

ce ca cum încă la urechile lor
scrâșnetul strâncenoaselor acestora
voroave
încă n-ar fi agiuns
și ca cum ideoa [sic] acestui
primejduios sfat
în mintea lor
încă nu s-ar fi cuprins

(că de multe ori
a lucrurilor prepuse acoperire
vârtoase leacuri
aduce ranelor,
carile la ivală de s-ar scoate,
așeși de tot s-ar face
netămăduite).

Așijderea
(mai cu iușor ieste a să suferi
obrinteala ranii
la aier scoasă
decât patima sufletului
cătră împotrivnicul său arătată).

Și așe, fietecarile pre sfetnicii săi
deosăbi chemând,
într-acesta chip le porunciră, dzicând

(pentru lucrurile mici
mari gâlceve a scorni,
a înțelepților lucru nu ieste,
macară că aceasta
și la cei înțelepți
de multe ori s-au vădzut).

Deci socotim,
precât în putință va fi,
sau noi de la dânsele,
sau pre dânsele
de la noi să le abatem

(că pre câtă vrednicie ieste
cineva în vrajbă a nu intra,
pre atâta ieste,
și nu mai multă
din vrajă a ieși).

De care lucru dzicem,
în descâlcitura gâlcevii aceștiia,
puterea monarhiii noastre
lângă noi să oprim
și pre dimocratiia voastră
epitrop monarhiii noastre
să punem.

Carea lucrul acesta să-l scuture,
să-l iscodească
și ce ar fi dintr-îmbe părțile
mai cu cale și mai cu cuviință,
aceia să aleagă
și să isprăvască,

așe ca până înaintea feții noastre
a nu ieși,
din toate nodurile să să dezlege,
ca oricând ar vini,
ori într-a cui parte
acea mică jigăniuță ar trece,
ca cum din veci
și din bătrâni
așe ar fi fost obiciuit,
iară nu ceva nou și de curând
s-au scornit

(căci amintrilea
pricina clătirii dându-să,
odihna și liniștea
fără tulburare și strânciunare a fi
nu poate).

Lăudară sfetnicii
sfatul împăraților lor
și cu mare minune
mintea și înțelepciunea lor
cu nespuse măriri
în ceriu râdicară,
pentru căci
în chivernisala lucrurilor
publicăi sale nu atâta
celea ce pot,
pre cât celea ce nu pot
ocolesc,
și nici cu putința
își slobod mândriia,
nici cu neputința
își ațiță mâniia

(că neputința aduce mâniia,
și mâniia așteaptă izbânda);

ce precum cu putința
spre umilință și blândețe,
așe cu neputința
spre a gâlcevii potolire s-au slujit

(căci la cei mai puțin domoliți
neputința
prinde obrazul putinții
și de lucrurile de neputut
să apucă)

(iară împotrivă,
cei ce la poarta vrednicii slujesc,
adese s-au vădzut
că mai cu fericire
le isprăvește neputința
cu părăsirea
decât putința cu prepus,
cu începerea.

Căci neputința neîncepând,
de nu-și folosește,
încailea nu-și strică.

Iară putința
în mândriia sa amăgindu-să,
lucruri peste putința sa începe
și la săvârșit a le duce nu poate,
carea fără greș
în loc de folos
pagubă îi aduce).

Aședară, senatorii
după ce cu nesăvârșite
(precum s-au dzis)
și vecinice laude cineși
pre împăratul său binecuvântară,
cu toții la locul
și la scaunele sale
să întoarsără.

După aceia,
unii cătră alții
vești pentru adunarea de obște
a dimocratiii
a trimete începură.

Pentru ca cel tăcut
între inimile împăraților făcut sfat
înaintea tuturor să-l puie
și fără betejirea
și julirea
cinstii, a slăvii numelui împăraților lor
la ivală să-l scoață,
în care descoperire
sentențiia sfatului monarhilor săi
să să aședze
și să să adeveredze.

Însă acesta lucru
asemenea să făcu
celora cărora
de mare
căldura văzduhului denafară,
cea în trupul său născută
din fire căldură,
tare spre clătire li să pornește
și setea vârtos li să pricinește,

căriia leacul
o umedzală limpide și rece fiind,
ca aceia lipsind,
alta împotrivnică,
adecă limpede umedzală,
dară călduroasă de față aflându-să

(precum ieste duhul vinului
sau alta acestuia asemenea)

și de limpegiune numai
și umedzală amăgindu-să
(puțin pentru hirișiia răcelii
și a căldurii grijă purtând),

pentru ca setea să-și stâmpere
mai pre larg decât s-ar cădea o înghite,
ce aceasta mai pre urmă
în vasele priimitoare mărgând
și după a sa fire cu cea din naștere
a trupului căldură împreunându-să

(căci amândoa surori a unui părinte,
a soarelui sint),
scăpărăturile scânteilor dintâi
puțin clătite
încă mai iute clătindu-le
și pornindu-le

(ca cum ieste osiia neunsă
în butea roții uscate),

din scântei scăpărătoare
pară ardzătoare
să face.

Din carea mai mare pârjol de sete
să ijdărește
și în materiia mai denainte gătată
cu iuțimea pătrundzind,
mai mult setea să spudzește
și să lățește

(căci după socoteala unor filosofi,
toată materiia focului
iuțime și forma-i iute
clătire ieste),

căriia ceva împiedecare
nepuindu-să,
fără nici un prepus
toată umedzala din fire ar usca
și după cea de săvârșit uscăciune
cea de pierire putregiune
cu bună samă ar urma.

Într-acesta chip fu și învățătura împăraților,
intrând în urechile supușilor.

Căci ce mai denainte
cu lumina stidirii
fețelor împăraților
într-inemile gloatei întunecat

(căci lumina mare
pre cea mică întunecă)

și nearătat era,
acmu cu lipsa ei,
toate fără nici o siială
și stidire la ivală
ieșiia

(că precum lumina soarelui
să are cătră alalte stele,
așe chipul împăratului
cătră senatori și alalți supuși ieste.

Și precum în prezențiia lui
toate să fac nevădzute,
iară în lipsa lui
cea cât de mică
și de departe lumineadză
și scânteiadză,

așe înaintea feții împăratului
toate chipurile supușilor
să micșoreadză
și toată gura slobodă să înfrâneadză.

Iară în dosul lui
și cel mai mic în palatul lui,
precum schiptrul împăratului
în mâna sa poartă
să arată).

Că după ce
trâmbița pozvoleniii dimocratiii
în audzul tuturor cântă,
dintr-îmbe părțile
fietecare dihanie glas de sfat
și bolbăitură
de învățătură
începu a da.

Și așe,
câți mai denainte era ascultători,
atâțe atuncea să făcură învățători,

dintr-a cărora cuvinte
și sfaturi
altă ceva nu să înțelegea,
fără numai chiote netocmite
și huiete neaudzite

că precum nenumărate picăturile ploii
din nuori cu repegiune pre pământ cădzind
un huiet oarecare dau,
iară vreun glas tocmit nicicum,

și precum a unui organ de muzică
toate coardele deodată lovindu-să,
o răzsunare oarecarea dau,
însă vreo melodie tocmită
și după pravilele muzicăi alcătuită
nicicum nu să aude

(carea puterii audzului
mai mult îngrețoșere aduce
decât plăcere),

așe ieste și voroava a mulți
și tot deodată.

Într-acesta chip
și jiganiile acestea
într-atâta voie slobodă
vădzându-să,
cu toatele socotiia
că carea mai tare va putea striga,
aceiia învățătură să va asculta.

Așijderea deosăbi
ce ar fi fost destulă
și încă de prisosală gâlceava
pentru alegerea aceii pasiri dobitocite
sau jiganii păsărite,
încă mai mare era dihoniia
și zarva
carea între dânsele să făcea,

cine ar giudeca
și cine s-ar giudeca,
carea ar sfătui
și carea s-ar sfătui

(precum aievea ieste
că unde lipsește începătura stăruitoare,
toate mijloacile începăturii nestăruitoare
să să facă).

Ce, pentru ca într-un cuvânt să dzic,
toate spre tulburare
și neaședzare
să întorsese,
așe cât ce s-ar fi
spre binele și folosul de obște
nedejduit,
spre răzsipa și prăpădeniia tuturor
să făcea.

Îmbe părțile
amânduror monarhiilor
într-acesta chip împărechindu-să
și fără nici o ispravă
din cuvinte deșerte
numai oproșcându-să
și ce mai cu cuviință
de grăit
și de făcut
ar fi nedomirindu-să.

Ion Pillat – culorile amintirii [16]

După Ienăchiță Văcărescu, Dinicu Golescu este evocat pentru jurnalul său de călătorie (Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărit la Buda în 1826), primul din literatura noastră.

Golescu e un alt exemplu de scriitor care nu este poet, a cărui evocare Pillat o justifică astfel:

De nu-s poet, în brâu-mi port totuși călimări.

Poet nu-i cel ce scrie, poet e cel ce-a mers.

E pasul care sună scandat ca și un vers.

 *

Golescule, tu care întâiul ai deschis

Ca un copil cămara Apusului de vis,

De ce nu pot culege cu inima ta nouă

Lumina dimineții ca un polei de rouă

Pe-orașele străine cu nume greu de spus,

Când iarăși diligența pornește spre apus?

Poezia stă, cu alte cuvinte, în felul în care privești realitatea și viața.

Anton Pann este introdus – cum altfel? – ca „finul isteț al lui Pepele /…/ Povestitor al vorbei, calif peste silabe, / Ședeai ca într-o mie și una nopți arabe”

Pillat susține ceea ce va afirma și Nichita Stănescu mai târziu: poezia nu rezidă numai în volumele de versuri.

Esența poetică e uneori greu definibilă: „Căci dacă versul trece, proverbele rămân”.

Paradoxul este că substanța lirică se revarsă din ceea ce ar părea că nu deține niciun pic de poezie în această existență: din suferință.

Cei care au spus și au lăsat în urmă o relatare pătrunzătoare (sub orice formă) a experienței lor dureroase și profunde, pot fi considerați poeți – așa după cum și Eminescu îl considera pe Shakespeare cel mai mare poet care a trăit vreodată pe pământ.

Autenticul experiențial este ceea ce poate constitui o sursă inepuizabilă de poezie (după Heidegger, poezia constă în locuirea poetică în acest univers). Lui Pillat, poeții

Din fagurii iubirii[1] mi-au dăruit durerea,

M-au învățat, nătângii, s-o prețuiesc ca mierea.

Ei mi-au schimbat stejarii în sălcii plângătoare,

Și cu băsmiri de lună și de privighetoare,

Mi-au smuls din ceruri până și zborul ciocârliei

Ce înfipsese-n soare săgeata veseliei.

Anton Pann este însă în stare „Să înflorești în inimi de plâns amar și ură, / Pe mărăcinii vieții a râsului răsură. /…/ O, „music” blând, ce-n strană cântai smerit la îngeri, / Când isonul căzuse armonios de plângeri, / Doar tu, suiai la ceruri cu râs de melodie…”.

Între Orient și Occident, poezia românească are, fără îndoială, un inedit al ei, o amprentă originală pe care orientalismul, devenit ingredient exotic (pe care iluminiștii și romanticii – Voltaire, Montesquieu, Chateaubriand, Byron, Goethe – erau nevoiți să îl caute în afara orizontului lor cultural, autohton), o asigură prin implicarea lui în substanța liricii, a literaturii noi care se naște în secolul al XIX-lea.

Pe noi ne intrigă faptul că Pillat preferă să îi omită pe Conachi sau pe Iancu Văcărescu, enunțându-i, în schimb, pe Dinicu Golescu și pe Anton Pann.

Faptul ar putea fi, poate, explicat prin perspectiva sa picturală.

Ceea ce ne înfățișează Pillat este o…paletă a poeziei, unde importantă este substanțialitatea, tonurile grele, intense, ale imprimărilor livrești decisive.

Ceea ce face nota obsesivă a culorii poetice, care iese în evidență…

Între subiectul delicat al amorului proiectat alegoric de Ienăchiță (sublimat poetic și detașat în grădinile suspendate ale unui paradis al artei: jumătate construit/încremenit, jumătate inefabil) și dubla orientare – spre Apus și Răsărit – sugerată de Dinicu Golescu și Anton Pann, este cert că Pillat a încercat să descopere sau să stabilească anumite coordonate ale liricii începutului de secol XIX.

Orientare (dacă poate fi numită astfel, având în vedere incongruența cardinală) pe care, într-un fel sau altul, o descoperim la mai toți interbelicii…

O altă localizare a poeziei ar fi, în viziunea lui Pillat: între râs și plâns.

Fundamentul liricii pașoptiste îl asigură – în optica aceluiași Pillat – o triadă de poeți (în ordinea indicată de autorul nostru: Eliade [Heliade], Alexandrescu și Cârlova.

O triadă de poeți târgovișteni…

Din nou, perspectiva lui Pillat ne ia prin surprindere, obișnuiți fiind, din istoriile literare, cu alte ierarhii

Din versurile destinate să evoce natura poeziei lor, două au sunetul ecoului care se pierde în depărtări:

Argintul viu în jgheaburi cursese cu susur,

Își poleiau toți plopii destinul lor obscur

Ca destinul obscur al plopilor fără mari solemnități, regenerați însă în aura luminii, într-un mod similar se descoperă lirica acestor poeți târgovișteni, din care demnă de reținut pentru Pillat e poezia ruinelor:

Dar voi, păstrând în suflet ruinele pustii

Și urmăriți de gândul trecutului unic,

Din câmpenescul farmec neculegând nimic,

Vedeați numai ruine domnind voievodale.

Și bolți în surpătură pe necioplite dale,

Și tainițe zidite pe vremi de meșteri mari,

Și clopote de-aramă turnate de-alămari,

Și curți domnești cu turle, clopotniți, paraclis –

Vă răsăreau vedenii în lună și în vis,

Ca semne că aicea fu Scaunul și scutul.

Târgoviște, adio! Te-ntuneci ca trecutul.

Nu e însă adevărat că din câmpenescul farmec nu au cules nimic (vezi aici și aici)…dar se pare că sensibilitatea lor față de farmecul câmpiei nu a fost atât de intensă pe cât și-ar fi dorit Pillat.

Poate că el a dorit – în aceste volume cunoscute drept tradiționaliste –  să compenseze această nedesăvârșire din versurile lor, pentru literatura română.

În orice caz, preferințele lui și tradiția literară în care se integrează singur sunt cât se poate de clare.

Cu toată inadecvarea pentru o receptare modernă a literaturii, poate că ar fi totuși utilă, în cazul literaturii noastre, o astfel de autodefinire a scriitorilor, pentru ca să scutească critica noastră literară de infinite dezbateri și certuri fără sfârșit.

Va urma o altă triadă de poeți pașoptiști – Bolintineanu, Andrei Mureșanu și Alecsandri – care însă nu mai sunt priviți împreună, ci separat.

E interesantă această retrospectivă, pentru că, fără îndoială, nici altor moderni nu le-a fost indiferentă această istorie, chiar dacă nu transpare din mărturisirile sau poezia lor și  chiar dacă haina estetică a sensibilității lor a fost regândită după alte tipare.


[1] Metaforă pe care o va utiliza și Ioan Alexandru, nu știm dacă independent sau nu de Pillat. Mai probabil ar fi să considerăm sursa ei în Cântarea cântărilor, pe care Ioan Alexandru a tradus-o și în care se află acest pasaj: „Am venit în grădina mea, sora mea mireasă / Am strâns mirul meu cu balsamul meu / Am mâncat fagurul meu, împreună cu mierea mea / Am băut vinul meu împreună cu laptele meu / Mâncați voi iubiților / Beți și îmbătați-vă de iubire”, cf. Cântarea cântărilor, studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, traducere din limba ebraică, note și comentarii de Ioan Alexandru, Ed. Științifică ți Enciclopedică, București, 1977, p. 37.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén