După Ienăchiță Văcărescu, Dinicu Golescu este evocat pentru jurnalul său de călătorie (Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărit la Buda în 1826), primul din literatura noastră.

Golescu e un alt exemplu de scriitor care nu este poet, a cărui evocare Pillat o justifică astfel:

De nu-s poet, în brâu-mi port totuși călimări.

Poet nu-i cel ce scrie, poet e cel ce-a mers.

E pasul care sună scandat ca și un vers.

 *

Golescule, tu care întâiul ai deschis

Ca un copil cămara Apusului de vis,

De ce nu pot culege cu inima ta nouă

Lumina dimineții ca un polei de rouă

Pe-orașele străine cu nume greu de spus,

Când iarăși diligența pornește spre apus?

Poezia stă, cu alte cuvinte, în felul în care privești realitatea și viața.

Anton Pann este introdus – cum altfel? – ca „finul isteț al lui Pepele /…/ Povestitor al vorbei, calif peste silabe, / Ședeai ca într-o mie și una nopți arabe”

Pillat susține ceea ce va afirma și Nichita Stănescu mai târziu: poezia nu rezidă numai în volumele de versuri.

Esența poetică e uneori greu definibilă: „Căci dacă versul trece, proverbele rămân”.

Paradoxul este că substanța lirică se revarsă din ceea ce ar părea că nu deține niciun pic de poezie în această existență: din suferință.

Cei care au spus și au lăsat în urmă o relatare pătrunzătoare (sub orice formă) a experienței lor dureroase și profunde, pot fi considerați poeți – așa după cum și Eminescu îl considera pe Shakespeare cel mai mare poet care a trăit vreodată pe pământ.

Autenticul experiențial este ceea ce poate constitui o sursă inepuizabilă de poezie (după Heidegger, poezia constă în locuirea poetică în acest univers). Lui Pillat, poeții

Din fagurii iubirii[1] mi-au dăruit durerea,

M-au învățat, nătângii, s-o prețuiesc ca mierea.

Ei mi-au schimbat stejarii în sălcii plângătoare,

Și cu băsmiri de lună și de privighetoare,

Mi-au smuls din ceruri până și zborul ciocârliei

Ce înfipsese-n soare săgeata veseliei.

Anton Pann este însă în stare „Să înflorești în inimi de plâns amar și ură, / Pe mărăcinii vieții a râsului răsură. /…/ O, „music” blând, ce-n strană cântai smerit la îngeri, / Când isonul căzuse armonios de plângeri, / Doar tu, suiai la ceruri cu râs de melodie…”.

Între Orient și Occident, poezia românească are, fără îndoială, un inedit al ei, o amprentă originală pe care orientalismul, devenit ingredient exotic (pe care iluminiștii și romanticii – Voltaire, Montesquieu, Chateaubriand, Byron, Goethe – erau nevoiți să îl caute în afara orizontului lor cultural, autohton), o asigură prin implicarea lui în substanța liricii, a literaturii noi care se naște în secolul al XIX-lea.

Pe noi ne intrigă faptul că Pillat preferă să îi omită pe Conachi sau pe Iancu Văcărescu, enunțându-i, în schimb, pe Dinicu Golescu și pe Anton Pann.

Faptul ar putea fi, poate, explicat prin perspectiva sa picturală.

Ceea ce ne înfățișează Pillat este o…paletă a poeziei, unde importantă este substanțialitatea, tonurile grele, intense, ale imprimărilor livrești decisive.

Ceea ce face nota obsesivă a culorii poetice, care iese în evidență…

Între subiectul delicat al amorului proiectat alegoric de Ienăchiță (sublimat poetic și detașat în grădinile suspendate ale unui paradis al artei: jumătate construit/încremenit, jumătate inefabil) și dubla orientare – spre Apus și Răsărit – sugerată de Dinicu Golescu și Anton Pann, este cert că Pillat a încercat să descopere sau să stabilească anumite coordonate ale liricii începutului de secol XIX.

Orientare (dacă poate fi numită astfel, având în vedere incongruența cardinală) pe care, într-un fel sau altul, o descoperim la mai toți interbelicii…

O altă localizare a poeziei ar fi, în viziunea lui Pillat: între râs și plâns.

Fundamentul liricii pașoptiste îl asigură – în optica aceluiași Pillat – o triadă de poeți (în ordinea indicată de autorul nostru: Eliade [Heliade], Alexandrescu și Cârlova.

O triadă de poeți târgovișteni…

Din nou, perspectiva lui Pillat ne ia prin surprindere, obișnuiți fiind, din istoriile literare, cu alte ierarhii

Din versurile destinate să evoce natura poeziei lor, două au sunetul ecoului care se pierde în depărtări:

Argintul viu în jgheaburi cursese cu susur,

Își poleiau toți plopii destinul lor obscur

Ca destinul obscur al plopilor fără mari solemnități, regenerați însă în aura luminii, într-un mod similar se descoperă lirica acestor poeți târgovișteni, din care demnă de reținut pentru Pillat e poezia ruinelor:

Dar voi, păstrând în suflet ruinele pustii

Și urmăriți de gândul trecutului unic,

Din câmpenescul farmec neculegând nimic,

Vedeați numai ruine domnind voievodale.

Și bolți în surpătură pe necioplite dale,

Și tainițe zidite pe vremi de meșteri mari,

Și clopote de-aramă turnate de-alămari,

Și curți domnești cu turle, clopotniți, paraclis –

Vă răsăreau vedenii în lună și în vis,

Ca semne că aicea fu Scaunul și scutul.

Târgoviște, adio! Te-ntuneci ca trecutul.

Nu e însă adevărat că din câmpenescul farmec nu au cules nimic (vezi aici și aici)…dar se pare că sensibilitatea lor față de farmecul câmpiei nu a fost atât de intensă pe cât și-ar fi dorit Pillat.

Poate că el a dorit – în aceste volume cunoscute drept tradiționaliste –  să compenseze această nedesăvârșire din versurile lor, pentru literatura română.

În orice caz, preferințele lui și tradiția literară în care se integrează singur sunt cât se poate de clare.

Cu toată inadecvarea pentru o receptare modernă a literaturii, poate că ar fi totuși utilă, în cazul literaturii noastre, o astfel de autodefinire a scriitorilor, pentru ca să scutească critica noastră literară de infinite dezbateri și certuri fără sfârșit.

Va urma o altă triadă de poeți pașoptiști – Bolintineanu, Andrei Mureșanu și Alecsandri – care însă nu mai sunt priviți împreună, ci separat.

E interesantă această retrospectivă, pentru că, fără îndoială, nici altor moderni nu le-a fost indiferentă această istorie, chiar dacă nu transpare din mărturisirile sau poezia lor și  chiar dacă haina estetică a sensibilității lor a fost regândită după alte tipare.


[1] Metaforă pe care o va utiliza și Ioan Alexandru, nu știm dacă independent sau nu de Pillat. Mai probabil ar fi să considerăm sursa ei în Cântarea cântărilor, pe care Ioan Alexandru a tradus-o și în care se află acest pasaj: „Am venit în grădina mea, sora mea mireasă / Am strâns mirul meu cu balsamul meu / Am mâncat fagurul meu, împreună cu mierea mea / Am băut vinul meu împreună cu laptele meu / Mâncați voi iubiților / Beți și îmbătați-vă de iubire”, cf. Cântarea cântărilor, studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, traducere din limba ebraică, note și comentarii de Ioan Alexandru, Ed. Științifică ți Enciclopedică, București, 1977, p. 37.

Did you like this? Share it: