Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209, 209-213, 213-215, 215-229, 229-232, 232-236, 236-242.

***

Și demonul din el a ieșit la porunca Domnului…L-a ascultat pe El și nu a spus: „Nu ies! Nu am chef…”.

Pentru că dracii se cutremură [Iac. 2, 19], ca orice făptură, de puterea lui Dumnezeu. Adică fac ei pe scorțoșii în fața noastră…dar nu și în fața Domnului. În fața Lui sunt temători

Iar copilul resimte ieșirea demonului ca vindecare. Pentru că trăiește vindecarea cu toată ființa lui.

Și în Evanghelie nu mai găsim starea de bucurie a tatălui și a fiului său…dar ea e ușor de înțeles. Ea se subînțelege…Pentru că i-a eliberat de zbucium, de durere…de nefericire.

Ci Evanghelia ne comută atenția la dialogul Domnului cu Sfinții Săi Apostoli referitor la exorcizare [v. 19-21], apoi la v. 22-23 la prorocirea propriei Sale pătimiri și învieri.

…Și astfel am ajuns la versetul al 19-lea…unde găsim următoarele: Tote/ astfel sau în acest timp / proseltontes i Matiti to Iisu/ s-au apropiat Ucenicii de Iisus…și cat’ idian ipon/ la o parte/ separat i-au spus Lui: Dia ti imis uc idinitimen ecvalin aftu;/ De ce noi nu am fost în stare/ nu am fost capabili să-l scoatem pe el?

Se refereau, bineînțeles, la scoaterea demonului din copil…

Și verbul ecvallo de aici e foarte interesant, pentru că într-o traducere vizualizabilă avem următoarea întrebare: De ce harul lui Dumnezeu nu l-a scos pe drac din copil și nu a dat cu el afară?

Pentru că prin aruncare a fost scos demonul din copil.

De ce noi nu am putut?

Și află că n-au putut nu pentru că nu aveau har…ci pentru că trebuiau să se implice ascetic și foarte iubitor de oameni.

Pentru că Domnul le spune la versetul al 20-lea: Dia tin oligopistian imon·/ Din cauza puținei voastre credințe! Iar tin oligopistian este sintagma care înseamnă puțina credință.

Din cauză că nu v-ați pus toată încrederea în ajutorul lui Dumnzeu, pentru ca să-l ajutați pe acest om. Dacă vă puneați toată încrederea ca să-l ajutați, cu mila și cu harul lui Dumnezeu ați fi putut să îl scoateți.

Amin gar lego imin/ Căci adevărat vă zic vouă, ean ehite pistin os coccon sinapeos/ dacă aveți credință ca un grăunte de muștar/ erite to ori tuto/ veți spune muntelui acestuia: Metava enten echi/ Mută-te de aici acolo!, che metavisete·/ și se va muta! Che uden adinatisi imin/ Și nimic nu va fi cu neputință vouă.

Iar dacă citim literatură veche românească vedem că cocon înseamnă fiu.

Căci acum, de curând, pe 16 august, s-a vorbit despre martiriul Sfinților Brâncoveni. Și cel mai mic cocon al său a ezitat…Însă, fiind întărit de tatăl său, a primit moartea pentru Hristos.

Și cocon vine de la coccos care înseamnă grăunte, sămânță.

Și tot în limba noastră românească veche, care are multe în comun cu greaca și latina, cu ebraica și cu slavona, sămânța sau seminția lui însemna neamul lui, copiii lui și urmașii copiilor unui bărbat. Toți descendenții proveniți din el.

Iar în Scriptură se spune: cei care au ieșit din coapsele lui. Neamul lui. Cei care au ieșit din el.

Și Domnul ne spune aici…despre cât de mare e puterea credinței și despre cât de multă nevoie avem de ea pentru a muta munții patimilor din noi înșine.

Oros, munte…

Și au existat Sfinți care au avut puterea credinței de a muta munții. Munții fizici…

Însă noi suntem chemați, cu toții, la mutarea patimilor din noi înșine. Trebuie să ne aruncăm patimile în marea pocăinței și a lacrimilor pentru a primi iertarea lui Dumnezeu.

Fiindcă cea mai mare minune a lumii e curățirea noastră de patimi. Dacă ne-am plâns pe noi înșine, dacă ne-am vindecat de patimi, atunci suntem trăitorii celei mai mari minuni a umanității.

Pentru că muntele care trebuie scos din noi e bârna din ochii noștri [Mt. 7, 3]. E ștergerea urdorilor de pe ochiul inimii noastre [Mt. 6, 22].

Și pentru aceasta nu cauți să primești aplauze, distincții…sau să fii canonizat. Ci a fi cu Dumnezeu înseamnă a fi și a avea totul.

Nu îți mai trebuie nimic…

Nu mai trebuie să fii crezut…nu mai trebuie să dai socoteală cuiva…

Ci cel care te crede te crede, pe când cei care nu te cred…nu te fac să pierzi ceva.

Însă, în ediția GNT, nu există v. 21…

Adică versetul care se referă la rugăciune și post pentru scoaterea demonilor. La asceză…

Găsim versetul însă în MGK: „Tuto de to ghenos den exerhete, imi dia prosefhis che nistias”/  „Dar acest neam/ soi [de demoni] nu iese, decât prin rugăciune și post”.

Și de la nistia, de la post, vine numele Nistea. Cel postitor

Și ce a spus, de fapt, Domnul în acest cuvânt?

Nu simpla rugăciune și postul îi alungă pe demoni…ci rugăciunea și postul care sunt pline de harul dumnezeiesc și de iubire pentru cel care suferă.

Iar în timpul exorcizărilor, dumneavoastră, ortodocșii care ați văzut așa ceva la Biserici și Mănăstiri…poate că ați auzit pe demoni vorbind din ei…din cei posedați…spunând că îi arde postul și rugăciunea.

Și acest post și această rugăciune care îi ard pe demoni sunt harismatice. Sunt pline de har.

Pentru că focul care îi arde pe demoni e harul dumnezeiesc și nu unul material. El, harul lui Dumnezeu, e resimțit dureros de către draci și de către cei păcătoși.

Și cei chinuiți de demoni sunt chinuiți din cauza aplecării spre rău a oamenilor. Oamenii au ales să păcătuiască, să decadă într-atât de mult încât s-au făcut sălașuri drăcești…și nu Dumnezeu e „de vină” pentru că au ajuns aici.

Și acum îi chinuie iubirea lui Dumnezeu…

Cum îi chinuie binele tău…pe cei invidioși pe tine. Pentru că nu se bucură de harul lui Dumnezeu care lucrează în tine ci te desconsideră și pe tine și pe Dumnezeu.

Și te vorbesc de rău…tocmai pentru că nu au făcut ei…ceea ce ai făcut tu. Vor să aibă, să își asume lucruri pentru care nu s-au trudit.

De aceea, fapta bună îl poate sminti pe cel care e invidios pe tine. Pentru că nu numai răul smintește ci și binele. Sau binele tău „îi îngrijorează” pe mulți tocmai pentru că îi mustră pe mulți.

Și, la fel, poate sminti sau enerva, dragostea ta pentru Dumnezeu. Dracii și oamenii păcătoși sunt enervați rău de tot pe dinamismul vieții duhovnicești. De aceea caută să nu mai aibă nimeni râvnă pentru bine, pentru curăție, pentru sfințenie ci toți să se scufunde într-o mare de lehamite și inactivitate.

Pentru că pe cel rău la inimă îl doare preamărirea lui Dumnezeu. Evidențierea milei și a iubirii lui Dumnezeu față de noi. Și de aceea, cel rău vrea să fie lăudat numai el, văzut numai el…pentru ca răul să se extindă și nu binele.

Și dacă ne uităm pe blogurile românilor, ale americanilor, ale italienilor, ale germanilor, ale tuturor…în online în general…vedem, dintr-un foc, iubirea de sine a oamenilor. Indiferent de unde sunt…

Vedem multă adorare de sine peste tot.

Căci fiecare își iubește clanța ușii, papucii…Face cunoscut tuturor cum arată tocurile de la pantofi. Pe unde s-au pupat ei…Pe unde au fost

Și asta într-un mod observabil de către toți ca egolatru. Multe de spus…

Al 22-la verset: sistrefomenon de afton en ti Galilea/ și mergând ei împreună în Galilea / ipen aftis o Iisus/ le-a spus lor Iisus (și le spune despre cele ce or să se petreacă cu El): Melli o Ios tu antropu paradidoste is hiras antropon/ Fiul omului trebuie să fie dat întru mâinile oamenilor…

Adică să fie omorât de oamenii nerecunoscători și negri la suflet…

Și sintagma Fiul omului, existentă extatico-prefigurativ în Vechiul Testament (Dan. 7, 13, cf. LXX)  și confirmată în Noul Testament de Însuși Domnul, vorbește despre întruparea Fiului. Despre asumarea umanității de către Fiul.

Iar darea în mâna oamenilor înseamnă să fie…trădat. Să fie vândut…Să fie lăsat spre batjocorirea lor…Să fie vândut ca o marfă…Căci cu 30 de arginți [Zah. 11, 13/ Mt. 26, 15; Mc. 14, 11; Lc. 22, 5; In. 13, 2]…a fost vândut Fiul omului…

Cel neprețuit, Cel care Își va da sângele pentru viața lumii, e vândut ca o marfă

Așa e și azi: omul e plătit ca o marfă! Și e bun numai când e funcțional. Când se strică, când iese din câmpul muncii…devine „o pagubă” pentru PIB-ul României.

Și suntem plătiți, cel mai adesea, pentru manualitatea noastră. Pentru ceea ce putem să facem cu trupul nostru…Și dacă ai adus obiectul muncii…primești plata…indiferent de cine ești sau de cum te simți.

Și suntem plătiți pentru că suntem niște „roboței” umani. Niște indivizi „neimportanți” în noi înșine…ci importanți doar pentru profitul pe care îl realizăm altora.

Iar dacă ai bani cash/ în numerar sau pe card sau bonuri de masă cumperi de la supermarket…dacă nu te uiți și înghiți în sec. Pentru că toată viața noastră se leagă, în cele mai multe dintre cazuri, de lucruri exterioare nouă…dintre care banii și bunurile posedate sunt „cele mai importante”.

Însă cu toți știm că nimic nu e mai important decât omul. Dacă minimalizăm omul și exaltăm bunurile de consum…atunci ne dezumanizăm.

Și cred că vom ajunge la concluzia, mai devreme sau mai târziu, că cele mai de seamă lucruri ale omului sunt cele care nu se văd din om dar care sunt singurele ce contează: credința, bunul simț, dragostea, încrederea în niște valori anume.

Pe scurt: suntem plătiți pentru manualitate și pentru ceva creier, folosit adesea la minimum.

Iar banul iese, treaba merge…„strună”!…

Merge de parcă stă

„Fericiți” suntem cu toții…și România nu prosperă.

…Iar versetul al 23-lea, ultimul fragment din Evanghelia de azi, îl continuă pe anteriorul: che apoctenusin Afton/ și (oamenii păcătoși) Îl vor omorî pe El,/ che ti triti imera eghertisete/ dar a treia zi va învia. Che elipitisan sfodra/ Și ei s-au întristat foarte

El Se va scula/ va învia dintre cei morți. Pentru că verbul egheiro asta spune: Se va scula, Se va ridica…

Și Evanghelia de azi, în ultima s-a propoziție, ne arată starea interioară Apostolilor, adică iubirea lor. Pentru că numai iubirea se întristează…când cel iubit suferă

S-au întristat/ s-au îndurerat foarte mult…

Și astfel se încheie Evanghelia a 10-a după Pogorârea Sfântului Duh…

În care am văzut că nu e vorba despre vindecarea lunaticului ci despre exorcizarea lui.

Iar Evanghelia de astăzi se încheie cu tristețe…Pentru că ei, Apostolii, și-au dat seama că Domnul vorbește despre Sine Însuși…Că El este Fiul omului…Care va pătimi

Și întristarea lor e duhovnicească și nu păcătoasă. Pentru că e o întristare din iubire. Dintr-o iubire imensă…pentru Domnul. Iubire și tristețe care arată sfințenia Sfinților Apostoli, marea lor atenție și profunzime la fiecare dintre gesturile Sale, ale Domnului și Învățătorului lor…

Acestea fiind zise, dragii noștri…iubiții noștri, părinți și frați și fii duhovnicești…spre sfârșitul verii avem, așadar, o aducere aminte despre Patimile și Învierea Sa cea de a treia zi.

Căci, iată!, nu Doamne! Doamne! ne mântuiește pe noi, nu spunerea doar din gură că suntem credincioși și ortodocși…Ci rugăciunea care înspăimântă pe oameni și pe draci. Dragostea preafrumoasă. Conștiința profundă a relației cu Dumnezeu și cu oamenii.

Acestea, prin care arătăm delicatețe și frumusețe dumnezeiască, sunt cele care ne mântuiesc și ne arată drept oameni ai lui Dumnezeu.

Așadar, Ortodoxia noastră trebuie să aibă consistență! Și consistența ei e formată din profunda cunoaștere a teologiei Bisericii, a slujbelor ei, din profundul bun simț, din smerenie, umilință, facere de bine, întrajutorare, iubire față de Dumnezeu și față de oameni…

Din atenția la lumea în care trăim…

Din respectul față de natura în cadrul căreia respirăm clipă de clipă…

Fără tăierea pomilor, fără aruncarea chiștoacelor și a hârtiilor pe stradă sau pe te miri unde, fără rahat de câine pe stradă, fără cade omul pe stradă…și tu ești prea „ocupat” să-l ajuți pentru că ești ortodox, fără ridicarea nasului când îl vezi pe cineva în durere sau în sărăcie…sau că e mai prost cu două grade decât tine…

Dacă suntem ortodocși, cu multe studii și cu multă sfințenie, atunci, frații mei, trebuie să dovedim acest lucru. Și dovedim…când stăm față în față cu omul și emană din noi ce emană…Și din unii emană mulți draci…din alții: multă liniște și multă sfințenie.

Fapt pentru care, în fața unora dintre ortodocșii noștri îți vine să mori de durere…când vezi câtă ură, indiferență, prostie și alte patimi găsești în ei…iar în fața altor ortodocși îți vine să intri în pământ de atâta sfințenie, de atâta noblețe, de atâta smerenie…și de atâta cumințenie și înțelepciune drămuită…existente în ei.

Și, după cum spuneam și altă dată, proba practică a problemei este cea mai dezavantajantă pentru tine…când spui una și ești alta.

Iar eu, cât și dumneavoastră, cu siguranță, am făcut toate păcatele din lume. Căci fie că le-am făcut cu gândul, fie cu fapta sau cu cuvântul e tot una

Însă problema nu e că suntem păcătoși și d-aia nu știm să vorbim. Ci pentru că, în ciuda tuturor păcatelor noastre, nu dorim să venim spre oameni.

Ne împăunăm cu propria noastră persoană…dar nu facem gestul de smerenie de a ieși spre alții.

Însă binele adevărat constă în ieșirea noastră spre alții. Și când faci ceva pentru alții…ai și mai mult conștiința că nu ai făcut nimic consistent.

Căci chiar dacă considerăm că le-am împlinit pe toate…tot nu e de ajuns. Pentru că, mereu, trebuie să facem și mai mult…pentru a fi fiii Celui Preaînalt [Ps. 81, 6].

Nu simpli „funcționari” ai Bisericii, nu simpli „credincioși de duminică” ai Bisericii…care mai vin, mai fac, mai zic, mai pleacă…

Vă dorim, din partea noastră, multă sănătate și pace în viața dumneavoastră!

Ne dorim să ne fiți aproape și să comunicăm din ce în ce mai mult.

Pentru că, comunicarea nu naște monștri…ci numai „tăcerea” asta…„de multe feluri”, care ne înconjoară, naște monștri. Și credem că ne caracterizează cumva…

Atâta timp cât odată enervați, odată stresați, nu mai vrem deloc să privim înapoi

Dumnezeu să ne întărească și să ne umple de bucuria și de iubirea Sa de oameni!

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce miluiești lumea Ta și ne curățești de multe și mari păcate, cu marea Ta iubire de oameni vino și ne mântuiește pe noi! Curățește lumea Ta! Umple-ne pe noi de bunătate și de pace dumnezeiască! Dă-ne nouă să avem gând bun unul față de altul. Dă-ne nouă ca, împreună, „cu cuvioșie” – după cum spune Dumnezeiescul Tău Episcop, Vasile cel Mare – să trăim în toate zilele vieții noastre și să avem la Tine moștenire veșnică, Iubitorule de oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Dumnezeu să ne întărească și să ne păzească întru toate!

Did you like this? Share it: