Bolintineanu este înrămat liric altfel decât la Eminescu…chintesența lui poetică fiind reținută datorită unui poem, Mihnea și baba, care și-a câștigat din ce în ce mai mult aprecierea critică.

Poemul lui Bolintineanu ar merita o discuție comparativă, cu Reporta din vis a lui Vasile Aaron[1]

În orice caz, cred că sunt două filoane pe urmele cărora s-a dezvoltat la noi poezia macabră și apetența pentru contemplarea cimitirului/mormintelor.

Un model, foarte vechi, coboară de la Sfinții Antonie cel Mare și Atanasie cel Mare.

Celălalt este romantic…(deși, chiar și în ce privește romantismul, semnificațiile nu sunt tocmai indiferente față de tradiția creștină).

Pe de altă parte, interesul acesta pentru supranatural (l-am putea pune în relație și cu Zburătorul lui Heliade) se va prelungi în literatura română mai mult în proză, prin nuvele fantastice sau basme (Caragiale, Creangă, Eminescu, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, etc).

Dar să revenim la evocarea lui Ion Pillat:

Ce ne-nțeles de-aproape ai răsunat, galop!

Și totuși cât se-ntinde în lună drum de deal,

Nici nor de praf nu suie, nici călăreț, nici cal.

L-aud în curte parcă și nici în zare nu-i.

Au cine-aleragă astfel purtat de ritmul lui?

Ce blèstem, din mormântul cu cruce pusă strâmb,

Îl mână ca vârtejul pe șes, pe deal, pe dâmb?

Ce babă cu descântec de moarte l-a împuns?

Nu-l prind cu ochii încă, și-n suflet mi-a ajuns.

 *

Flămânzi cu dinții mușcă din lună, vârcolacii.

Afară, ca un viscol, se clatină copacii.

Castani și plopi de spaimă au frunzele crispate

Și-n groaza lor și-azvârlă, lungi, crengile pe spate,

Căci iată-i: Mihnea, calul și fuga – negru bloc –

Pe drum bătut în cremeni, țâșnind din limbi de foc,

Potcoavele tus-patru când cad deodată grele,

Și-n urmă-n transparența ce duce pân’ la stele,

Desfășurându-și friza de oase și strigoi,

Tăcuta cavalcadă a morților spre noi.

*

Și sângele în vine îmi îngheță de ger,

Căci parcă rupt din ceata stafiilor din cer,

Stătea Bolintineanu în fața mea, aici,

Cu fruntea: zid de umbră, cu ochii: licurici

Ce-și aprindeau din beznă scânteia de fosfor,

Străluminând obrazul livid din jurul lor.

 *

Un semn făcu – se șterse, cu calu-i, călărețul.

Ca aburele bălții când suflă băltărețul,

Se risipiră morții, se prăbușiră-n groape.

Tăcerea mă cuprinse, o pipăiam aproape

Dacă lui Alexandrescu, Umbra lui Mircea…, „poemă cu rimele de stâncă”, îi poartă acestuia cele mai convingătoare ecouri, mai departe, în istorie, chenarul liric al lui Bolintineanu – poet prolific, mult mai productiv în comparație cu Heliade sau Alecsandrescu – este oarecum restrâns la acest gen de poezie (care nu este singurul și nici cel mai bine reprezentat în opera sa poetică).

Poate fi considerat însă cel mai original și creator al unui nou motiv literar – metamorfozat, de fapt, în specie romantică – și, din această perspectivă, Pillat consideră că are ceva de subliniat prin alegerea pe care o face.

Fantezia lui Bolintineanu pe tema cavalcadei morților îi oferă însă și lui Pillat ocazia de a orchestra câteva scene neverosimile.

De la călărețul pe care „L-aud în curte parcă și nici în zare nu-i”, de la ficțiunea narativă, adică, ajunge la o concluzie care nu mai ține de narațiune, ci de inefabilul poeziei (pentru atingerea căruia, prin urmare, narațiunea pare a fi numai un pretext): „Tăcerea mă cuprinse, o pipăiam aproape”.


[1] A se vedea: Scrieri literare inedite (1820-1845), alese, publicate, adnotate și comentate de Paul Cornea, Andrei Nestorescu, Petre Constantinescu, Ed. Minerva, București, 1981, p. 16-109.

Did you like this? Share it: