Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 9 august, 2012

Documentul BEM…după 30 de ani [19]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

p. 34:

În II. 17, Biserica este „comunitatea Noului Legământ” [the community of the new covenant] și de aceea ea invocă pe Duhul Sfânt ca să fie „sfințită și reînnoită” [sanctified and renewed].

În II. 18, Duhului Sfânt ne oferă prin Euharistie „o pre-gustare a Împărăției lui Dumnezeu” [a fore-taste of the Kingdom of God] și prin aceasta primim „viața noii creații și siguranța reîntoarcerii Domnului”.

Însă Tainele Bisericii nu se reduc la Euharistie ci prin toate slujbele Bisericii se trăiește și se respiră Împărăția lui Dumnezeu…a doua Sa venire fiind o dorință legitimă, duhovnicească a membrilor Bisericii.

*

În II. 19, Hristos e Cel ce hrănește [nourishes] Biserica Sa prin Euharistie.

Însă împărtășirea „într-un loc dat”, cu orice fel de „euharistie”, nu înseamnă unitatea [the oneness] tuturor celor care s-au împărtășit vreodată cu Hristos, așa cum susține, în mod relativist, documentul BEM.

Ci reala împărtășire cu Hristos euharistic se face numai în Biserica Ortodoxă.

Pentru că unitatea ortodocșilor din toate timpurile și din toate locurile nu se face numai prin împărtășirea euharistică ci și prin unitatea de credință. Sau, și mai acrivic spus, unitatea de credință e fundamentul unității euharistice.

Credința ortodoxă validează Euharistia și nu Euharistia credința.

De aceea Bisericile Ortodoxe autocefale se pomenesc unele pe altele prin întâi-stătătorii lor (patriarhi, arhiepiscopi sau mitropoliți) și nu recunosc drept „ortodocși” pe cei care sunt în afara granițelor juridico-sacramentale ale acestora.

Așa că eu, ortodoxul român, am unitate de credință și de împărtășire cu ortodoxul rus, bulgar, grec, american, japonez, sârb etc., care sunt membrii reali ai Bisericilor autocefale din Rusia, Bulgaria, Serbia etc. …dar nu am unitate de credință și de împărtășire și cu credinciosul romano-catolic, greco-catolic, armean, prezbiterian, calvin, luteran etc.

Pentru că a avea credința ortodoxă și a fi în Biserica neîntreruptă a lui Hristos validează toate Tainele și slujbele Bisericii.

Fără a fi în Biserică și fără a mărturisi toată învățătura Bisericii nu avem Taine.

*

Tot în II. 19 se afirmă faptul, că în comuniunea euharistică comunitatea oamenilor lui Dumnezeu se manifestă deplin. Da, dar nu numai în Euharistie, ci în toate slujbele Bisericii comunitatea Bisericii se manifestă deplin. Pentru că nu o stingherește nimic și nimeni de a nu se manifesta deplin.

Mai departe se subliniază latura catolică/ universalistă a Bisericii. Faptul că, la fiecare Liturghie, Euharistia e pusă în relație cu întreaga Biserică [the whole Church], fiindcă „the whole Church is involved in each local eucharistic celebration” [întreaga Biserică este implicată în fiecare slujire euharistică locală].

În ce mod: mistic sau canonic?

Pentru că, în mod mistico-realist, la fiecare Liturghie, întreaga Biserică e prezentă și coliturghisește. Biserica de pe pământ și din cer slujesc împreună.

Însă și juridico-canonic, Liturghia din România este aceeași cu Liturghia făcută de ortodocșii din America sau din Australia.

Identitatea eclesială asigură identitatea experiențială.

Nu se dau detalii în acest sens…ci II. 19 se termină prin a aminti despre faptul de „take seriously the interests and concerns of other churches [a se lua în serios interesele și preocupările altor biserici], fragment pe care Anca Manolache îl falsifică și scoate din el: „interesele și preocupările Bisericilor-surori”.

Însă aici nu se vorbește despre Bisericile Ortodoxe, singurele care pot fi surori, ci despre „alte biserici”, adică oricare altă biserică dintre cele participante la dialogul inter-religios.

Dar care sunt „interesele” și „preocupările” altor biserici în materie de eclesialitate și sacramentologie? Nu ni se spune…

*

Comentariul de după II. 19 se întoarce la Botez și la perspectiva Bisericii Ortodoxe despre Botez…și anume la aceea că Botezul îl face pe oricare om botezat un mădular al lui Hristos. Îl încorporează în Trupul lui Hristos și îl umple de Duhul Sfânt.

Însă întoarcerea în trecut…e pentru a minimaliza trecutul.

Căci, ca și când nu ar fi știut faptul că nu toți participanții la dialog se trag de la Cincizecime…și că nu toți vorbesc despre Euharistie la fel, documentul BEM socotește refuzul unor biserici de a împărtăși pe membrii altor biserici un minus de „catolicitate euharistică” [the catholicity of the eucharist].

Însă înainte de a vorbi despre Taine trebuia să vorbim despre eclesialitate.

Pentru că Biserica aceea, din trecut…care are și prezent, adică Biserica Ortodoxă, îi socotea pe toți cei botezați ca încorporați în Hristos…dar nu și pe ereticii separați de Biserică, care și ei aveau pseudo-taine, ca și cei de azi.

Botezul Bisericii de la început era numai pentru cei din Biserică. Și cei botezați puteau să se împărtășească…dar numai la Liturghia Bisericii și nu oriunde.

De aceea canoanele de a nu sluji și de a nu ne ruga cu ereticii, care nouă ni se par „drastice” dar care erau și sunt foarte normale pentru orice epocă.

Dacă eu consider Ortodoxia ca Biserica lui Hristos, cum să mă mai duc să mă împărtășesc la greco-catolici, la armeni sau la romano-catolici…dacă eu am Euharistia acasă, în Biserica mea?

Împărtășirea oriunde, la alte biserici, deși ești ortodox, arată o relativizare marcantă a Sfintelor Taine ale Bisericii cât și a canonului dreptei credințe. Pentru că nu putem accepta relativizări ale credinței și nici ale sacramentologiei Bisericii.

Ion Pillat – culorile amintirii [18]

Andrei Mureșanu (căruia îi dedica și Eminescu un poem dramatic, la care a lucrat mai multă vreme…) este invocat după Bolintineanu, într-o oarecare coerență cu apariția de mai înainte („Atuncea Mureșanu ieși ca din pământ”) și, în același timp, continuând parcă viziunea lui Eminescu din poemul amintit (deși nu știu dacă, la acea dată, Pillat avea cunoștință de el, pentru că postumele eminesciene urmau să fie scoase în evidență de Călinescu).

Evocarea lui Andrei Mureșanu îi prilejuiește însă lui Pillat o reprezentare poetic-picturală a Ardealului (poate chiar acesta a fost motivul alegerii unui poet ardelean), în care pune la contribuție însă nu numai poeziile lui Mureșanu, ci și Letopisețul lui Ureche și Românii supt Mihai-Voievod Viteazul a lui N. Bălcescu (mai precis: aici):

Un zgomot surd de ropot, tăcerea o-ntretaie.

Din depărtări afunde se-aud mulțimi în mers,

Atâtea mii de șoapte nu fac decât un vers.

Se umflă ca un fluviu, crescând din om în om.

Cum freamătă furtuna prin frunzele de pom,

Acum răsună totul în aspră vijelie.

Ca tunetu-n pădure, un glas adânc învie

Și norii dă să spargă – și norii grei să sparg.

 *

În față-mi, ca pe-o hartă deschisă-n lung și-n larg,

Se-arată tot Ardealul cu munți și cu coline,

Dezvăluindu-și codrii și apele lui line,

Ogoarele, câmpia, pășunile bogate,

Cetățile de piatră și albele lui sate.

Ca un puhoi de apă ce după ploi s-a scurs,

Din Retezat vin bacii în sarică de urs., etc.

Cântarea lui Andrei Mureșanu răsună ca „Să sune mântuirea Ardealului, un clopot” și ca „Să scoale inimi moarte și suflete trândave”.

În fine, ultimul poet pașoptist chemat să participe la acest periplu este și cel față de care Pillat nutrește o afecțiune aparte și în descendența căruia ar vrea să se înscrie (cel puțin ideal, nu neapărat ca artă poetică).

E vorba de Alecsandri, care „Șopti: – Siretul nu, sunt eu, dar când vorbești / Zăvoiul din Florica e lunca din Mircești”.

Bineînțeles, în centrul tabloului poetic comemorativ stau Pastelurile, aluziile fiind evidente:

Zburam acum alături mânați de surugii.

În vânt veneau miresme de fân și tot mai bine

Se deslușea o apă cu zumzetul de-albine,

Și sălcii se-nchinară cu fruntea la pământ

Când se opriră caii sforăitori, în vânt

Tot scuturându-și salba de sunet rând pe rând.

 *

 – N’auzi – îmi spuse bardul – Siretul meu cântând?

Aplecă-te, pătrunde vrăjita lui oglindă:

Priveliști se alungă și altele colindă,

Dezvăluind privirii obrazul țării drag.

*

Se-nfiorase lunca la glasul lui de mag

Și Argeșul sub lună se-nfioră și el,

Mișcându-și solzii lucii pe-al undelor inel…, etc.

Mag îl numise tot Eminescu pe Alecsandri, într-o cronică dramatică…nu știu, din nou, dacă Pillat cunoștea și avea în vedere acest fapt…

Cu trei pași mai departe

Pr. Prof. Dr. Ioan Ică sr. a tradus teza doctorală a lui Panayotis Nellas (1936-1986) în Panayotis Nellas, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu și îndreptarea noastră – pentru o soteriologie ortodoxă, trad. de Pr. Prof. Ioan Ică sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012, p. 39-252.

Teza poartă numele: Învățătura despre îndreptare a Sfântului Nicolae Cabasila – contribuție la soteriologia ortodoxă și a fost editată la Pireu, în 1975, având în ediția primă 182 p.

Studiind soteriologia Sfântului Nicolae Cabasila, teologul P. Nellas ajunge la concluzia că ea s-a bazat pe sintagma dreptatea lui Dumnezeu (ed. Deisis, p. 169). Hristos a restaurat umanitatea noastră prin chinurile Sale dând posibilitatea oamenilor să se îndumnezeiască (Idem, p. 170). Îndreptarea personală se realizează prin conlucrarea omului cu Dumnezeu (Ibidem), pentru că „unirea omului cu Dumnezeu reprezintă conținutul real al îndreptării omului și [totodată] coincide cu realizarea predestinării lui originare” (Idem, p. 171).

*

Trei vieți de Sfinți macedoneni, pe scurt.

În ediția: Sfinți macedoneni: Sfântul Gheorghe din Kratovo, Sfântul Ioachim din Pustia Osogovei, Sfântul Teofil Mărturisitorul, trad. din bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Ed. Sofia și Ed. Cartea Ortodoxă, București și Alexandria, 2011, 102 p., format mic.

După două ediții bulgărești din 2004.

Sfântul Gheorghe din Kratovo e martirizat la vârsta de 18 ani. E aruncat în foc de către turci…dar nu moare din cauza focului, ci fiind viu și rugându-se în mijlocul focului…e lovit cu „o bucată mare de lemn” (Idem, p. 48) și astfel adoarme la data de 11 februarie 1515, în Duminica lăsatului sec de brânză, în orașul Sofia, Bulgaria (Ibidem).

Sfântul Ioachim din Pustia Osogovei adoarme necunoscut de oameni (Idem, p. 65)…dar prin propria sa descoperire aflăm că a adormit pe data de 16 august 1105 (Idem, p. 72, n. 1).

Sfântul Teofil Mărturisitorul a fost botezat la 3 ani (Idem, p. 91), la 13 ani, printr-o vedenie dumnezeiască, a intrat în viața monahală (Idem, p. 92)…și a fost bătut cu vine de bou (Idem, p. 96) și răstignit între doi stâlpi (Idem, p. 97) pentru Sfintele Icoane, dar după mai multe chinuri a fost eliberat și adoarme în pace (Idem, p. 99). A trăit în secolul al 8-lea d. Hr.

*

O predică a Sfântului Epifanie al Ciprului tradusă din greacă în română: Sfântul Epifanie al Ciprului, Cuvânt la îngroparea trupului dumnezeiesc al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trad. de Pr. Victor Manolache, Ed. Egumenița și Ed. Cartea Ortodoxă, Galați și Alexandria, 2010, 73 p., format mic.

Tăcere, p. 19; Piatra din capul unghiului: p. 20, 21; Coborârea Domnului la Iad: p. 23, 50, 52, 53, 56, 58, 60, 61, 62, 64, 65-66, 67-72; pe cine a scos din Iad: 23; Is. 1, 3 = Sfânta Treime, p. 26; Străin: p. 34-36; Sfinții Protopărinți scoși din Iad: p. 46, 54, 64-65, 72; prezența și însoțirea Sfinților Arhangheli Gavriil (p. 56) și Mihail (p. 57) și a Puterilor cerești (57) la intrarea Domnului în Iad; Învierea Lui și a Sfinților care au fost în Iad, p. 72.

p. 23: „Prin apariția Sa în Iad, Dumnezeu i-a mântuit pe toți, fără excepție? Desigur că nu, ci și acolo doar pe cei care au crezut”.

p. 26: „Acolo a realizat mântuirea noastră, în mijlocul pământului, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a arătat între două animale [Is. 1, 3], (boul și asinul), între Tatăl și Duhul Sfânt, cele două persoane dumnezeiești”.

p. 72: „Deci când spunea acestea și altele asemenea [când propovăduia Domnul în Iad], Domnul a înviat. Și în același moment a înviat și Adam cel unit cu El, și Eva. Dar și multe alte trupuri ale Sfinților care muriseră de la începutul veacurilor s-au sculat, vestind Învierea cea de a treia zi”.

Istoria ieroglifică. În versuri [2]

Fragmentul 1.

*

Totdeodată și fără veste,
în mijlocul theatrului,
jiganiia carea
Vidră să cheamă,
cu mare obrăznicie sări
și într-acesta chip
proimiul voroavei sale începu:

„Vestită axiomă
între cei fizicești filosofi ieste
că cel de asemenea iubește
pre cel șie de-asemenea

(iubirea dară
cătră cel șie de-asemenea
va să arete neiubirea
cătră cel șie nu de-asemenea).

Aședară,
pasirea zburătoare
oricând pricina pasirii
șie de-asemenea ar grăi,
totdeauna mai cu priință
partea i-ar ținea
decât pravila dreptății
ar pofti.

Așijderea, oricând dobitoc
pentru dobitoc în pricină ar vorovi,
mai cu iubirea firii l-ar ocroti
decât dreptatea giudecății ar suferi.

Și așe într-îmbe părțile
mai mult fățărnicie
decât omenie,
sau mai mult asupreală
decât dreapta socoteală
s-ar face.

De unde urmadză
ca supt poala priinții
sau a nepriinții
pururea chipul adeverinții
ascuns și acoperit să rămâie

(că precum în teaca strâmbă
sabia dreaptă,
nici în teaca dreaptă
sabiia strâmbă
a întra nu poate,
așe unde ieste luarea feții
sau strămurarea priinții,
toată nedejdea giudecății
drepte
afară să scoate).

Pentru care lucru,
eu, cu proasta mea socoteală,
așe mai de folos a fi ași afla,
ca gâlceava a atâtea guri în zădar
să părasim
și un chip ca acela să găsim,
carile într-îmbe părțile
a face să nu aibă,
pentru ca priința firească
mai mult într-o parte
sau într-altă parte
să nu-l năstăvască,
ce numai orice ar pofti
dreapta socoteală,
aceia să dzică,
să facă
și cu giudecata să aleagă

(că dreptul giudecătoriu
întâi pre sine de drept,
apoi pre altul de strâmb
giudecă,
și întâi ascunsul inimii sale
de fățărnicie curățește,
apoi pre altul
sau din nevoie îl izbăvește,
sau după a lui vină îl osindește).

Așijderea ași sfătui,
ca ori în ce chip s-ar putea,
cu un ceas mai înainte hotar
și săvârșit gâlcevii aceștiia
să punem

(că gâlceava lungă
atocma ieste cu boala hronică),

ca nu cândai
mai îndelung scuturându-să
și cernându-să
voroava cătră acestea,
încă mai multe shismate
și erese să să scornească,
pre carile sau prea cu mult greu,
sau nicicum vreodată
a le potoli veți putea.”

Acestea încă vorovind Vidra
și încă bine sfârșit
cuvântului său nepuind,
preste a tuturor nedejde
pasirea carea să cheamă Bâtlan
cu mare mânie și probozală
a o țistui începu
și groznice semne din ochi și din cap
să tacă îi făcea,
și cătră acestea o aporie ipothetică dzicând,
scorniia:

„Tu, o, Vidro,
di ai fi sau din pasirile zburătoare,
sau din dobitoacele pre uscat îmblătoare,
ar putea cineva dzice
că doară a îmbe părților
în ceva mai denainte știința
ai fi avut.

Iară acmu,
jiganie în neam prepus,
dintr-altă stihie
și supt altă monarhie
supusă fiind,
cum socotești
că pentru lucrurile ție
în rădăcina lor necunoscute
învățătura cea mai bună
și sfatul cel mai ales
a da
vii putea?

Ce mai bine ar fi,
precum mi să pare,
pentru lucrurile carile
în înaintea mărgătoare
simțirea nu le-ai avut a le ști
și a le cunoaște,
să nu te fălești

(că precum toată știința
din povața simțirilor să află,
toată lumea știe,
căci nu orbul,
ce cel cu ochi giudecă de văpsele,
și cel cu urechi,
iară nu cel surd,
alege frumsețea
și dulceața viersului).

Au nu tu odânăoară
prin fundul mării prinblându-te
și spre vânarea peștelui
șipurindu-te,
eu din fața apei te oglindiiam?

Ce poate fi că
sau nechemată ai vinit
la locul
ce nu ți s-au cădzut,
sau, de te-au chemat cineva
prin greșala neștiinții
aceasta s-au făcut.

Căci Câinele Mării
și Vidra
cu jigăniile uscatului
ce treabă
sau ce amestec pot avea ?

Au doară vii să dzici
că din fire așe iești tocmită,
ca de pre uscat fiind,
putere să aibi
prin multă vreme în apă,
fără a aierului trebuință
a te zăbăvi să poți ?

Ce aceasta mai vârtos
împotriva ta face,
căci au putea-va racul
jiganie de pre uscat a să numi,
căci cu dzilele
prin otavă să paște
și din aier vreo înădușală
sau putregiune nu i să naște?

De care lucru,
precum mi să pare,
negreșit socotesc
că cum cu mare obrăznicie
la adunare
nechemată te-ai aflat,
așe mai cu mare nerușinare,
de nime neîntrebată,
sfat,
și acesta spurcat,
ai dat

(că pre cât ieste de folos
la vremea de trebuință
cuvântul cuvios,
cu atâta ieste de împuțicios
cuvântul aceluia
carile de nime neîntrebat
tuturor dă sfat).

În inima ta
aceasta ascuns având
ca cu o voroavă vicleană
și cu un obraz
ce nu știe a să rușina,
doaă vicleșuguri să poți
așterne
și cu doaă răutăți
să te poți
acoperi:

Una, că chip
după învățătura ta cercându-să,
pre tine să te afle
și apoi cu sfatul
și alegerea
a monarhii mari ca acestea,
giudecătoare
și alegătoare
tuturor împotrivirilor lor
puindu-te,
lumea să dzică precum tu
decât toate alalte
mai cu minte
și mai cu socoteală
să fii.

De ciia,
tu, jiganie mijlocie
și de neam
cu prepus fiind, prostiia
în evghenie
să ți să întoarcă

(căci toată evgheniia
la muritori
în lauda numelui
videm că să stăruiește).

A doa, că macară cum
mai mult dobitoacelor
în patru picioare
asămănându-te
(precum singură tu
cu al tău cuvânt te-ai legat)

(căci la cel cunoscătoriu
mai tare să ține
și ieste
legătura hireșului cuvânt
decât frenghiia întreită
de la altul înfășurată),

mai mult în cumpăna dobitoacelor
greuimea dreptății să pleci,
și după fățărniciia
priinții,
iară nu după pofta dreptății,
giudecata să abați.

Însă eu,
o pasire și de neam
și de minte proastă fiind

(căci nici în carne vreo dulceață,
nici în pene vreo frumseță
port),

mai mult a grăi
nici pociu,
nici mi să cade,
fără numai ce
și cât într-adevăr
am înțeles și am știut,
aceia din prostiia inimii
am grăit.

Iară giudecata fie
a înțelepților.

Toate gloatele
de cu socoteală
cuvintele a prostului Bâtlan
nu numai cât să mirară,
ce încă
și foarte plăcându-le,
cu mari laude le lăudară,
căci nu puțin prepus
în inimile tuturor intra
pentru a Vidrei fără veste voroavă,
nepoftită învățătură
și necerșută sfătuitură.

Și așe,
îndată despre partea pasirilor,
într-o inimă și într-o gură,
cu toatele alegere făcură
că precum Vidra nicicum
în ceata zburătoarelor
nu să poate numi,
așe și din monarhiia dobitoacelor
trebuie a lipsi.

La care sentenție
mai multă sfadă
și voroavă
strânciunată s-ar fi scornit
și mai multă ocară
s-ar fi lucrat
de n-ar fi fost
Brebul lucrul cu un ceas
mai înainte
spre descoperirea adevărului
apucat.

A Brebului dară voroavă
într-acesta chip fu:
„Vidra odânăoară
din neamul nostru
și era
și să ținea
și cu noi de-a valoma
și hrana și traiul îi era

(precum și fața
și floarea părului o vădește,
macar că statul trupului
de mojicie i s-au schimosit
și s-au logoșit).

Pre carea noi vădzind-o
că cu vremea
mărimea sufletului
carea la noi ieste,
precum toată lumea știe
că partea trupului cea roditoare,
carea în cevaș macară
betejindu-să,
de grabnică moarte aducătoare
ieste,
pentru a vieții sprijeneală
a o rumpe
și de la noi a o lepăda,
nici ne îndoim,
nici ne ferim.

Aceasta dară
a sufletului vitejie,
precum am dzis,
vădzind că la dânsa
din dzi în dzi scade,
apoi și alte lucruri de vicleșuguri,
îngăimele
de amăgele
și fapte pline de răutate,
precum sint sicofandiile,
clevetele,
minciunile,
cătră carile și furtușagul
adăogea
și lucruri de ocară
și blăstămătești,
iară nu de numele neamului nostru
vrednice făcea,
macar că și de multe ori
am certat-o
și am dojenit-o,
ce în zădar

(că precum ieste suflarea
la cărbunele acoperit,
așe ieste certarea
la inima
într-ascuns dată răutății).

Pentru care pricini,
din tabla neamului
și a rudeniii noastre
de tot am ras-o
și așeși de tot
din hotarele noastre
am izgonit-o

(căci mai mult folos
aduce publicăi
din sine un chip rău a izgoni
decât dzece bune
în sine a priimi,
că precum aluatul mic
într-o covată mare
toată frământătura dospește,
așe un om rău
într-o publică
pre toți cu răutatea lui amestecă
și-i tulbură).

După aceia ea
în ceata altor jiganii a să da,
sau temându-să
sau rușinându-să,
sau poate fi
și de trufie înflându-să

(căci mândriia,
de tot oarbă fiind,
precum peste cei mari,
așe și peste cei mici dă),

de lăcașul stătătoriu
de pre uscat s-au părăsit
și prin adâncurile apelor orbăcăind,
cu piticei foamea a-și potoli
și ca valurile
ce în spinare poartă,
cea mai multă viață tulburată
și neaședzată
a-și petrece ș-au ales

(că cine neamului său
ieste urâcios
cum poate fi streinilor drăgăstos?
Și a căruia răutăți
pământul său
a le suferi n-au putut,
cel strein
cum le va putea răbda?).

Pre carea,
de atâta vreme în perire
și rătăcire
știind-o,
iată acmu între gloate
amestecată
o vedem.

Povestea Vidrii,
noi, Brebii,
din moșii,
strămoșii
noștri,
așe am apucat-o,
așe o mărturisim
și așe o întărim.
Iară voia fie
a celor mai mari.”

Cu toții priimiră
marturiia Brebului
și cu toții într-un sfat aleasără
ca Vidra dintr-amândoaă
monarhiile
afară să să gonească
și nici într-un neam de a lor
să nu să mai numască

(că precum celui bun
toți streinii rude,
tot bătrânul părinte,
tot vârstnicul frate
și tot locul moșie,
așe celui rău
toate rudele streine
și toată moșiia
nemernicie
îi ieste)

și cum mai curând
dintre adunări să lipsască,
dzisără,
ca nu cumva între dânșii
mai multă zăbavă făcând,
mai pre urmă și aceasta
vreo pricină mai
spre mare vrajbă
între monarhii să să scornească.

Vidra, sau pentru vicleșugul ei
sau pentru veche
pizma altora
(că pizma veche
ieste ca cariul în inima copaciului),
sau la vremea rea
pentru bună sfătuirea
ce dedese

(că, precum să dzice,
toate vremea sa au
și, fără vreme,
și pâinea face greutate stomahului,
carea cea mai de treabă
și mai de aproape hrană-i ieste),

sau ori în ce chip ar fi fost,
acmu vădzindu-să osindită
și dintre toate cetele
cu mare ocară și dosadă izgonită,
așijderea pentru binele
ce sfătuisă,
precum cu rău i să plătește
simțind,
mintea de i-au fost rea,
încă mai rea a fi
socoti,
iară de i-au fost bună,
spre rea socoteală o întoarsă

(că nemulțemita pentru mari slujbe
și de binefaceri
din nedejde în nenedejde îl bagă,
nenedejdea în nebunie îl împinge,
și așe, din slugă credincioasă
nepriietin de cap îl face),

carea într-acesta chip voroava întoarsă:
„De vreme ce pre mine
din ceata celor cu patru picioare mă lepădați —
că în partea zburătoarelor sau să fiu,
sau să fiu fost nici chipul, nici firea mă arată —
iată că urmadză
ca în monarhiia celor de apă să mă dau.
Fie dară și așe.

(Că limba gloatelor
ieste vrajea bodzilor,
și mai lesne ar fi cuiva
apa curătoare a popri
decât limbilor multe a stapâni).

Și iată că dintr-adunările voastre,
vrând-nevrând,
îm caută a lipsi.

Însă oarce,
ce rădăcina adevărului atinge,
a grai
nu voi părăsi.

Bâtlanul,
pasire de apă
sau pește de aier fiind,
căci și în fundurile apelor
prin multă vreme
și prin aier
nu mai puțin decât alalte pasiri
mare slobodzenie are,
însă adevărul ce ieste să dzic:
adevărat pasire ieste,
macară că carnea la gust
îi ieste ca a delfinului
și macară că precum prin aier
cu slobodzenie poate zbura,
așe și prin fundul apii
să poate primbla.

Însă de multe ori
mi s-au tâmplat a-l videa
în novoade ca peștii încâlcit
și de multe ori și înecați
și de tot înădusiți
din mreje îi scot,
căci lăcomiia astupându-i ochii,
după pești fără sine alergând,
în loc de vânat
el să vâneadză.

Care lucru
din toată ipopsiia peștelui
îl scoate.

Și macar că precum aievea
ieste tuturor
că el mie nepriietin de moarte
mi s-au arătat,
însă adevărul ce ieste
a tăgădui nici poci,
nici mi să cade

(căci nu puțină vrednicie ieste
și pentru nepriietin
adevărul a mărturisi).

De care lucru poci să dzic
că el câte pentru mine au grăit
și au mărturisit
să fie și adevărate.

Însă nu atâta de grea
era
pricina vinovățiii mele,
ca cu izgnanie ca aceasta
să fiu osândit,
căci canon de obște ieste,
carile dzice
(pedepsitului nu trebuie
a i să adaoge pedeapsa).

Căci destulă era
nesuferita mea izgnanie
și din rudele
și moșiile mele înstreinare,
și ce ar fi mai mult trebuit
pedeapsa încă mai înainte
a urni,
adecă precum
din rudele dobitoace,
așe și din streinele pasiri
izgonit să fiu

(ce precum să dzice cuvântul,
că nevinovățiia unuia oțapoc
stă în ochiul altuia).

Ce la cuvântul ce vream să dzic
să mă întorc.

Iată că cu pâra Bâtlanului
și numai cu o mărturie a Brebului

(și aceasta împotriva
a legii
tuturor legilor,
cu o mărturie numai
sentențiia vinovatului
cea de pedeapsă a să da),

dintr-îmbe izvoadele
m-ați lepădat.

Dară ași pofti să știu
cu ce privileghie
puteți strica axioma
vechilor filosofi și mathematici,
carii dzic

(carile sint tot într-un chip
cătră altul al triilea,
tot într-un chip sint între sine)?

(Căci Vidra nu puține făclii
topise asupra cărților filosofești).

Și de vreme ce eu,
căci în prepusul dobitoacelor
și a pasirilor am cădzut
precum să fiu de apă,
cu cât dară,
rogu-vă,
mai vrednic ieste
să să numască pasire
carile fără prepus
dobitoc ieste
și căci să să numasca dobitoc
carile fără prepus
pasire ieste?

(Nici vă mierați
de ale mele împleticite protases,
căci simperazma va ieși
arătătoarea adevărului).

Și așe doaă fire
într-un ipohimen neputând sta,
iată că fire ca aceasta,
oricarea ar fi,
nici pasire,
nici dobitoc ar fi,
și căci acela mai mare dreptate
înaintea nu a fețelor,
ce a fațărniciii voastre ai afla?

Și eu până într-atâta
de la toți de la voi
m-am așe de greu osândit?”

L-a aceasta cu toții întâi
să zâmbiră,
apoi râsă,
iară mai pre urmă
cu chicote hohotiră,
dzicând:

„Vidra, cu neamul,
și gândul
și cuvântul
ș-au pierdut!

Că cine poate macar cu mintea
doaă firi
într-un ipohimen cuprinde?
Sau cine vreodată
pasire dobitocită
sau dobitoc păsărit
au vădzut?

Vidra dzisă:
„Într-acesta chip
și eu mai denainte
pentru himera filosofilor
nu săvârșiiam a mă mira
și peste putință
a fi în fire,
precum și voi acmu,
socotiiam.

Ce de vreme ce Brebul
s-au făcut pește,
cu cât mai pre lesne
va fi pasirea zburătoare
a să face dobitoc
ca cele în patru picioare
îmblătoare.

Și încă mai aievea
de viți vrea
spre aceasta
să vă pricepeți.

Întâi a ști vi să cade
că ce hotărâre
are trigonul la mathematecă,
aceiași are
siloghismul la loghică,
a cărora hotărâre
mai sus v-am pomenit.

Acmu, dară,
binișor socotiți
că, de vreme ce eu
am putere din fire dăruită,
precum aerul a trage,
așe a nu-l trage în voie să-mi fie,
și pentru căci în doaă stihii
poci lăcui,
dintr-aceleși mă izgoniți
și altă pricină în mine,
precum mi se pare,
a afla nu puteți,
fără numai căci din fire
cu oarece mai mult
decât alalte dobitoace sint dăruit,
eu dară, căci așe pociu,
în vinovăție ca aceasta
am cădzut.

Dar încă cel ce
nici într-o parte deplin
și nici a unii firi,
celea ce i să cad hirișii nu va avea,
oare de acela
ce viți putea giudeca?

Că, precum am dzis,
simperasma
trebuie să urmege protaselor.

Ca aceasta minune între voi,
o, jiganiilor și pasirilor,
ieste cămila nepăsărită
și pasirea necămilită,
căriia unii,
alcătuindu-i numele,
Struțocamilă îi dzic.

Aceasta precum
hirișă Cămilă să nu fie
penele o vădesc,
și iarăși hirișă pasire
să nu fie
nezburarea în aer
o pârește
și vântul,
carile nu o poate ridica.

Că precum tuturor
știut ieste
că toată hotărârea pasirii
ieste a fi dihanie cu pene,
zburătoare
și oătoare.

Deci dihaniia ieste neamul,
iară zburătoare deosăbirea,
care deosăbire așeși de tot
de la Struțocamilă lipsește.

Aședară aievea fiind,
au putea-va cineva
cu mintea întreagă
a dzice să îndrăznească,
precum toată hotărârea pasirii
în Struțocamilă să cuprinde ?

Și așe urmadză că
sau pre mine încă
nu m-ați cunoscut,
sau și pre aceasta dihanie
precum și ce ieste
să o cunoașteți.

Și așe rădăcina adevărului întingând,
sau arătați
(că pizma veche vă împinge la lucruri noăa),
sau mărturisiți
că în capete de hârtie
purtați crieri de aramă.

Iară cel mai de pre urmă
al mieu cuvânt
ieste că adunarea aceasta
chedzi răi ș-au vrăjit,
de vreme ce numele
fiindu-i adunare,
altora cu lucrul ieste strămutare
și slava titului de monarhie,
iară fapta îi ieste de tiranie”.

Acestea Vidra
cu lacrămi dzicând,
după poruncă în izgnanie
la marginile gârlelor
să dusă.

Ieșind ea
de acolea,
îndată în mijlocul
gloatelor ieși
Căprioara de pustiiul Aravii,
carea,
după siloghizmul Vidrii,
lucrul cu ispita
într-acesta chip dovediia,
dzicând:

„Vidra pentru Struț au pus
socotele loghicești,
dară eu să vă spui
ce au vădzut
ochii arăpești.

Eu și Struțocamila
împreună
la pustiile Araviii lăcuim.

În părțile acelea
câmpii niciodată
cu pajiște nu înverdzesc,
ce pururea cu mari
năsipișuri gălbenesc.
Că de s-ar și naște vreun fel
de buruiană,
de mari holburule,
carile vântul austrului scornește,
să acopăr.

Căci într-alt chip cineva
să-i numască nu va putea,
fără numai sau munți clătitori,
sau câmpi nestători
le va dzice.

Deci cu vânturile
pre acolo mutându-să
și locurile,
alt feliu de copaciu
sau de buruiană
de mare grămădirea năsipului
aceluia neacoperită
să rămâie nu poate,
fără numai înalții copaci
carii finici să cheamă,
în carii nici odânăoară
Strutocamila urcată
a videa nu mi s-au tâmplat.

Și nu numai în vârvul finicului
(carile într-acele părți
odihna și aciuarea
a tuturor zburătoarelor ieste),
ce așeși niciun cot
de la fața pământului
în aer ridicându-să
nu l-am vădzut.

Încă și alta
(carea mai mult ieste de mierat),
că de multe ori arapii
asupra noastră gonitoare scornind,
pre amândoi o dată
din năsipuri ne scorniia,
unde cu puterea
răpegiunii picioarelor
din fierăle suliților,
din simcelele țidelelor
și din vrăjmași colții ogarâlor
scăpam.

Iară Strutocamila
și de mine înapoi rămânea,
și cu penele și aripile ce avea
în primejdia morții cădea.

Căci cu alergarea
ogarul o agiungea,
și în aer, de greuime,
neputându-să râdica,
decât un iepure mai slabă
și mai peminteană
a fi să arăta.

De care lucru socotesc
ca cuvintele Vidrii
adevărate sint.”

Predică la Duminica a 10-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

ce înseamnă, de fapt, să nu ai chef/poftă de viață?

Ce înseamnă să fii viu, sănătos, cu de toate…și, în același timp, să nu te simți bucuros cu ce ai și cu cine ești și cu ce faci?

Înseamnă că ești gol duhovnicește și sufletește.

Înseamnă că ai nevoie de har, de împlinire eclesială, liturgică, ascetică, teologică și, în același timp, de împlinire științifică, culturală, tehnologică…

Pentru că omul care se plictisește de viață e omul care nu privește viața profund.

Care nu caută să cunoască și să înțeleagă oamenii, istoria, lucrurile…ci, privindu-le periferic, la suprafață…găsește că nu e nimic de cunoscut.

Nimic mai fals!

Viața se umple de sens, de bucurie, de chef/de poftă de viață când simți că aprofundările tale dau rezultate.

Începi să înveți o limbă străină. Începi să înveți cum să folosești computerul, telefonul mobil, o mașină…

Începi să citești despre o anume perioadă istorică. Începi să cauți noi combinații de plante medicinale sau de ingrediente pentru mâncare.

Te apuci să înveți o meserie, ceva care să presupună efort, îndemânare…dar și descoperire continuă.

Și acest nou, acest continuu nou în viața noastră, pe lângă noutatea continuă a rugăciunii, a postului, a cunoașterii teologice sunt pofta noastră de viață. Sunt neplictisirea noastră.

De aceea consider că ortodocșii nu au timp să se plictisească.

Da, te poți epuiza mental și trupește…

Te poți obosi foarte mult…

Însă una e să te obosească munca împlinitoare și alta e să te îmbătrânească statul degeaba, lipsa de sens, neîmplinirea…ratarea…

Oboseala împlinitoare înseamnă asceză.

Și asceza nu constă numai în rugăciune, post și metanii, cum se crede adesea…ci și în scrisul la computer, în scrisul de cărți, în cititul de cărți, în luatul de notițe, în făcutul mâncării, în spălatul rufelor, în cultivarea câmpului, în curățenia făcută în casă și Biserică…în tot ce înseamnă efort frumos, împlinitor.

Tot ceea ce faci pentru Dumnezeu și pentru aproapele înseamnă asceză.

Iar în Evanghelia de astăzi [Mt. 17, 14-23]  – în care un copil este exorcizat de Domnul și astfel e eliberat de dracul care îl făcea să fie lunatic (cu manifestări suspecte de „boală” la diferite faze ale lunii)  – se discută din plin despre asceză.

Despre asceza care se dovedește plină de credință în Dumnezeu (v. 20) și de dragoste față de aproapele (v. 21).

Și ultima predică din Praedicationes (vol. 2), volum editat recent, e la această duminică…predica din 2008…și acolo am vorbit, pe larg, despre exorcizare…și despre ce se întâmplă, de fapt, în cadrul acesteia.

Despre cât de reali și de răzbunători sunt demonii, despre cât de dureroasă și de depersonalizantă e posedarea de demoni și despre rugăciunile Bisericii care îl vindecă de satanizare pe om…

…Însă tot la fel de legitimă e și întrebarea, născută din v. al 20-lea: cine va muta munții plictiselii, ai neîncrederii, ai nerușinării, ai lipsei de verticalitate din noi?

Pentru că marasmul, frica, nerușinarea, ipocrizia, duplicitatea, aroganța, infatuarea, desfrânarea, minciuna, erezia sunt tot atâția munți, sunt tot atâtea pietre de mormânt peste…fericirea noastră.

Și la întrebarea aceasta neapărată, răspunsul adevărului…răspunsul adevărat…vine de la Domnul: dacă am avea puțină credință în Dumnezeu, cât un grăunte de muștar de mare, în inima noastră…dacă am avea doar puțină încredere în Dumnezeu am muta munții (v. 20).

Am muta toți munții care ne opresc fericirea.

Și îmi aduc aminte de zilele din trecut, când nu gâlgâia în mine, în mod conștientizat, izvorul harului dumnezeiesc…că eram avid de o bucurie, de o pace, de o înțelegere plenară a lucrurilor…pe care o presimțeam și nu o aveam.

Intuiam că există ceva mai mult, că bucuria și viața și împlinirea trebuie să fie ceva stabil, ceva înrădăcinat în noi și nu lucruri tranzitorii, fulgurante, trecătoare…

Însă când am văzut și am simțit slava Lui, a Dumnezeului treimic, când El mi S-a făcut cunoscut în frumusețea și bucuria Sa netrecătoare atunci intuiția mea, presimțirea mea…a devenit realitate…realitate personală…și am înțeles că trebuie să lupt, în mine însumi, cu tot ce este non-frumusețe și non-bucurie.

Adică să lupt cu orice gând, cu orice simțire, cu orice idee, cu orice patimă care înlocuie fericirea dumnezeiască cu tristețea, cu nefericirea…

Și de aceea, mărturisesc cu toată ființa mea, nelegitimitatea ontologică a munților patimilor în noi înșine.

Ei nu sunt dintotdeauna în noi…ei nu s-au născut de la Dumnezeu…ci sunt creația aplecării spre rău a persoanei noastre.

Tocmai de aceea munții patimilor din inima noastră, care ne distrug fericirea, sunt rodul iresponsabilității noastre.

Și suntem iresponsabili în orice clipă în care lăsăm să intre în noi și să facă pui…gânduri, sentimente, idei, moduri de-a fi și de a ne comporta care nu au amprenta harului dumnezeiesc ci sunt păcate.

Dar…după cum găsim aici, la v. 20-21 din Matei 17, asceza continuă, efortul continuu, născut din credința în Dumnezeu, înseamnă eradicare continuă a păcatului, sub toate formele, din viața noastră.

Și eradicarea continuă, eradicarea reală, curățirea reală de patimi se vede în pofta de viață, în împlinirea personală, în dăruirea și frumusețea de suflet pe care o emanăm în jur.

Da, nu există munte, nu există obstacol, nu există neputință interioară…care nu poate fi trecută prin credință!

Toate sunt cu putință…dacă ne încredem în Dumnezeu și dacă lucrăm binele în mod ascetic. Cu toată conștiința și dăruirea.

Și atunci vor ieși din noi demonii…cum a ieșit din acest copil…

Pentru că ei sunt cei care ne aduc lene, negrijă, nesimțire, lipsă de voință, afundarea în plăcere, în frică, în curiozități dezamăgitoare.

Ei ne fac tone de nesimțire…pe noi, cei care trebuie să zburăm, ca o pasăre, spre Domnul slavei.

De aceea Domnul să ne dea gândul cel bun, adică regăsirea de sine, pentru ca să înțelegem ce ne împlinește…și să lucrăm cu bucurie ceea ce ne împlinește.

Pentru că numai astfel suntem bucuroși, frumoși la cuget, împliniți în viața noastră…și rezultatele vieții noastre sunt copleșitoare pentru toți.

Domnul să ne binecuvinteze cu pace și cu bucurie multă în acest post al Maicii Sale, pentru ca să înțelegem că fără bucuria Lui viața noastră este o mare și tristă tristețe. Amin!

La pas cu vântul

  • În Româniaa crescut consumul de droguri, precum cocaina, heroina, canabisul, haşişul sau amfetaminele, iar cei care le cumpără sunt doar la un pas de oricare dintre noi. Oraşe cu probleme în ceea ce priveşte consumul de stupefiante, spun procurorii antidrog, sunt Constanţa, Timişoara, Iaşi, Craiova şi Braşov”.
  • „”Despre erată am aflat, din presă, ieri. L-am sunat pe judecătorul Minea încercând să aflu şi să înţeleg despre ce este vorba. Nu am avut nicio informare, consultare prealabilă în legătură cu erata. Tot din presă am aflat şi despre solicitarea făcută de Curtea Constituţională Comisiei de la Veneţia„, a mai spus judecătorul constituţional Tudorel Toader”.
  • Designerul clujean Istvan Cîmpan a creat pantofii pentru ţinuta oficială a sportivilor români la Jocurile Olimpice de la Londra 2012”.
  • Banca Naţională a României (BNR) pune în circulaţie, în scop numismatic, începând de mâine (10 august 2012), o monedă din argint dedicată aniversării a 90 de ani de la naşterea lui Marin Preda. Tirajul acestei emisiuni numismatice este de 500 monede. Pretul de vânzare, exclusiv TVA, pentru moneda din argint, inclusiv broşura de prezentare, este de 340.00 lei pe bucată”.
  • Tiberiu „o iubește” pe Andreea Pora. Adică „se regăsește” în aparițiile ei televizate:
  • În drum spre Lugoj cu aproximativ 20 de km înainte de destinație, am avut o surpriză extraordinar de plăcută. Pe drumul european E673 între localitățile Făget și Lugoj, în localitatea Traian Vuia s-a deschis recent (în aprilie 2012) un muzeu cu același nume dedicat marelui inventator român și pionier al aviației mondiale”.

  • Hannes Swoboda a declarat că „grupul PPE face apeluri doar la Guvernul român, nu şi la adresa preşedintelui Băsescu şi a apropiaţilor acestuia”.
  • Minstrul Muncii, Mariana Câmpeanu: „Indemnizaţia pentru creşterea copilului va reveni la nivelul anterior, de 85% din salariu, după ce legislaţia care reglementează acordarea de beneficii de asistenţă socială va fi modificată de către Parlament, în sesiunea din toamnă”.
  • Varujan Vosganian: „aș vrea să resping în numele USL declarațiile prin care până la obsesie este acuzat Guvernul României că nu ia măsuri economice și că neglijează realitățile economice ale României. Probabil că, pentru liderii PDL, a acționa în domeniul economic înseamnă să tai salarii și pensii și să mărești impozite. Guvernul USL a făcut așa cum s-a angajat, exact contrariul. Au fost reașezate salariile și a doua etapă urmează, așa cum ați fost informați, în luna decembrie. S-au redat drepturi pensionarilor în legătură cu plata contribuțiilor la asigurări sociale și, în ceea ce privește fiscalitatea, s-au luat deja măsuri de reducere a fiscalității și o parte din ele sunt anunțate în continuare pentru a doua jumătate a anului și pentru anul 2013”.
  • Idem: „Notez dintre acestea creșterea plafonului de neplata a TVA la 65.000 euro, reducerea masivă a cheltuielilor de protocol și a altor cheltuieli de natură bugetară, intenția de reducere a Taxei pe Valoarea Adăugată pentru materiile prime de bază, renunțarea la o seamă de impozitări în ce privește piețele de capitaluri și, în ceea ce privește acțiunile de natură birocratică, au fost realizate audituri la toate ministerele și ați primit deja o parte din informări, s-a restrâns dreptul funcționarilor publici de a participa la consiliile de administrație, s-au revăzut contractele cu intermediarii de energie electrică și ele fie au fost anulate, fie sunt reașezate pe criterii de natură economică. În plus, e de salutat acțiunea Guvernului de redeschidere a dialogului cu mediile de afaceri, cu camerele de comerț străine reprezentate în România și a realizării unui proiect comun în care reprezentanții mediului de afaceri să fie parte”.
  • Ion Iliescu: „cei 8 milioane si jumătate de cetăţeni care au votat la Referendum în ziua de 29 iulie 2012 reprezintă nu 50% plus 1, ci aproape 60% din corpul electoral – în ciuda boicotului organizat de domnul Băsescu şi susţinătorii săi (acţiune nelegală şi imorală, care, de altfel, a şi fost sancţionată de electorat printr-o prezenţă demnă de respect)”.
  • Aseară, preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea, a declarat telefonic la RTV că dacă un judecător de la CCR a procedat abuziv, încălcând voinţa Curţii şi semnând în numele preşedintelui acelei instituţii, el va fi judecat de plenul Curţii, urmând să fie revocat şi înlocuit de Parlament sau de către preşedintele României. Oricine e vinovat de asemenea fals în acte publice este pasibil de revocare. Şi de consecinţe penale. Premierul Ponta, totodată, a considerat inadmisibilă anchetarea fotomodelelor de la Constanţa pentru că au votat la referendum”.
  • Mihai Criste are 37 de ani și e pictor suprarealist. „Îmi place să vorbesc în culori, în principal despre dragoste cu tot ce cuprinde ea. În multe din lucrările mele abordez timpul prin imortalizarea unei idei, a unei clipe sau trăiri. O fac ca pe un protest, ca pe o luptă a artistului cu această reuşită ireversibilă”.
  • Datele oficiale despre listele îndreptate ale Referendumului.
  • Despre prietenia dintre Radu Zlati și Crin Antonescu. Îi leagă facultatea, căminul, muzica, fotbalul, istoria…
  • Ion Predescu: „Erata care s-a publicat ulterior este o decizie politică”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén