Ion Pillat – culorile amintirii [18]

Andrei Mureșanu (căruia îi dedica și Eminescu un poem dramatic, la care a lucrat mai multă vreme…) este invocat după Bolintineanu, într-o oarecare coerență cu apariția de mai înainte („Atuncea Mureșanu ieși ca din pământ”) și, în același timp, continuând parcă viziunea lui Eminescu din poemul amintit (deși nu știu dacă, la acea dată, Pillat avea cunoștință de el, pentru că postumele eminesciene urmau să fie scoase în evidență de Călinescu).

Evocarea lui Andrei Mureșanu îi prilejuiește însă lui Pillat o reprezentare poetic-picturală a Ardealului (poate chiar acesta a fost motivul alegerii unui poet ardelean), în care pune la contribuție însă nu numai poeziile lui Mureșanu, ci și Letopisețul lui Ureche și Românii supt Mihai-Voievod Viteazul a lui N. Bălcescu (mai precis: aici):

Un zgomot surd de ropot, tăcerea o-ntretaie.

Din depărtări afunde se-aud mulțimi în mers,

Atâtea mii de șoapte nu fac decât un vers.

Se umflă ca un fluviu, crescând din om în om.

Cum freamătă furtuna prin frunzele de pom,

Acum răsună totul în aspră vijelie.

Ca tunetu-n pădure, un glas adânc învie

Și norii dă să spargă – și norii grei să sparg.

 *

În față-mi, ca pe-o hartă deschisă-n lung și-n larg,

Se-arată tot Ardealul cu munți și cu coline,

Dezvăluindu-și codrii și apele lui line,

Ogoarele, câmpia, pășunile bogate,

Cetățile de piatră și albele lui sate.

Ca un puhoi de apă ce după ploi s-a scurs,

Din Retezat vin bacii în sarică de urs., etc.

Cântarea lui Andrei Mureșanu răsună ca „Să sune mântuirea Ardealului, un clopot” și ca „Să scoale inimi moarte și suflete trândave”.

În fine, ultimul poet pașoptist chemat să participe la acest periplu este și cel față de care Pillat nutrește o afecțiune aparte și în descendența căruia ar vrea să se înscrie (cel puțin ideal, nu neapărat ca artă poetică).

E vorba de Alecsandri, care „Șopti: – Siretul nu, sunt eu, dar când vorbești / Zăvoiul din Florica e lunca din Mircești”.

Bineînțeles, în centrul tabloului poetic comemorativ stau Pastelurile, aluziile fiind evidente:

Zburam acum alături mânați de surugii.

În vânt veneau miresme de fân și tot mai bine

Se deslușea o apă cu zumzetul de-albine,

Și sălcii se-nchinară cu fruntea la pământ

Când se opriră caii sforăitori, în vânt

Tot scuturându-și salba de sunet rând pe rând.

 *

 – N’auzi – îmi spuse bardul – Siretul meu cântând?

Aplecă-te, pătrunde vrăjita lui oglindă:

Priveliști se alungă și altele colindă,

Dezvăluind privirii obrazul țării drag.

*

Se-nfiorase lunca la glasul lui de mag

Și Argeșul sub lună se-nfioră și el,

Mișcându-și solzii lucii pe-al undelor inel…, etc.

Mag îl numise tot Eminescu pe Alecsandri, într-o cronică dramatică…nu știu, din nou, dacă Pillat cunoștea și avea în vedere acest fapt…