Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 11 august, 2012

Cei doi păuni

Pagina a 20-a din manuscrisul Grec 22 Ephraemus Syrus.

cei doi pauni

Predică la adormirea Prea Curatei Stăpâne [15 august 2012]

Iubiții mei,

praznicul preaslăvit al adormirii Maicii Domnului are 3 paremii/ 3 texte vechitestamentare la Vecernia Mare și anume Fac. 28, 10-17, Iez. 43, 27-44, 4 și Pild. lui Solom. 9, 1-11.

Și ele vin să vorbească despre persoana și rolul Maicii Domnului în istoria mântuirii.

Pentru că Sfântul Moise o vede, în mod prefigurativ, ca scară (climax) sprijinită de cer [Fac. 28, 12, cf. LXX] și ca „poartă a cerului” (i pili tu uranu) [Fac. 28, 17, cf. Ibidem], Sfântul Iezechiel ca poartă închisă [Iez. 44, 2, cf. Ibidem] iar Sfântul Solomon ca și casă (icon) ce stă pe 7 stâlpi [Pild. lui Solom. 9, 1, cf. Ibidem].

Căci toate vederile sale profetice, alături de numirile sale patristice, sunt folosite în cultul Bisericii.

Astfel, în slujba de azi, Maica lui Dumnezeu a fost numită drept: Născătoare de Dumnezeu, mai cinstită decât toată făptura, casa Celui Preînalt, mântuirea lumii, dumnezeiască sfințenie, Fecioară, palatul Împăratului, sicriul/chivotul sfințeniei, Prea Sfântă, Curată, Mireasă cu totul fără de prihană, Maica Vieții, făclia Luminii celei neapropiate, nădejdea credincioșilor, Stăpână cu totul bună, Mireasa lui Dumnezeu, Maica Luminii celei pururea fiitoare etc.

Și prin fiecare dintre numirile sale s-a arătat legătura sa duhovnicească cu Fiul ei cât și măreția prezenței sale în viața Bisericii, a noastră, a tuturor…

Căci de ce e Maica lui Dumnezeu scară sprijinită de cer? Pentru că pe ea, s-a coborât la noi, Fiul lui Dumnezeu, Care Și-a luat trup din Prea Curata Stăpână.

Și de ce e poartă a cerului? Pentru că prin nașterea Domnului din ea…ne-a dat tuturor intrare în cer.

Și ea, Maica lui Dumnezeu, e poartă închisă, adică pururea Fecioară, pentru că doar Domnul a intrat prin ea…fără să strice fecioria ei.

Și ea, Prea Curata Stăpână, e casa lui Dumnezeu, e palatul Său, pentru că din ea Și-a luat trup Cel mai presus de timp, Domnul nostru Iisus Hristos.

Iar astăzi, la adormirea ei, după cele două săptămâni de post bucuros, o preaslăvim pe Maica Vieții, pe cea care s-a mutat la viață, pe cea care s-a mutat la bucuria veșnică prin adormirea ei.

Pentru că adormire de puțin timp a fost moartea ei…după trei zile Fiul ei înălțând-o cu trupul la cer.

Și Sfânta icoană de față prezintă evenimentul adormirii…prin luarea sfântului ei suflet de către Domnul. După cum vedem în centrul Icoanei…unde sufletul ei este ca un prunc în giulgiu alb.

Dar în partea de sus a Icoanei…Maica lui Dumnezeu stă pe scaun, adică cu trup și suflet, ca o înviată din morți…iconarul îmbinând astfel adormirea ei…cu învierea ei cea de a treia zi și cu înălțarea ei cu trupul la cer de către Domnul.

Pentru că aceasta e diferența marcantă între mărturia Tradiției Bisericii despre moartea și învierea Maicii Domnului și ridicarea/mutarea ei la cer de către Domnul după 3 zile și falsa „dogmă” romano-catolică, recentă, care vorbește despre înălțarea de sine [I. 6] a Maicii Domnului la cer.

Căci noi, creștinii ortodocși, pe 15 august, vorbim despre adormirea ei…fără să avem, după 3 zile, pomenirea înălțării ei, de către Domnul, cu trupul la cer…deși noi mărturisim, în Sinaxarul zilei, învierea ei cea de a treia zi.

Pe când romano-catolicii sărbătoresc pe 15 august „Ridicarea la cer a Fericitei Fecioare Maria”, chiar dacă, în România, în calendar, au aceeași titulatură praznicală ca noi.

Și de ce noi, deși vorbim despre învierea ei, după 3 zile…pe 15 august sărbătorim…adormirea ei?

De ce adormire și nu înviere?

Pentru că adormirea este deja intrare în viață.

Nu vorbim despre moarte…ci despre moartea ca somn puțin, de scurtă durată…accentuând deopotrivă sfârșitul binecuvântat al Maicii lui Dumnezeu dar și preaslăvirea ei.

Căci Sinaxarul zilei ne spune faptul că Maica Domnului și-a aflat sfârșitul cu 3 zile înainte.

A vestit-o, în mod extatic, Sfântul Arhanghel Gavriil, care i-a vorbit despre moarte ca despre mutare…mutare de la viață…la viața cea veșnică.

Și Maica lui Dumnezeu, când a auzit vestea mutării sale, „s-a bucurat cu bucurie mare, și de poftă și de dor ce avea ca să se mute la Fiul său, s-a suit degrabă în Muntele Măslinilor ca să se roage” [Mineiul pe august, ed. BOR 1929, p. 168].

Așa cum postul nostru de acum a fost și este plin de bucurie, de frumusețe duhovnicească, deși el se numește Postul adormirii Maicii Domnului…și, pentru omul neduhovnicesc, ar presupune tristețe nealinată

Însă postul nostru e bucuros…după cum vestea adormirii sale a fost bucuroasă.

A umplut-o de bucurie și de rugăciune pe Maica lui Dumnezeu.

În așa fel încât, atunci când a urcat pe munte…măslinii s-au plecat/ i s-au închinat Stăpânei noastre.

Căci creația neînsuflețită cunoaște/recunoaște pe omul plin de har

Și Maica lui Dumnezeu a primit de la Gavriil stâlpare de finic…s-a pregătit de îngroparea ei…și-a luat la revedere de la toți…și Apostolii Domnului au venit, pe norii slavei, ca să își ia rămas bun de la Stăpâna lumii.

Și alături de ei trei mari Sfinți Ierarhi ai Bisericii: Dionisie Areopagitul, Ierotei și Timotei, paradoxal, în Icoana de față doar ei, dintre participanți, având aureole…și, consternant, niciun Apostol al Domnului neavând.

Însă, cum spuneam și altădată, e o mare eroare faptul că iconarii ortodocși uită…să le pună aureole Sfinților Apostoli în aproape toate scenele iconografice în care apar alături de Domnul sau de Maica Domnului.

Dar Icoana adormirii Maicii Domnului e și o mustrare părintească a celor care neagă (lucru cu totul inexplicabil pentru niște teologi ortodocși, care trebuie să fie fideli Tradiției Bisericii și nu invențiilor eterodoxe de ultimă oră) veridicitatea persoanei și a operei Sfântului Dionisie Areopagitul, implicit și veridicitatea vieții Sfântului Ierarh Ierotei.

Ei au participat la slujba de prohodire a Maicii Domnului pentru că sunt ucenicii Sfântului Apostol Pavel, adică trăitori în secolul I după Hristos.

Și când Maica Domnului și-a dat duhul, „îndată ochii orbilor s-au luminat și auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat și tot felul de patimă și de boală prea lesne se tămăduia” [Idem, p. 169].

Și Sfântul Apostol Petru a început cântarea prohodirii…și unii duceau patul cu trupul Maicii Domnului iar alții cântau sau purtau în mâini făclii aprinse.

Au îngropat-o în Ghetsimani…Sfântul Apostol Toma, singurul, nefiind de față.

Și trei zile s-au auzit în mormânt glasuri îngerești care cântau

Iar Dumnezeiescul Toma, când a vrut să vadă trupul Maicii lui Dumnezeu, a treia zi după adormirea ei…a găsit în mormânt numai giulgiul ei.

Pentru că Domnul o înviase pe Maica Sa și o luase la Sine.

Domnul și Puterile cerești…împreună cu Sfinții Apostoli, aduși dumnezeiește din locurile unde propovăduiau și, la fel, și marii ierarhi ai Bisericii…

Într-un cor, într-o singură adunare dumnezeiască și omenească…ca să ne învețe prin adormirea ei…cum trebuie să ne prohodim morții.

Nu cu lacrimi păgâne…ci cu bucurie și încredere dumnezeiască!

Pentru că cei care au trăit în Hristos nu sunt morți, ci sunt vii și împreună cu El.

De aceea, astăzi, trăim o zi bucuroasă, preadumnezeiască la mijlocul verii.

Trăim o zi a coacerii duhovnicești, a înțelegerii dumnezeiești.

Pentru că Maica lui Dumnezeu ni se face scară spre cer, ni se face poartă spre Împărăție, ni se face casă de scăpare, ni se face alinare și bucurie, nouă, celor care o cinstim după cuviință și ne rugăm ei în toate zilele vieții noastre…ca să se roage, să se roage neîncetat pentru noi…

Fiindcă aceasta e dragostea: neuitare.

Cea care nu ne uită pe noi…e bucuria vieții noastre.

Și cine nu a trăit și nu trăiește bucuria milei Prea Curatei Stăpâne, cine nu a învățat de la ea curăția, fecioria, simplitatea, frumusețea dumnezeiască, evlavia, candoarea, dorul de Dumnezeu e un om…pustiit de frumusețe.

Pentru că ea este frumusețea vieții noastre, ea e alinarea zilelor noastre, întru Stăpâna noastră ne punem nădejdea mântuirii noastre, pentru că ea e așteptarea și răspunsul nostru de la Domnul.

De aceea vă binecuvântăm cu pace și cu bucurie dumnezeiască în această zi de praznic și suntem încredințați că Maica lui Dumnezeu, pe fiecare în parte, ne va ajuta și alina și ne va învăța să trăim frumos înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

La mulți ani și Domnul slavei, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru, să vă dea vouă dragoste pentru Maica Lui și pentru tot ce e frumos și sfânt! Amin.

Predică la Duminica a X-a după Rusalii

‘În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece.

Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi mai suferi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.

Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.

Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia’.

(Matei 17, 14-23)

*

În Evanghelia din Duminica a X-a după Rusalii, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată importanţa credinţei, rugăciunii şi postului pentru viaţa noastră duhovnicească.

Din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: ‘acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post’, pe care le adresează Sfinţilor Săi Apostoli şi, prin ei, nouă tuturor, înţelegem că omul nu se poate elibera de patimile păcătoase şi mai ales de influenţa duhurilor rele în viaţa lui decât numai prin rugăciune şi post, virtuţi care izvorăsc din credinţă puternică.

Credinţa este legătura vie, liberă şi conştientă dintre om şi Dumnezeu, Făcătorul Cerului şi al Pământului. Ea este răspunsul permanent al omului la iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru el.

Credinţa este, în acelaşi timp, o cale sau un mod de cunoaştere a realităţilor veşnice, netrecătoare şi nevăzute, şi o arvună sau pregustare încă din lumea aceasta a darurilor din Împărăţia cerurilor promisă de Dumnezeu oamenilor (cf. Matei 3, 2; 5, 12).

În acest înţeles, Epistola către Evrei arată: ‘credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute’ (Evrei 11,1), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) precizează: ‘Credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut’ 1*.

Ca legătură vie a omului cu Dumnezeu, credinţa este începutul vieţii veşnice încă din lumea aceasta. Acest adevăr ni l-a descoperit Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos zicând: ‘Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis’ (Ioan 17, 3), sau ‘Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică’ (Ioan 6, 47).

Forma cea mai vie de manifestare a credinţei în Hristos este iubirea faţă de El şi faţă de aproapele, iar această iubire este pentru om începutul mântuirii sale şi al vieţii veşnice la care a fost chemat de Dumnezeu.

De aceea, Sfântul Apostol Petru spune creştinilor din timpul său: ‘Pe El (Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor’ (I Petru 1, 8-9).

De fapt, Mântuitorul Însuşi a arătat că toată învăţătura dată de Dumnezeu oamenilor pentru dobândirea vieţii veşnice se poate rezuma în porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi a iubirii faţă de aproapele: ”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta’. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă’ (Marcu 12, 30-31).

Credinţa în Dumnezeu, arătată în modul cel mai intens în iubirea faţă de El, se cultivă în Biserica lui Hristos, ‘Stâlpul şi temelia adevărului’ (I Timotei 3, 15). Sfintele Taine şi ierurgiile, rugăciunile şi cântările Bisericii sunt în acelaşi timp izvoare şi roade ale credinţei în Dumnezeu şi ale iubirii faţă de El, iubire care se vede apoi în viaţa curată, trăită în sfinţenie şi fapte bune de ajutorare a semenilor noştri. De aceea, Sfânta Evanghelie a lui Hristos şi Biserica Lui ne cheamă la dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, la împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Două mari probleme pe care le întâlneşte Biserica în lucrarea ei de mântuire a lumii, şi mai ales în timpul nostru, sunt: pe de o parte, necredinţa sau indiferenţa religioasă, iar pe de altă parte, credinţele false sau rătăcite.

Biserica trebuie, pe de o parte, să cheme fără încetare şi cu multă iubire pe toţi oamenii la mântuire prin dreapta credinţă, ştiind că ‘Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină’ (I Timotei 2, 4), iar pe de altă parte, ea trebuie să apere dreapta credinţă în faţa ereziilor sau rătăcirilor, pentru că nu este de ajuns să avem o credinţă religioasă oarecare, ci trebuie să avem dreapta credinţă sau adevărata credinţă.

Sfântul Apostol Petru avertizează şi el împotriva rătăcirii unora de la dreapta credinţă: ‘au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită. Şi din poftă de avere şi folosind cuvinte amăgitoare ei vă vor momi pe voi […]. Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului; părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit […]. Aceştia sunt izvoare fără apă şi nori purtaţi fără furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns (II Petru 2, 1-3 şi 14-17).

În acest sens, pentru a ne feri de rătăciri, trebuie să cunoaştem bine credinţa dreaptă sau credinţa ortodoxă. De aceea, Biserica noastră cheamă pe credincioşii ei la cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe.

Dreapta credinţă nu este doar o simplă convingere intelectuală că Dumnezeu există şi că este atotputernic, bun, milostiv, iertător, drept, ci dreapta credinţă este o credinţă vie, lucrătoare prin rugăciune şi prin post, prin iubire smerită şi milostivă (cf. Galateni 5, 6). La acest fel de credinţă ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia Duminicii a X-a după Rusalii.

Prin rugăciune se afirmă credinţa vie în Dumnezeu, ca legătură spirituală cu El. Cu cât se roagă omul mai mult lui Dumnezeu, cu atât se umple mai mult de harul Lui, de prezenţa Lui iubitoare, sfinţitoare şi vindecătoare. Când credinţa este însoţită de rugăciune şi post, omul nu contează numai pe propriile sale puteri, ci în primul rând pe ajutorul lui Dumnezeu, pe harul Său.

Rugăciunea unită cu postul îl face pe om smerit şi transformă foamea şi setea de cele materiale în foame şi sete de Dumnezeu. Prin rugăciune multă unită cu post aspru omul se smereşte, iar când se smereşte, se umple de Sfântul Duh, adică se goleşte de egoismul său, şi ca atare se umple de iubirea milostivă şi sfinţitoare a lui Dumnezeu.

Deci, prin rugăciune multă şi prin postire dobândim prezenţa harului Duhului Sfânt. Duhurile necurate nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre, ci numai de prezenţa Duhului Sfânt în omul care se roagă stăruitor cu multă smerenie, după cum ne arată Patericul şi Vieţile Sfinţilor.

Prin postire, dobândim prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu în noi ca iubire smerită şi milostivă, care se arată apoi în jurul nostru prin cuvinte şi fapte, prin atitudini şi stări duhovniceşti ale sufletului şi ale trupului.

Timpul postului rânduit de Biserică este, mai întâi de toate, o perioadă de eliberare de păcate şi de patimi egoiste, adică o perioadă de pocăinţă pentru tot ceea ce am făcut rău şi, în acelaşi timp, este o perioadă de înviere, de înnoire şi de luminare a sufletului prin prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu în el.

Harul lui Dumnezeu se comunică omului prin rugăciunea unită cu postul, prin sfintele slujbe, prin citirea Sfintelor Scripturi şi ale Scrierilor Sfinţilor, prin Pocăinţă şi Spovedanie, dar, mai ales, prin Sfânta Împărtăşire euharistică, primită după o perioadă de pregătire duhovnicească intensă.

Prin postire, sufletul omului duhovnicesc antrenează şi corpul ca să participe la viaţa spirituală a sufletului.

De aceea, postul este însoţit de metanii sau închinăciuni mari şi mici. Trupul omului, fiind limitat şi trecător, se hrăneşte cu lucruri limitate şi trecătoare. Dar sufletul omului, creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit şi veşnic, deşi este mărginit, totuşi nu este limitat material, ci în mod tainic tinde spre iubire infinită şi eternă, încât nimic din lucrurile materiale, finite şi trecătoare, din lumea terestră nu-i poate împlini dorinţa de-a iubi veşnic şi de-a fi iubit veşnic.

Orice alipire exclusivă sau excesivă a sufletului omului faţă de lucrurile limitate din lume îl face să se limiteze la acestea şi îl deturnează de la scopul său principal: comuniunea deplină cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător.

Aşa cum ne arată deja Vechiul Testament (cf. Înţelepciunea lui Solomon 3, 11), Dumnezeu a sădit în sufletul omului dorul veşniciei şi, ca atare, numai o iubire nelimitată şi o viaţă veşnică în Duhul Sfânt asigură libertatea şi creşterea adevărată a sufletului, pentru că ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Cor. 3, 17).

De aceea, postirea, ca dezlipire sau detaşare a omului de bunurile materiale, limitate şi trecătoare, şi unire a lui cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător, înseamnă începutul libertăţii sale interioare, ca libertate pentru comuniune.

Când omul uneşte rugăciunea cu postul, începe să simtă creşterea libertăţii sale interioare sau duhovniceşti. Foarte adesea, din cauza lăcomiei ori a preocupării exclusive sau excesive de cele materiale, omul devine un mecanism de consum. Prin urmare, patima lăcomiei este pentru om o tiranie interioară, o înrobire a sufletului într-un trup devenit ‘maşină consumatoare’ de mâncăruri şi plăceri trecătoare şi limitate.

Însă postul unit cu rugăciunea este tocmai încercarea duhovnicească a omului de a demonta, în mod liber şi conştient, determinismele înrobitoare ale patimilor egoiste şi de-a elibera iubirea de egoism. Prin rânduiala postului, Biserica ne adresează, de fapt, o chemare la despătimire şi la iubire dezinteresată şi darnică. Iar dacă postul nu e liber acceptat, el nu este de mare folos duhovnicesc, ci este perceput ca o înfometare forţată. De ce? Pentru că foamea de cele materiale nu a fost complet convertită prin rugăciune în dorinţă totală după Dumnezeu.

De aceea, fiecare posteşte cât poate.

Biserica a făcut din post o regulă generală pentru toţi, însă cei ce nu pot posti ca înfrânare de la hrana materială trebuie totuşi să postească cel puţin spiritual, ca înfrânare de la gânduri necurate, cuvinte urâte şi fapte rele, dacă vor să înainteze spre învierea sufletului din moartea păcatului. Bătrânii, bolnavii şi copiii nu pot posti deplin, întrucât trupul lor este mai puţin rezistent. Deci, intensitatea postului depinde de râvna spirituală şi de sănătatea omului. Oricum, trebuie evitate excesele: atât delăsarea spirituală prin nepostire, cât şi epuizarea fizică prin nechibzuinţă.

Întrucât toţi creştinii ortodocşi fac parte din Biserică, este necesar ca fiecare dintre ei să se roage şi să postească împreună cu Biserica.

Acest înţeles bisericesc – comunitar al postului ca întâietate acordată dimensiunii spirituale a vieţii, adică hranei sufletului, este esenţial. În timpul postului reducem hrana materială, dar nu lăsăm în locul ei un vid, ci în locul ei înmulţim hrana spirituală. Aceasta înseamnă mai multă rugăciune decât de obicei, mai multă citire a Sfintei Scripturi, a Psaltirii, mai multe citiri din scrierile sfinţilor, precum şi mai deasă spovedanie şi împărtăşire euharistică.

Amintim că ne aflăm în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, care durează două săptămâni (1-14 august). Acest post este unul de cinstire a Maicii Domnului, care, potrivit Sfintei Tradiţii, a postit adesea, dar mai ales înainte de a se muta la viaţa cerească. Totodată, acest post ne cheamă la o intensificare a lucrării duhovniceşti în viaţa noastră, pentru o creştere duhovnicească în iubire faţă de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, dar şi faţă de semenii noştri.

Faptul că în timpul Postului Adormirii Maicii Domnului, în ziua a 6-a, se prăznuieşte Schimbarea la Faţă a Domnului ne arată că scopul principal al vieţii Bisericii, pe care o reprezintă iconic Maica Domnului, este dobândirea luminii şi slavei neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu.

În această perioadă de post, Biserica îi adresează Maicii Domnului mai multe rugăciuni, deoarece, prin ea, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a întrupat şi ne-a adus nouă mântuirea, iar ea a devenit pentru oameni grabnic ajutătoare, rugătoare nebiruită sau nerefuzată înaintea Fiului ei Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Paraclisul Maicii Domnului, pe care-l citim sau îl cântăm în această perioadă, în fiecare seară, este o slujbă în care Fecioara Maria este înfăţişată ca fiind milostivă, apărătoare şi vindecătoare de boli, izbăvitoare din necazuri şi ispite, precum şi luminătoare a căilor noastre spre Hristos Domnul, Fiul ei Cel Răstignit, Înviat şi Înălţat întru slavă.

Prin Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, adică pământean, pentru ca pe noi pământenii să ne ridice la ceruri, să ne înalţe în slava Preasfintei Treimi. Prin Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu Cel nemuritor S-a făcut Om muritor, pentru ca prin Învierea şi Înălţarea Sa la cer să dăruiască oamenilor viaţa cerească veşnică.

Maica Domnului este fiinţa umană cea mai apropiată de Sfânta Treime, deoarece prin ea Unul din Sfânta Treime S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor (cf. Luca 1, 35). De aceea, în cântările noastre bisericeşti, după lauda adusă Preasfintei Treimi, urmează o cântare adresată Maicii Domnului.

Biserica Ortodoxă cinsteşte pe Maica Domnului într-un mod unic, adică mai mult decât pe toţi sfinţii, îngeri şi oameni, printr-o mulţime de cântări şi rugăciuni, pe care le-a dezvoltat mereu, întrucât a învăţat aceasta de la Arhanghelul Gavriil, care s-a închinat ei, a salutat-o şi a lăudat-o zicându-i: ‘Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!’ (Luca 1, 28), dar şi de la Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, care a numit-o ‘Maica Domnului meu’ (cf. Luca 1, 43).

Această frumoasă tradiţie, de a aduce cântări de laudă Preasfintei Fecioare Maria, se îmbogăţeşte de-a lungul veacurilor necontenit, pentru că şi mila Maicii Domnului sporeşte neîncetat, ea fiind apărătoarea celor fără de apărare, ajutătoarea celor fără de ajutor, ocrotitoarea văduvelor, a orfanilor, bucuria celor necăjiţi, călăuză celor rătăciţi, tuturor milostivire şi bucurie. Maica Domnului fiind izvor de bucurie pentru toată Biserica, o fericim şi o lăudăm zicând: ‘Bucură-te, cea prin care răsare bucuria!’ (Acatistul Bunei Vestiri).

Întrucât a născut Prunc pe Domnul nostru Iisus Hristos, ea este ocrotitoarea copiilor şi ocrotitoarea mamelor, care nasc şi cresc copii în dreapta credinţă. Ea este, aşadar, ocrotitoarea familiei. Însă, întrucât este şi Pururea Fecioară, Maica Domnului este şi ocrotitoarea fecioarelor, a surorilor şi maicilor, a fraţilor şi părinţilor din mănăstiri care trăiesc în feciorie.

Fiind mamă de Preot – deoarece Hristos Domnul este Marele Preot sau Arhiereul veşnic -, ea este şi ocrotitoarea cinului preoţesc: arhiereilor, preoţilor şi diaconilor. Aşadar, ea este ocrotitoarea întregului cler şi a tuturor credincioşilor care caută mântuirea şi viaţa veşnică.

În mod deosebit, Maica Domnului este izvor de bucurie şi de iubire milostivă, de compasiune şi de consolare sau mângâiere arătată celor singuri, săraci, neajutoraţi, înstrăinaţi, izolaţi şi marginalizaţi. Ea este ‘iubire cu smerenie celor pe care nu-i iubeşte nimeni’, după cum se spune în Rugăciunea de la Acatistul Bunei Vestiri.

În această perioadă a Postului Adormirii Maicii Domnului e bine să ne rugăm ei mai mult ca să ajute poporul nostru să aibă cât mai mulţi copii credincioşi, tineri credincioşi, în familii credincioase, precum şi cât mai mulţi lucrători înţelepţi în ogorul misionar al Bisericii şi în viaţa societăţii.

Să ne rugăm Maicii Domnului să ne ajute pe toţi să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri în toate zilele vieţii noastre, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Notă

1 Răspunsuri către Talasie, 33, Filocalia românească, vol. 3, EIBMO, Bucureşti, 2009, p. 153.

Documentul BEM…după 30 de ani [20]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

***

II. 20 vorbește despre pregătirea pentru Euharistie prin „reconciliation and sharing” [reîmpăcare și părtășie] cu toți membrii comunității. Pentru că ea este „a constant challenge” [o continuă provocare] pentru „appropriate relationships” [relații adecvate] în mediul social.

Și nu putem participa la Euharistie dacă practicăm „all kinds of injustice, racism, separation and lack of freedom” [orice fel de nedreptate, de rasism, de separație și de lipsire de libertate].

*

Deși adesea „simbolică” în documentul BEM, în II. 20 Euharistia e văzută ca cea prin care „the all-renewing grace of God [atotregeneratorul/ atotrenăscătorul har al lui Dumnezeu] penetrates [pătrunde] and re-stores human personality and dignity [și restaurează personalitatea și demnitatea umană]”.

De aceea Euharistia este „the central event” [evenimentul central] al istoriei lumii și documentul BEM îi trage la rost pe cei care au creat și creează diviziuni [divisions] care nu se justifică în Trupul lui Hristos.

Numai că cei care au creeat diviziuni le-au creat…în afara Trupului lui Hristos și nu înlăuntrul Bisericii.

De aceea problema lor e să se reîntoarcă acasă, în Biserică și nu să presupună că „fac parte din Biserică”, ei știind foarte bine că nu au de-a face cu Biserica.

*

II. 21 presupune faptul că solidaritatea creștină (înțelegându-se prin aceasta: solidaritatea tuturor „creștinilor”, indiferent de ce confesiune sunt ei) este fundamentată pe „comuniunea euharistică”.

Însă semnatarii BEM știau foarte bine faptul că solidaritatea creștină este fundamentată pe mărturisirea de credință și nu pe împărtășirea fiecăruia în biserica sa.

Tocmai de aceea documentul BEM vrea să creeze o platformă teologică comună a multor biserici și nu se încrede în solidarități sau comuniuni imaginare la nivel misterologic, deși unii le cred simboluri iar alții Taine.

Și II. 21 se încheie prin a sublinia faptul că participarea noastră la Euharistie e participarea noastră la modul în care Hristos S-a făcut propriu umanității. Numai că El S-a făcut propriu nouă nu pentru ca să ne lase în condiția noastră de oameni căzuți ci pentru ca să ne facă dumnezei prin har.

*

II. 22 privește Euharistia din perspectiva Împărăției. Pentru că Euharistia „opens up the vision of the divine rule” [ne deschide viziunea legii dumnezeiești] și este o pregustare a Împărăției. Numai că ea este tot un „sign” [semn] și nu o realitate mistico-liturgică precum în Ortodoxie.

*

II. 23 se întoarce la prezența lumii în Euharistie. Fiindcă ea este „in the prayer for the gift of the Holy Spirit [în rugăciunea pentru darul Duhului Sfânt], where the Church asks for sanctification and new creation [în care Biserica cere sfințirea (Darurilor) și noua creație]”.

II. 24 pledează din nou pentru reconcilierea prin Euharistie a membrilor Bisericii…ca și când am fi în schismă unii cu alții.

Însă reconcilierea prin Euharistie care e cerută aici nu e între membrii Bisericii Ortodoxe ci între toți „creștinii”, indiferent de confesiune.

*

Și, mai departe, se îmbină, în mod duplicitar, împăcarea între „toți creștinii” cu ce trebuie să facă creștinii „în societate”, când acestea sunt două discuții separate.

Pentru că împăcarea creștinilor se face prin revenirea la Biserică și prin mărturisire comună de credință, pe când ce trebuie să facă „creștinii”, oricare ar fi ei, pentru societate…pot să facă chiar dacă nu există decât o singură Biserică…ci mii.

*

În II. 25 se subsumează Euharistia propovăduirii: obsesia centrală a multor „biserici creștine”.

Și aceasta pentru că nu Tainele, nu creșterea duhovnicească în Hristos este în prim-planul Bisericii din punctul de vedere al cultelor neoprotestante ci propovăduirea, facerea de noi adepți.

Însă propovăduirea este ideologizare dacă ea nu duce la Sfintele Taine. Propovăduirea Bisericii e un drum spre Tainele ei…și nu o vorbărie nesfârșită.

Astfel trebuie văzute cateheza și predica creștină: ca un drum spre experiența misterologică a Bisericii.

*

II. 26, de asemenea, subsumează Euharistia predicatorialismului pentru că vorbește despre Euharistie în viața misionarilor și a pelerinilor.

Dar, tot aici, se spune că „the eucharistic assembly [adunarea euharistică] must be concerned [trebuie să fie preocupată] for gathering also those who are at present beyond its visible limits [de asemenea, de o strângere (și) a celor care sunt în prezent dincolo de limitele vizibile]” ale Bisericii.

Însă Euharistia nu este un mijloc de misiune!

Nu dărui Euharistia celor din afara Bisericii pentru ca să îi faci ortodocși!

Asta înseamnă a o relativizaa batjocori pe Hristos…

Ci Euharistia se primește de către un om convertit și botezat ortodox, inițiat în credință, ca o încununare firească a așteptării lui pline de dragoste pentru a se uni cu Hristos Dumnezeu.

Așadar, aducerea la Biserică se face prin credință și nu prin relativizare sacramentală.

Prima sâmbătă cu nori

Meseret Defar

  • Meseret Defar, atletă creștin-ortodoxă din Etiopia, a câștigat aseară cursa de 5000 de metri la Jocurile Olimpice de la Londra, concurând cu o icoană a Maicii Domnului în sân, pe care a arătat-o tuturor după final.
  • Surpriza totala. Barroso nu ii spune lui Ponta sa dea listele asa cum sunt. Barroso ii cere sa trimita listele relevante cat mai curand posibil in asa fel incat CCR sa poata da un verdict, de asemenea, cat mai curand posibil”.
  • Europarlamentarul PNL Ramona Mănescu a declarat sâmbătă că USL solicită CSM să se autosesizeze în cazul incerceptărilor convorbirilor lui Victor Paul Dobre şi Ioan Rus, care ar fi fost făcute ilegal, menţionând că, în Parlament, USL nu va accepta solicitarea Parchetului ICCJ privindu-l pe Dobre”.
  • Idem: „”Unul dintre aceste mijloace de presiune pare să fie astăzi Parchetul General, foarte apropiat domnului Traian Băsescu şi foarte drag preşedintelui suspendat, prin sesizarea pe care a adresat-o Parlamentului şi publicarea in extenso a convorbirilor telefonice dintre miniştri ai Guvernului României, dintre care unul membru CSAT, şi care conform legii ar fi trebuit avertizat asupra înregistrărilor convorbirilor lui”, a mai afirmat europarlamentarul PNL”.
  • Despre Icoana cu 3 mâini a Maicii Domnului de la Mănăstirea Hilandar.
  • Câte medalii a luat fiecare țară participantă la Jocurile Olimpice de la Londra. România e pe locul 24, cu 9 medalii: două de aur, 5 de argint și două de bronz.
  • Despre Icoana Grabnic ascultătoare de la Mănăstirea Dochiariu.
  • Canalul cultural al Televiziunii Române TVR Cultural, lansat în 2002, se desființează de la 1 septembrie 2012, din cauza problemelor financiare pe care le are Televiziunea Publică. Misiunea TVR Cultural va fi preluată de TVR 2 care se transformă de la 1 septembrie în TVR 2 Cultural”.
  • Iar TVR Info se desființează pe 15 august 2012.
  • Am urmărit Jocurile Olimpice din 1976 şi Nadia Comăneci aproape că mi-a schimbat destinul. Am iubit atât de mult puterea, dedicaţia şi munca grea pe care a depus-o. Pur şi simplu îmi doream să fiu precum ea. Nu era vorba de gimnastică, ci de întreg comportamentul ei”, a spus Celine Dion, conform Las Vegas Review-Journal”.
  • La 11 august 1999 a avut loc ultima eclipsă totală de soare vizibilă în România. Momentul în care discul lunii a acoperit în întregime discul soarelui s-a petrecut la ora 14 şi 7 minute, iar timp de două minute şi 23 de secunde a fost întuneric total”.
  • Paul Goma, Jurnal, ianuarie-iulie 2012. În PDF, 238 p.
  • Despre divorțul premierului Republicii Moldova, Vlad Filat.
  • Valeriu Zgonea: „9 din 10 români au spus atunci (n.r. – 29 iulie 2012) că nu mai vor să trăiască în <<băsecraţie>>. Că s-au săturat să fie ameninţaţi din garaj de un preşedinte suspendat, că nu sunt de acord cu atenţionările aruncate peste gard de Traian Băsescu către judecătorii CCR, că democraţia pentru ei este sistemul în care îndemni lumea să iasă la vot, iar votul românilor este avut în vedere de preşedintele acelui stat”.
  • Dacă Mihail Neamțu a recurs la mojicia de a compara aspectul fizic al Monei Pivniceru cu al unei gorile păroase fictive…poate că trebuie să se aștepte și el de aici încolo la…comparații pe măsură.
  • Nicolae Robu, primarul Timișoarei: „“În dialogul Rus – Dobre redat de presă, fie el autentic sau nu, personajul Rus vorbeşte evidamente ca unul care se ştie înregistrat – poate chiar se înregistra el însuşi – preocupat să creeze, pe de o parte, o imagine cât mai proastă USL, pe de altă parte – o imagine cât mai bună pentru el însuşi. Oricum, ca primar, pot spune că nu există nicio legătură între ce spuneau cei doi şi ce ni se cere nouă, primarilor, să facem”, afirmă primarul Timișoarei”.
  • Adelin Petrișor: „În ultimii 10 ani, TVR a acumulat datorii de aproximativ 130 de milioane de euro. Televiziunea Publică a avut conturile blocate pentru că este datoare inclusiv la bugetul de stat. Se pare că CAS-ul nu a mai fost plătit de vreo 2 ani. Luna aceasta, TVR a plătit statului peste 10 milioane de lei”.
  • O jumătate de milion de vizitatori unici! Acesta este numărul de cititori pe care Agenţia de Carte.ro tocmai l-a atins zilele acestea”.

Ion Pillat – culorile amintirii [19]

După Vasile Alecsandri, urmează însuși Eminescu în evocarea lui Pillat.

Ultimul dintre poeții evocați și aproape…de neapropiat.

Ion Pillat însă nu are curajul să îi contureze un portret poetic lui Eminescu, așa cum o făcuse cu ceilalți.

De aceea, portretul liric al lui Eminescu este foarte scurt.

Dar aceasta, în mod sigur, nu pentru că Pillat nu l-ar fi apreciat la justa lui valoare…dimpotrivă, am văzut pe tot parcursul comentariului nostru cât de multe referințe și aluzii a făcut la el și cât de mult încerca să se înscrie într-o tradiție determinată de marele poet romantic și pe care toți tradiționaliștii încercau să o continue.

Reconstituirea prezenței eminesciene începe tot prin detalii de ordin pictural, așa cum Pillat ne-a obișnuit, pentru a continua cu proiectarea unei staturi, de care se simte foarte departe, a acestui poet:

Mă re-ntorceam spre casă eu singur. Raza lunii

Sculpta cu dalta vie în relief alunii,

Făcând din steiul umbrei să scapere scântei.

Vei răsări în cale-mi, din noaptea de sub tei

Tu, dureros de dulce poet, să mi te-apropii?

 *

Și teii troieniră și tremurară plopii.

Și ca o lipsă mare m-atinse nemurirea

Acelui ce-n luceafăr își îngheață privirea.

Și ramurile toate bătură lung în geam,

Iar codrul și cu mine alăturea plângeam.

Trimiterile simbolice (lună, codri, tei, luceafăr, plopii…) la binecunoscutele poeme ale lui Eminescu sunt evidente.

Neinsistarea asupra lui Eminescu este un gest de adâncă reverență față de el, din partea lui Pillat, care își recunoaște neputința alăturării.

Șirul poeților amintiți este completat cu evocarea unui pictor, Grigorescu, care întregește lanțul artiștilor în care Pillat se vrea integrat:

Te suie-n carul rustic cu pașnicii lui boi,

Te culcă în sulfină, în fân și în trifoi,

Căci pentru tine câmpul ți l-am cules drept pernă

Și, drept umbrar albastru, ți-am împânzit eternă

O boltă pe sub care de-acum ne-om adânci.

/…/

Părea tăcuta vale un liniștit tablou,

O pânză zugrăvită de razele de soare

În care orice linie trăia nemuritoare.

Și-n calma ei lumină de vis și de amurg

Privise Grigorescu cu ochi de demiurg.

/…/

Și se făcu deodată un drum peste mușcele…

Veneau domol – ca blocuri de nea ce mișcă grele –

Rumegători, plăvanii cuminți și-n vârf de car

Țăranul care poartă pe umeri cerul clar.

Dar dealuri povârnite se împingeau spre munte,

Când am zărit cioporul de oi albind și-n frunte,

Cu bâta după spate și cu căciula sură,

Ciobanul ce coboară pe plai ca din pictură.

Tot periplul acesta prin literatura și cultura română este, până la urmă, nu doar o încercare de conturare a profilului ei spiritual (așa cum îl percepe Pillat), ci și de auto-definire.

Este un poet format într-o tradiție și de către această tradiție, ca orice poet modern de altfel.

Raportarea la un trecut poetic, așa cum bine preciza Mircea Scarlat, este inevitabilă, oricare ar fi atitudinea modernilor: reverențioasă sau nu.

Indiferența sau ignorarea însă nu au cum să existe.

Această sinteză a constituit un prilej pentru Pillat, de a-și prezenta propriul program poetic:

Cu soarele ce-apune să-mbrățișezi câmpia,

Te-așterne pe podgorii ca umbra unui nuc,

Deschide-n codru verde cărare de haiduc,

Pe plai să paști alături de stele printre oi,

S-adormi cu gârla leneș sub plute în zăvoi,

Să fii un măr de aur în mărul plin de mere,

În clopot să fii cântec și în amurg tăcere,

Să crești în grâu cu grâul și-n inimi cu iubirea –

Ca vorba ta să cheme în noi nemărginirea,

Ca sufletul, lăsându-și tiparul în lut greu,

Să-și regăsească țara și-n ea pe Dumnezeu.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén