Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

***

II. 20 vorbește despre pregătirea pentru Euharistie prin „reconciliation and sharing” [reîmpăcare și părtășie] cu toți membrii comunității. Pentru că ea este „a constant challenge” [o continuă provocare] pentru „appropriate relationships” [relații adecvate] în mediul social.

Și nu putem participa la Euharistie dacă practicăm „all kinds of injustice, racism, separation and lack of freedom” [orice fel de nedreptate, de rasism, de separație și de lipsire de libertate].

*

Deși adesea „simbolică” în documentul BEM, în II. 20 Euharistia e văzută ca cea prin care „the all-renewing grace of God [atotregeneratorul/ atotrenăscătorul har al lui Dumnezeu] penetrates [pătrunde] and re-stores human personality and dignity [și restaurează personalitatea și demnitatea umană]”.

De aceea Euharistia este „the central event” [evenimentul central] al istoriei lumii și documentul BEM îi trage la rost pe cei care au creat și creează diviziuni [divisions] care nu se justifică în Trupul lui Hristos.

Numai că cei care au creeat diviziuni le-au creat…în afara Trupului lui Hristos și nu înlăuntrul Bisericii.

De aceea problema lor e să se reîntoarcă acasă, în Biserică și nu să presupună că „fac parte din Biserică”, ei știind foarte bine că nu au de-a face cu Biserica.

*

II. 21 presupune faptul că solidaritatea creștină (înțelegându-se prin aceasta: solidaritatea tuturor „creștinilor”, indiferent de ce confesiune sunt ei) este fundamentată pe „comuniunea euharistică”.

Însă semnatarii BEM știau foarte bine faptul că solidaritatea creștină este fundamentată pe mărturisirea de credință și nu pe împărtășirea fiecăruia în biserica sa.

Tocmai de aceea documentul BEM vrea să creeze o platformă teologică comună a multor biserici și nu se încrede în solidarități sau comuniuni imaginare la nivel misterologic, deși unii le cred simboluri iar alții Taine.

Și II. 21 se încheie prin a sublinia faptul că participarea noastră la Euharistie e participarea noastră la modul în care Hristos S-a făcut propriu umanității. Numai că El S-a făcut propriu nouă nu pentru ca să ne lase în condiția noastră de oameni căzuți ci pentru ca să ne facă dumnezei prin har.

*

II. 22 privește Euharistia din perspectiva Împărăției. Pentru că Euharistia „opens up the vision of the divine rule” [ne deschide viziunea legii dumnezeiești] și este o pregustare a Împărăției. Numai că ea este tot un „sign” [semn] și nu o realitate mistico-liturgică precum în Ortodoxie.

*

II. 23 se întoarce la prezența lumii în Euharistie. Fiindcă ea este „in the prayer for the gift of the Holy Spirit [în rugăciunea pentru darul Duhului Sfânt], where the Church asks for sanctification and new creation [în care Biserica cere sfințirea (Darurilor) și noua creație]”.

II. 24 pledează din nou pentru reconcilierea prin Euharistie a membrilor Bisericii…ca și când am fi în schismă unii cu alții.

Însă reconcilierea prin Euharistie care e cerută aici nu e între membrii Bisericii Ortodoxe ci între toți „creștinii”, indiferent de confesiune.

*

Și, mai departe, se îmbină, în mod duplicitar, împăcarea între „toți creștinii” cu ce trebuie să facă creștinii „în societate”, când acestea sunt două discuții separate.

Pentru că împăcarea creștinilor se face prin revenirea la Biserică și prin mărturisire comună de credință, pe când ce trebuie să facă „creștinii”, oricare ar fi ei, pentru societate…pot să facă chiar dacă nu există decât o singură Biserică…ci mii.

*

În II. 25 se subsumează Euharistia propovăduirii: obsesia centrală a multor „biserici creștine”.

Și aceasta pentru că nu Tainele, nu creșterea duhovnicească în Hristos este în prim-planul Bisericii din punctul de vedere al cultelor neoprotestante ci propovăduirea, facerea de noi adepți.

Însă propovăduirea este ideologizare dacă ea nu duce la Sfintele Taine. Propovăduirea Bisericii e un drum spre Tainele ei…și nu o vorbărie nesfârșită.

Astfel trebuie văzute cateheza și predica creștină: ca un drum spre experiența misterologică a Bisericii.

*

II. 26, de asemenea, subsumează Euharistia predicatorialismului pentru că vorbește despre Euharistie în viața misionarilor și a pelerinilor.

Dar, tot aici, se spune că „the eucharistic assembly [adunarea euharistică] must be concerned [trebuie să fie preocupată] for gathering also those who are at present beyond its visible limits [de asemenea, de o strângere (și) a celor care sunt în prezent dincolo de limitele vizibile]” ale Bisericii.

Însă Euharistia nu este un mijloc de misiune!

Nu dărui Euharistia celor din afara Bisericii pentru ca să îi faci ortodocși!

Asta înseamnă a o relativizaa batjocori pe Hristos…

Ci Euharistia se primește de către un om convertit și botezat ortodox, inițiat în credință, ca o încununare firească a așteptării lui pline de dragoste pentru a se uni cu Hristos Dumnezeu.

Așadar, aducerea la Biserică se face prin credință și nu prin relativizare sacramentală.

Did you like this? Share it: