După Vasile Alecsandri, urmează însuși Eminescu în evocarea lui Pillat.

Ultimul dintre poeții evocați și aproape…de neapropiat.

Ion Pillat însă nu are curajul să îi contureze un portret poetic lui Eminescu, așa cum o făcuse cu ceilalți.

De aceea, portretul liric al lui Eminescu este foarte scurt.

Dar aceasta, în mod sigur, nu pentru că Pillat nu l-ar fi apreciat la justa lui valoare…dimpotrivă, am văzut pe tot parcursul comentariului nostru cât de multe referințe și aluzii a făcut la el și cât de mult încerca să se înscrie într-o tradiție determinată de marele poet romantic și pe care toți tradiționaliștii încercau să o continue.

Reconstituirea prezenței eminesciene începe tot prin detalii de ordin pictural, așa cum Pillat ne-a obișnuit, pentru a continua cu proiectarea unei staturi, de care se simte foarte departe, a acestui poet:

Mă re-ntorceam spre casă eu singur. Raza lunii

Sculpta cu dalta vie în relief alunii,

Făcând din steiul umbrei să scapere scântei.

Vei răsări în cale-mi, din noaptea de sub tei

Tu, dureros de dulce poet, să mi te-apropii?

 *

Și teii troieniră și tremurară plopii.

Și ca o lipsă mare m-atinse nemurirea

Acelui ce-n luceafăr își îngheață privirea.

Și ramurile toate bătură lung în geam,

Iar codrul și cu mine alăturea plângeam.

Trimiterile simbolice (lună, codri, tei, luceafăr, plopii…) la binecunoscutele poeme ale lui Eminescu sunt evidente.

Neinsistarea asupra lui Eminescu este un gest de adâncă reverență față de el, din partea lui Pillat, care își recunoaște neputința alăturării.

Șirul poeților amintiți este completat cu evocarea unui pictor, Grigorescu, care întregește lanțul artiștilor în care Pillat se vrea integrat:

Te suie-n carul rustic cu pașnicii lui boi,

Te culcă în sulfină, în fân și în trifoi,

Căci pentru tine câmpul ți l-am cules drept pernă

Și, drept umbrar albastru, ți-am împânzit eternă

O boltă pe sub care de-acum ne-om adânci.

/…/

Părea tăcuta vale un liniștit tablou,

O pânză zugrăvită de razele de soare

În care orice linie trăia nemuritoare.

Și-n calma ei lumină de vis și de amurg

Privise Grigorescu cu ochi de demiurg.

/…/

Și se făcu deodată un drum peste mușcele…

Veneau domol – ca blocuri de nea ce mișcă grele –

Rumegători, plăvanii cuminți și-n vârf de car

Țăranul care poartă pe umeri cerul clar.

Dar dealuri povârnite se împingeau spre munte,

Când am zărit cioporul de oi albind și-n frunte,

Cu bâta după spate și cu căciula sură,

Ciobanul ce coboară pe plai ca din pictură.

Tot periplul acesta prin literatura și cultura română este, până la urmă, nu doar o încercare de conturare a profilului ei spiritual (așa cum îl percepe Pillat), ci și de auto-definire.

Este un poet format într-o tradiție și de către această tradiție, ca orice poet modern de altfel.

Raportarea la un trecut poetic, așa cum bine preciza Mircea Scarlat, este inevitabilă, oricare ar fi atitudinea modernilor: reverențioasă sau nu.

Indiferența sau ignorarea însă nu au cum să existe.

Această sinteză a constituit un prilej pentru Pillat, de a-și prezenta propriul program poetic:

Cu soarele ce-apune să-mbrățișezi câmpia,

Te-așterne pe podgorii ca umbra unui nuc,

Deschide-n codru verde cărare de haiduc,

Pe plai să paști alături de stele printre oi,

S-adormi cu gârla leneș sub plute în zăvoi,

Să fii un măr de aur în mărul plin de mere,

În clopot să fii cântec și în amurg tăcere,

Să crești în grâu cu grâul și-n inimi cu iubirea –

Ca vorba ta să cheme în noi nemărginirea,

Ca sufletul, lăsându-și tiparul în lut greu,

Să-și regăsească țara și-n ea pe Dumnezeu.

Did you like this? Share it: