Mircea Eliade introducea, la un moment dat, conceptul de provincialism cultural, într-un discurs care pleda pentru retrospectiva atentă și profundă asupra arhaității:

„Prin studierea tradițiilor religioase, omul modern nu numai că ar redescoperi un comportament arhaic, dar, în plus, ar deveni și conștient de bogăția spirituală pe care un astfel de comportament o implică.

Maieutica aceasta realizată cu ajutorul simbolismului religios ar contribui și la eliberarea omului modern de provincialismul său cultural și, mai ales, de relativismul istoricist și existențialist”[1].

Și avea dreptate, pentru că orice perspectivă relativistă, care nu vrea să depășească un anumit orizont (fie că nu dorește, fie că nu o ajută intelectul sau erudiția), este o formă de provincialism.

Este, mai abrupt spus, o formă de rusticism a minții, de barbarie, de îngustime.

Omul modern sau omul european dau dovadă de același provincialism, când refuză să iasă din cadrele pe care le cunoaște sau care îi sunt favorabile.

Când reduci istoria și cultura la experiențele și ideologia lor recente, ești provincial.

Când întinzi, în urmă, filosofia doar până la Platon și Aristotel, ești…provincial.

Un continent întreg poate deveni o provincie și asta nu din perspectiva globalizării…ci a reducției din ignoranță.

A nu avea în vedere întreaga lume sau întreaga istorie atunci când dezbați o situație (a nu te raporta la ele, măcar ideal, chiar dacă nu totdeauna poți să ai un tablou complet) înseamnă a te priva de putința unui discernământ corect și obiectiv.

Când ortodocșii, în toate istoriile lor, au început de la Adam, nu au făcut-o în mod tautologic

În mod bizar sau mirabil pentru cineva care cercetează astăzi istoria, anticii sau ortodocșii „bizantini” aveau mai multă deschidere spre universalitate, în toate direcțiile și pe toate coordonatele timpului și ale spațiului, decât au oamenii zilelor noastre.

Pentru că celor de azi le surâde numai fascinația de sine și descoperirea oportunităților care să îi pună în evidență.

Cu atâtea discuții despre globalizare și toleranță, ar trebui să înaintăm în fiecare zi spre cunoașterea tuturor meridianelor istorice și geografice.

În schimb, nu înaintăm decât în explorarea căilor de a deveni tot mai limitați și mai inconștienți de viața și experiența care sunt sau au fost vreodată pe pământ.

Bună sau rea.

Din care să tragem concluziile de cuviință.

Ne condamnăm singuri la o viață reglată de automatisme, fără substanță interioară și fără orizonturi spre infinit.

Încarcerați într-o epocă a dezvoltărilor tehnologice fabuloase, dar pe care le adulăm în ele însele sau le utilizăm infantil, în loc să explorăm sensurile noilor descoperiri.

Iar lejeritatea aceasta a gândirii o să ne coste foarte scump.


[1] Mircea Eliade, Imagini și simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, prefață de Georges Dumézil, traducere de Alexandra Beldescu, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 43.

Did you like this? Share it: