Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 15 august, 2012 (Page 1 of 2)

Predica PFP Daniel Ciobotea la 15 august 2012 (audio, fragment)

Predică rostită la Mănăstirea Țigănești din județul Ilfov.

10.9 MB

A fost inclusă în arhiva de aici.

Cele 4 fire de busuioc

cele 4 fire de busuioc

Am resfințit casa. Mănunchiul de busuioc era tânăr.

Au căzut 4 semințe în ghiveciul unei plante…și au răsărit acolo.

Le-am luat din ghiveci…și le-am pus separat.

Au crescut în câteva zile.

Fapt pentru care, două dintre ele, au devenit deja mirodenie proaspătă în mâncare.

Cei 3 colaci

cei trei colaci

Despre poetul-profet

Tradiția poetului-profet începe propriu-zis odată cu Sfinții Profeți David și Solomon (Psaltirea, Proverbele, Cântarea cântărilor au toate o formă poetică pe care traducerea românească a ÎPS Bartolomeu Anania – Biblia 2001, ediție sinodală – le-o restituie), deși imne/cântări către Dumnezeu au înălțat, prin harul Său, și alți Profeți înaintea lor, ca spre exemplu Sfântul Moise (Deut. 32).

Trei secole mai târziu, poetul-profet apare și în literatura greacă antică, mai precis la Hesiod, în poemul Teogonia sau Nașterea zeilor.

Prin poet-profet, Hesiod înțelege un artist inspirat de muze, fiicele lui Zeus, care „minciuni aidoma cu adevărul / Știm să rostim, dar când vrem știm să vestim adevărul”[1].

Acestea îi descoperă atât fapte petrecute anterior, din lumea zeilor nemuritori, care țin deci de cosmogonie și teogonie,  cât și din cele ce vor să se petreacă, și, în același timp, „Viers de profet insuflându-mi, să cânt îmi dădură poruncă”[2].

După Hesiod, „Haos a fost la-nceput”, dar coexistau cu Haosul și Pământul/Geea, Tartarul și Eros.

Din Haos și din Pământ/Gheea „se iscă” mai întâi (în primă fază, care nu implică ideea sexuală), apoi se nasc o mulțime de zei.

Spre exemplu, Pământul/Gheea naște Cerul (e ilustrativ acest fapt pentru mentalitatea politeistă, pentru care cerul e o răsfrângere a imaginii terestrului, doar că la o scară declarată nemuritoare), de la sine, pentru ca ulterior să procreeze cu el.

Din Eros și din Tartar nu se naște nimic, dar li se afirmă primordialitatea, în ordinea apariției.

Pe scurt, în aceste evenimente constă teogonia și cosmogonia relatate de Hesiod sub inspirația muzelor, după cum pretinde.

După Hesiod, rolul profetic al poetului/poeților va fi susținut și de alții: Democrit, Platon, Aristotel, Ovidiu, etc. (în literatura latină: poeta vates = poeți profeți).

Nu trebuie să înțelegem această inspirație a muzelor (apoi daimonică/demonică, la Platon) ca alegorică.

Ceea ce noi preferăm să receptăm adesea doar ca literatură, avea cu totul alte reverberații pentru antici, făcând parte din categoria textelor sacre.

De asemenea, s-ar putea să persistăm în această eroare și puțin mai târziu, în ceea ce privește literatura modernă (în sensul romantic al termenului).

În opinia lui Francesco de Santis, Divina Comedie a lui Dante este rodul vieții contemplative[3], numai că autorul înțelege prin viață contemplativă: reflecție și imaginație.

Cu totul altceva, adică, decât înseamnă viața contemplativă în creștinismul răsăritean, ortodox. Aceea pe care, spre exemplu, Sfântul Neagoe Basarab o recomanda fiului său și îl neliniștea astfel pe Noica.

Pe de o parte, De Sanctis afirmă că viața contemplativă „este motivul obișnuit al tuturor viziunilor, istoria tuturor sfinților, tema tuturor predicatorilor, este substanța fiecărui cuvânt al Comediei, viziune a lumii celeilalte, ca drum spre mântuire”[4], iar, pe de altă parte, susține că „poetul se simte eliberat de cătușele sale liturgice și religioase și străbate larg lumea liberă a imaginației”[5].

Făcând o sinteză a lumii creștine și păgâne, „în felul acesta, Dante a realizat acea lume universală a culturii […] amestec care pare multor contemporani ciudat și grotesc[6].

Cu toate acestea, De Sanctis aproape că rectifică ceea ce a spus mai sus, adăugând că în opera lui Dante, însă, „lumea păgână și știința profană sunt aici materiale de construcție, întrebuințate spre a înălța un templu creștin, în același fel în care vedem uneori cum coloane egiptene și grecești devin simbol și mijloc de reprezentare a timpurilor noi și a noilor idei”[7].

Cu alte cuvinte, personajele sau lucrurile conforme cu tradiția creștină sunt reale, în vreme ce personajele și faptele provenite din mitologia antică sunt alegorii (simplă pompă literară: motive artizanale, rafinament și erudiție).

E o discriminare pe care am reprodus-o pentru că arar se poate întâlni în exegeza mai nouă, preocupată de ceea ce o preocupă pe ea

Cred că este esențial de înțeles dacă Renașterea italiană a făcut, cu adevărat, această deosebire fundamentală.

Adică, ori e lume universală a culturii, la care participă tradiții religios-literare antagonice, ori e templu creștin cu motive arhitectonice păgâne (reziduuri religioase refolosibile în plan cultural).

De multe ori, exegeții înclină spre una sau spre alta dintre explicații, în funcție de propriile convingeri.

Și, de ce să nu spunem, înclinările moderniste și postmoderniste favorizează lumea universală a culturii

Rămâne de văzut, cu seriozitate, dacă aceasta s-a realizat vreodată, undeva, în vreo operă semnificativă, pentru că scriitorii, de obicei, chiar și cei mai inovatori, sunt caractere foarte conservatoare, în adâncul lor.

Legătura mai profundă cu Antichitatea, a lui Dante, cred că rezidă însă în acest caracter al operei, pe care îl relevă De Sanctis: „lumea cealaltă este chiar lumea aceasta, sub înfățișarea ei etică și morală”[8].

De abia de la această perspectivă pornind, cred că ne putem pune serios problema unei conjuncții a elementului păgân cu cel creștin. Pentru că acest aspect nu mai ține de manierism…ci de o schimbare profundă a mentalității, care s-a produs în Apus, după schisma de la 1054.

Aici, literatura simte nevoia să vină…în ajutorul „bisericii”.

Se resimte o incompletitudine a teologiei catolice și a vieții religioase, pe care literatura și ceva mai târziu filosofia vin să le…completeze.

Așa încât, chiar câteva secole mai târziu, când nu mai suntem în Evul Mediu, Schiller poate să afirme: „Chiar religia noastră, așa denaturată de mâinile infidele [catolice, autorul fiind protestant] care ne-au transmis-o, prezintă vizibil influența binefăcătoare a înaltei filozofii. Cei ca Leibniz și Locke și-au dobândit tot atâtea merite pentru dogma și morala creștină, cât au făcut picturile lui Rafael și Correggio pentru Biblie”[9].

Pentru Schiller, Leibniz și Locke sunt pe același plan cu dogmatiștii/teologii.

Cultura a devenit – pentru unii cel puțin – în Apus, un supliment religios și chiar mai mult decât un supliment, un adjuvant/corectiv dogmatic și moral.

Bineînțeles, nu știm cât de persistentă și cât de des acceptată este această optică.

În primul mileniu creștin, însă, „poezia era socotită drept o țesătură de minciuni [poezia după tiparul antic], iar poet și mincinos, cum spune Boccaccio, erau același lucru; versurile erau numite, cum spune Sfântul Ieronim, „hrană a diavolului”. De aceea, poezia nu a fost acceptată decât ca simbol și haină a adevărului”[10].

Dante operează însă o schimbare fundamentală: pentru el, „poet înseamnă profet, vestitor al adevărului[11].

Divina Comedie nu este însă rodul unei revelații și al unei inspirații dumnezeiești, ca în cazul textelor vetero-testamentare de care pomeneam în debutul acestei discuții.

Ea este operă de imaginație, în care sunt prelucrate elemente de teologie și de morală creștină.

Cum ar trebui să înțelegem atunci pretenția lui Dante, care se consideră profet?

În descendența lui Hesiod?

Nu tocmai, am spune, ci în accepțiunea pe care am prezentat-o deja, aceea a artei care conlucrează la formularea perspectivei teologice.

Ceea ce este destul de grav pentru teologia catolică.

În spațiul ortodox, arta (icoana, muzica, chiar poezia/literatura) suplinește capacitatea de înțelegere umană, sprijină efortul uman de cunoaștere și spiritualizare, dar nicidecum nu se afirmă (și nu s-a afirmat) că aceasta ar putea suplini dogmele Bisericii.


[1] Hesiod, Opere, traducere, studiu introductiv și note de Dumitru T. Burtea, Ed. Univers, București, 1973, p. 26.

[2] Ibidem.

[3] Cf. Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, traducere, studiu introductiv și note de Nina Façon, EPL, București, 1965, p. 201.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 202.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 203.

[9] Friedrich Schiller, Scrieri estetice, traducere și note de Gheorghe Ciorogaru, Ed. Univers, București, 1981, p. 28.

[10] Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, op. cit., p. 203.

[11] Idem, p. 212.

Cetățeanul în albastru

…trebuie să ne spună multe.

Nu că ne-ar interesa…ci doar așa:
for history.

Să ne spună cum a furat două mandate la rând…
ce a amanetat din România de „îl sprijină” și USA și UE,
ce a făcut cu banii împrumutați…și
până la cum de a putut să fie atât de „inteligent”
deși nu are cultură prea multă.

Să ne spună cu virgulă și punct.
Să ne spună pe șleau, cetățeanul albastru.

Că de aia ne-a mâncat zilele 8 ani de zile: ca să ne spună,
pe îndelete, despre fiecare lucru care ne doare…
ne enervează…
și, mai ales, ne vexează.

Ce e și ce nu e

E ușor să te pierzi
pe unde nu ți-e drumul.

Raza soarelui să-ți pară sălcie
și să nu știi de ce.

Lumina zilei
e mereu
o lumină nouă
care nu
tace.

Lumina e…îmbrățișarea
Soarelui nevăzut.

Încât fiecare
secundă
e o
scăldătoare.

E ușor să-ți pierzi
sufletul pe poteci
când nu mai vezi drumul
care nu se risipește.

Poezie
e numele vieții
ce va să vie.
Restul sunt versuri.

Iar timpul
măsoară
limpezirea
ochilor.

Soare de Sărbătoare

  • „În cuvântul de învăţătură rostit după citirea Pericopei Evanghelice, Patriarhul României a explicat importanţa cinstirii Maicii Domnului pentru viaţa Bisericii: ‘Prăznuim astăzi Adormirea Maicii Domnului, trecerea ei prin moarte, dar şi mutarea ei la cer, pentru că nu putea rămâne în stricăciune trupul din care s-a Întrupat Dumnezeu Fiul Iisus Hristos care a biruit moartea prin Înviere. Deci, Maica Domnului prevesteşte această mutare care este o schimbare a modului de existenţă. Trece de la existenţa pământească, în care domină fenomenele compunerii şi descompunerii, la viaţa cerească în care sufletul şi trupul, fiind într-o unitate desăvârşită, vor participa la slava, bucuria şi fericirea Mântuitorului Iisus Hristos, la Slava Preasfintei Treimi şi la bucuria îngerilor. De aceea, Maica Domnului a devenit icoana Bisericii care ne mută din viaţa aceasta pământească la viaţa cerească’ ”.
  • Dan Șova: „un nou referendum nu poate fi organizat. Singurul lucru care este posibil în cazul, Doamne fereşte şi nedorit de noi, pe care eu personal, nu mi-l pot imagina în acest moment, juridic vorbind, nu-mi pot imagina şi constituţional, întoarcerea domnului Băsescu, dar dacă ea se va întâmpla şi domnia sa va înţelege în continuare să încalce Constituţia, singura posibilitate este reluarea unei proceduri de suspendare„.
  • Când ai de-a face cu Băsescu, nu tratezi purtând ramura de măslin, în timp ce el ţine într-o mână diversiunea şi dezinformarea, în cealaltă cohorta de slugi implantate de mult prin instituţii fundamentale ale statului, iar în dinţi cuţitul pe care e gata oricând să ţi-l înfigă în spate. Lupul şi-ar putea schimba părul, dar în nici un caz năravul”.
  • Idem: „Un armistiţiu cu Băsescu ar fi un coşmar naţional. O demonstrează chiar în aceste zile, când, evident că la ordinul lui, Codruţa Kovesi şi Daniel Morar (lăsaţi la cârma Parchetului printr-o supuşenie inoportună a lui Ponta faţă de dispoziţiile ţâfnoase ale lui Barroso) procurorii hăituiesc alegătorii prin ţară, anchetându-i abuziv, mai rău ca într-un stat totalitar. O demonstrează şi modul aberant în care oamenii lui Băsescu de la Curtea Constituţională învocă azi o lege, mâine alta, contrazicându-se penibil, dar urmărind un singur lucru: să-i arate lui Băsescu că sunt dispuşi la orice, inclusiv să arunce la gunoi 7,5 milioane de voturi, spre a-l salva. O demonstrează şi felul inadmisibil în care Băsescu şi liota lui au terfelit imaginea ţării, vomându-şi veninul şi frustrările, dar şi frica viscerală că vor da până la urmă socoteală, peste graniţă”.
  • Aşadar, după ce au bântuit satele patriei, ca pe vremea colectivizării, procurorii s-au întors cu 260 de dosare penale. Fireşte că orice faptă de acest fel trebuie pedepsită, indiferent cine e beneficiarul voturilor multiple. Dar cât de “uriaşă” este această fraudă în raport cu cele 8,5 milioane de voturi? Ea nu ajunge nici pe sfert la măsluirea legendară de la Ambasada României din Paris unde alegătorii, nici dacă erau acrobaţii de la Circul Kludsky, n-ar fi putut vota cu miile in aceeaşi secţie de votare”.
  • Idem: „Aţi uitat, stimaţi procurori, că în anul 2009, volumul fraudelor sesizate era de ordinul zecilor de mii de voturi, dar Curtea Constituţională, în înţelepciunea şi imparţialitatea ei, a respins, de plano, toate sesizările, pe motiv că fraudele nu au putut influenţa rezultatul votului? Adică, în 2009, câteva mii bune de voturi nu puteau influenţa rezultatul care, vă amintiţi, a fost de 50,3% la 49,7%, iar acum, la 88% contra 11%, câteva sute de cazuri cercetate sunt subiect de mare tămbălău! De ce nu a împânzit Parchetul şi atunci satele patriei, de ce nu l-a pus pe Teodor Baconschi să jure pe Biblie?”.
  • Ion Iliescu: „Nu credeam ca, dupa Revolutia din Decembrie 1989, îmi va fi dat sa asist la asemenea manifestari de un primitivism ferocehaite de procurori care dau navala peste oameni in case, in mediul rural, pentru a-i chestiona dacă au fost la vot pentru Referendum. In ce lume trăim?!!! De unde au rasarit asemenea specimene, venite parca din grote primitive? Dar, mai ales, cine i-a trimis într-o asemenea misiune, de esenta fascista? In Constitutie se precizează clar ca: „Ministerul Public reprezintă interese generale ale societății si apară ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenesti”. Cum au aparat procurorii trimiși in aceasta acțiune de intimidare a cetățenilor „drepturile si libertatile cetatenesti”, adică dreptul lor elementar de a-si exprima opinia prin vot liber?”.
  • Mircea Dogaru: „Oare nefericitul personaj, care va ramane in istorie asemenea lui Mihnea cel Rau, sau Papura Voda, cu numele pe care, inspirat i l-au dat politistii – chiar isi imagineaza ca in Romania s-a instalat pandemia de Alzheimer? Hotul de alegeri si nu altul este cel care a proclamat, odata ce s-a declarat in mod anticonstitutional “jucator”  ca  “statul nu are nici o obligatie fata de cetateni”. Atunci la ce mama dracului mai exista? Ca sa justifice trimiterea prin frauda (ce ar trebui pedepsita ca si in cazul Nastase) a “printisoarei” lui la Bruxelles, sa ne faca de ras? In treacat fie spus, agramata nu se ridica nici la calcaiul piciorului stang al odraslei Ceausescu, pe care tat’su l-a trimis, totusi, numai la Sibiu. Tot hotul de voturi, direct sau prin instrumentele lui (Boc, Seitan, “branconierul” Igas, Oprea, etc.) a stabilit ca cine nu e de acord cu politica lui, poate sa plece sa munceasca unde o vedea cu ochii. El a declarat genocidul in privinta pensionarilor, proclamand: “600 de lei daca are, un leu sa i se ia, dar sa i se ia”; el a stabilit  media de 6 ani de viata dupa iesirea la pensie, el a taiat ilegal pensiile, aducand, prin contributia pensionarilor, mortalitatea in Romania la 700 de persoane pe zi, potrivit INS”.
  • Idem: „Nu! Traian Basescu nu se poate intoarce la Cotroceni pe poarta in fata careia si-a dat foc, anul trecut, maiorul in rezerva Petre Morjan, acuzand Dictatura!”.

  • Renault România a oferit 16 mașini cadou pentru Lotul olimpic al României.
  • După tatuajul anal…cred că urmează tatuajul pe creier.
  • Și cred că trebuie să fii foarte „manelist” să te duci să dai bani la un concert Lady Gaga.
  • Florin Lăzărescu ne umple de munte. De imagini de la munte.
  • Image00050

  • ÎPS Andrei Andreicuț: „Trebuie să constatăm cu durere că de la mic pînă la mare încă suntem foarte slăbuţi din punct de vedere creştinesc. Dacă am fi creştini de convingere, dacă Duhul Sfînt ar lucra în sufletele noastre, s-ar întîmpla bucurie şi pace şi facere de bine. Ori unde este bucuria şi pacea, pentru că ne doare să observăm că este atîta vrăjmăşie şi neînţelegere, ură şi ranchiună începînd de la clasa politică pînă la oamenii de rînd”.
  • Dintre cei 2.231.032 de români sărbătoriţi miercuri, de Sfânta Maria, 1.813.614 sunt femei, iar 417.418, bărbaţi, precizează sursa citată. Majoritatea femeilor care îşi sărbătoresc onomastica de Sfânta Maria, respectiv 1.392.607, poartă numele de Maria, 273.806 se numesc Mariana, 51.593 – Marinela, iar 31.252 – Mioara. Alte 25.526 de femei poartă numele de Marina, iar 25.477 se numesc Marilena. Tot miercuri îşi vor sărbători onomastica 10.917 care se numesc Mărioara şi 1.671 care poartă numele de Măriuca. În rândul bărbaţilor, 308.514 se numesc Marian, 105.414 – Marin, iar 3.344 – Marinică, potrivit MAI”.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén