Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

***

A treia parte și ultima a documentului BEM: Slujirea [Ministry]. Termen sub care se are în vedere Preoția.

III. 1 începe cu sintagma „God’s people” [poporul lui Dumnezeu] ca sintagmă echivalentă pentru Biserică.

III. 2 subliniază fundamentul hristologic al Bisericii: „victoria/ biruința lui Hristos asupra puterilor răului și a morții] [Christ’s victory over the powers of evil and death].

Nu Treimea e fundamentul Bisericii ci Hristos!

Și Hristos, fundamentul Bisericii, e asumat de BEM numai în perspectiva Sa de Împărat asupra morții, de Biruitor.

Hristos ne conduce spre „desăvârșirea Împărăției” [the consummation of the Kingdom], căci scopul lui Dumnezeu în Iisus Hristos e acela de a ne conduce pe toți spre comuniunea cu El.

*

Sentimentul pe care l-am avut în fața lui III. 2 a fost acela al instrumentalizării lui Hristos de către Tatăl.

Hristos Dumnezeu nu apare aici ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a împlinit întru Sine, în viața Sa pământească, sfatul veșnic al Treimii și a dăruit tuturor posibilitatea comuniunii cu Treimea ci El a fost „un instrument” prin care Tatăl „a creat condițiile” comuniunii.

*

După ce în III. 2 a fost în prim plan Hristos în III. 3 e Duhul Sfânt.

Și Duhul Sfânt e văzut prin prisma puterii Sale „eliberatoare și reînnoitoare” [the liberating and renewing]. Căci Duhul Sfânt „calls people to faith [cheamă oamenii la credință], sanctifies them through many gifts [îi sfințește pe ei prin multe daruri], gives them strength to witness to the Gospel [le dă lor puterea de a mărturisi Evanghelia] and empowers them to serve in hope and love [și îi împuternicește pe ei să slujească în credință și dragoste]”.

Și prin verbul „empower” [a împuternici] documentul BEM intră în sfera discuției despre hirotonie.

Pentru că hirotonia, deși sub aspectul ei văzut înseamnă punerea mâinilor episcopului peste un ales/ un candidat la Preoție înseamnă, în fapt, în adâncul ei de taină, îmbrăcarea acestuia cu putere de sus, dumnezeiască.

Și, la fel ca la Botez, văzutul Tainei Hirotoniei este foarte smerit pe lângă experiența de taină a celui care e hirotonit.

Pentru că cel care e hirotonit întru conștiență, care înțelege și vede în sine însuși ce se petrece cu el, tocmai pentru că s-a pregătit pentru Preoție printr-o viață sfântă, curată, experiază o mare revărsare de har în ființa lui. O mare întărire și împuternicire dumnezeiască pentru a sluji Domnului. O mare îndrăzneală spre lucrările Lui iconomice în Biserică.

De aceea verbul „empower” [a împuternici] folosit de BEM, din perspectivă ortodoxă, nu înseamnă „împuternicire dată de episcop”, adică pur instituțională, pentru a sluji cele preoțești ci împuternicire dată de Dumnezeu prin episcop pentru slujirea preoțească.

Căci nu episcopul te hirotonește, după cum aflăm din Hirotonia diaconului, spre exemplu, ci Dumnezeu prin episcop.

Pentru că episcopul, la rândul său, nu a primit harul de la un episcop, ci de la Dumnezeu printr-un episcop. Pentru că puterea Preoției e de sus, de la Dumnezeu și nu de la oameni.

La fel, Dumnezeu prin episcop sau preot te botează, te mirunge, te iartă de păcate

Din acest motiv perspectiva sacramentologică a Ortodoxiei e trinitară.

Fundamentul Tainelor e Dumnezeul treimic, pentru că El lucrează prin ierarhia Bisericii toate Tainele Sale.

Nu ierarhia e sursa Tainelor ci Dumnezeul treimic!

Fapt pentru care Biserica nu poate exista doar prin latura sa umană. Sau nu se poate cere sau aștepta de la ierarhia Bisericii o altă putere și o altă viață decât harul Prea Sfintei Treimi.

Și când Ortodoxia subliniază constituirea Bisericii Prea Sfintei Treimi prin pogorârea harului la Cincizecime în comunitatea celor credincioși subliniază de fapt sinergia dintre Dumnezeu și om în toate aspectele vieții eclesiale.

Pentru că harul nu se retrage din Biserică și nici nu există vreo secundă a vieții noastre în care să nu avem nevoie de harul lui Dumnezeu.

De aceea oricând, mereu, în orice clipă, sinergia/ conlucrarea lui Dumnezeu cu oamenii/ prezența Lui în viața noastră este una neapărată, vie, reală.

*

III. 3 se termină prin mărturisirea: „The Spirit keeps the Church in the truth and guides it despite the frailty of its members” [Duhul ține Biserica în adevăr și o ghidează/ o conduce în ciuda fragilității membrilor ei], care, bineînțeles, ne face să reintrăm în zona relativismului teologic și experiențial.

Pentru că asta presupune că „orice biserică” e condusă de Duhul Sfânt, fapt pentru care Sfântul Duh i-ar conduce și pe ortodocși și pe eretici „cu aceeași atenție”. Bineînțeles: lucru inacceptabil.

Însă în perspectiva nivelatoare/ politic-corectă a documentul BEM „toate bisericile” sunt la fel de „egale” și de „valide” în fața lui Dumnezeu…ca și când Dumnezeu ar fi întemeiat o Biserică…și apoi, ca să Se „distreze”, a mai creat alte „un milion de biserici eretice”…pe care le păstrează „cu aceeași acuratețe”.

Dar asta este mentalitatea căzută: oamenii cred că se pot „îndreptăți” în fața lui Dumnezeu, că își pot „justifica” erorile și „tupeul eclesial”, acela de „a tot inventa biserici” și de a le pune nu pe seama „orgoliului uman” ci „a voinței lui Dumnezeu”.

Însă de ce ar dori Dumnezeu după o sută, o mie, o mie cinci sute de ani sau 2000 de ani „biserici” din ce în ce mai nedumnezeiești și antiumane?

Adică, de ce Își „permite” Dumnezeu „să amestece” minciuna cu adevărul?

Însă Dumnezeu nu amestecă nimic…dar nouă ne place să credem că „toate bisericile sunt la fel”.

Numai că Bisericile nu „se fac” pentru că vrea papa nu știu care, pentru că vrea „reformatorul” Luther sau „clarvăzătoarea” Elena…ci Biserica s-a format la Cincizecime prin umplerea celor credincioși cu putere de sus…adică cu harul Treimii…și această realitate istorică divino-umană, adică Biserica, nu se învechește și nici nu dispare.

E mereu vie Biserica, există…ne îndumnezeiește pe noi…și numai un om lipsit cu totul de evlavie și de rațiune poate ajunge la concluzia că „se poate trăi” în afara Bisericii acesteia, a Cincizecimii sau că se poate „inventa” o alta…sau o sută de alte „noi” biserici…paralele cu aceasta.

De aceea eclesiologia ortodoxă e non-relativistă. Ea nu presupune o multiplicitate de biserici ci vorbește despre o singură Biserică. Despre Biserica Treimii de la Cincizecime.

Care nu are întreruperi istorice și nici nevoie de remanieri.

Pentru că ea e fundată pe viața și adevărul Treimii și e condusă de Dumnezeul treimic spre Împărăția Sa.

Did you like this? Share it: