Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

***

III. 4 spune că Biserica este chemată „to proclaim and prefigure the Kingdom of God” [să proclame și să prefigureze Împărăția lui Dumnezeu]…contrazicând astfel pasaje anterioare.

Căci BEM a vorbit până acum despre Botez și Euharistie ca despre cele care ne introduc sau ne dau să pregustăm Împărăția lui Dumnezeu.

Însă Biserica nu e chemată să vorbească despre ceva de viitor ci despre ceva de prezent.

Pentru că harul Treimii sădit în noi la Botez ne dă să trăim în ritmul Împărăției…ce va să vină.

Fapt pentru care, ceea ce va veni, vine numai ca urmare a ceea ce e Biserica azi: poartă sacramentală spre Împărăție.

Tot cultul vechitestamentar a prefigurat Tainele și viața Bisericii. Însă viața Bisericii, trăită la maximum, înseamnă viața Împărăției.

Fapt pentru care marii Sfinți isihaști/ mistici ai Bisericii Ortodoxe au trăit încă de acum Împărăția ca vedere și simțire a slavei lui Dumnezeu și ca trăire în comuniunea cu Sfinții.

Diferența dintre viața Bisericii de acum…și viața din Împărăția lui Dumnezeu e una de grad și de intensitate și nu de esență.

Ce trăim acum, aici, în Biserică, e viața Împărăției lui Dumnezeu, pe care la cote și mai duhovnicești  o vom trăi după moartea noastră și, cu mult mai mult, după învierea noastră din morți.

Însă de ce vorbește documentul BEM despre Biserică ca despre o prefigurare a Împărăției? Pentru că se situează în mentalitatea protestantă de a vedea Împărăția. Și protestanții văd Împărăția ca începând după a doua Sa venire…și nu odată cu venirea Lui în lume.

Pentru că Domnul, în prima Sa propovăduire, asta ne-a spus: s-a apropiat de voi Împărăția cerurilor. Adică e lângă voi posibilitatea de a trăi în ritmul Împărăției, adică de a trăi eclesial/ bisericește.

E foarte aproape de voi posibilitatea de a vă umple cu putere de sus, adică cu viața Împărăției.

Și Cincizecimea e umplerea Bisericii de viața Împărăției…fapt pentru care Biserica dezvăluie Împărăția în lăuntrul fiecărui botezat prin harul Treimii.

De aceea, Împărăția lui Dumnezeu nu e pentru un ortodox „la sfârșitul lumii” ci în lăuntrul său, după cum ne-a spus Capul Bisericii, Hristos Dumnezeu.

Și dacă Biserica, prin Botez, sădește în toți ortodocșii Împărăția lui Dumnezeu…atunci ea nu doar o propovăduiește și o așteaptă să vină…ci trăiește deja veșnica comuniune cu Dumnezeu.

Cum am mai avea Sfinte Taine și Sfinte Moaște dacă Împărăția nu a venit…ci stă să vină?

Însă noi nu așteptăm să vină Împărăția, ca și când acum am fi „în afara” Împărăției…ci să se dezvăluie pentru toți Împărăția…și pentru întregul cosmos.

Adică așteptăm ca voia lui Dumnezeu să se facă precum în cer…așa și pe pământ. Ca El să fie toate întru toți. Și acest lucru se va petrece! Nu e un basm

Și se va petrece…pentru că acum, în Biserică, clipă de clipă, omul și materia se îndumnezeiesc. Se transfigurează. Se umplu de viața Treimii.

*

Și recunoaște și III. 4, puțin mai încolo, că „in Jesus the Kingdom of God came among us” [în Iisus, Împărăția lui Dumnezeu a venit printre noi].

Însă documentul BEM se referă la ce a făcut Hristos pentru oameni în trecut, pe când era în trup (minuni, vindecări)…și nu în prezent.

Acum, în prezent, trebuie să arăți aceleași lucruri în Biserică: vindecări, sfințiri ale oamenilor, corectitudine a credinței.

*

Și tot III. 4 vorbește despre faptul că Hristos ne-a dat „a new access” [un nou acces/ o nouă intrare] la Tatăl, adică ne-a dat posibilitatea „comuniunii cu Dumnezeu” [communion with God].

Însă III. 4 leagă „a foretaste of the joy and glory of God’s Kingdom” [o pregustare a bucuriei și a slavei Împărăției lui Dumnezeu], experiată de către lume, de împlinirea unor deziderate sociale și politice.

Sau introduce în discuția teologică latura existențială lărgită fără a contura, foarte precis, care sunt legăturile reale dintre obiectivele politice, sociale, culturale, economice și pregustarea Împărăției.

Căci pregustarea Împărăției nu e o consecință a stabilității politice sau a dezvoltării economice ci a curățirii de patimi în Biserică.

Că bisericile, oricare ar fi ele, contribuie la stabilitatea și la bunul mers al societății e una.

Însă pregustarea Împărăției se poate face și când statele sunt în război sau intră în disoluție.

Și când trecem prin crize financiare sau sentimentale…putem să experiem Împărăția lui Dumnezeu în Biserică.

Fiindcă experierea ține de voință și de intrarea în Biserică și nu de câte clase ai sau ce origine ai sau ce statut social ai.

*

III. 5 merge tot pe sublinierea rolului Sfântului Duh. El dăruie Bisericii „diverse and complementary gifts” [daruri diverse și complementare].

Complementare/ care se ajută reciproc…și nu antagonice/ care se exclud reciproc.

Tocmai de aceea Dumnezeu nu poate să dăruie „erezii/ minciuni” Bisericii și nici „daruri dubioase/ satanice”.

Fapt pentru care, acolo, în bisericile unde se cred și adevăruri și minciuni deopotrivă, unde minciuna se promovează drept adevăr sau unde minciuna și adevărul coabitează e semn că Dumnezeu nu e prezent.

Pentru că Dumnezeu nu coabitează cu minciuna.

*

Darurile Duhului Sfânt, subliniază BEM, sunt eclesiale. E adevărat!

Ele sunt dăruite de Dumnezeu „for the common good of the whole people [pentru binele comun al tuturor oamenilor] and are manifested in acts of service within the community and to the world [și se manifestă în acte ale slujirii înăuntrul comunității și a lumii]”.

Daruri personale spre slujire comunitară.

Daruri personale redăruite comunității eclesiale.

Și sunt redăruite nu la ordin…ci dintr-o înaltă conștiință eclesială.

Astfel trebuie să vedem cărțile și minunile Sfinților: ca redăruiri eclesiale de mare conștiință. Ca împărtășire a darurilor lor, venite într-o viață sfântă, și altora.

Căci viața istorică a Sfinților…cât și cea postumă sunt o continuă lecție de redăruire a darurilor lui Dumnezeu. Pentru că mijlocirile/ rugăciunile Sfinților pentru noi sunt tot atâtea daruri ale iubirii lor pentru noi.

*

Și III. 5 spune că trebuie să ne descoperim darurile proprii în comunitatea eclesială. Să ne descoperim darurile pe care le avem „with the help of the community” [cu ajutorul comunității], pentru ca să le folosim „la zidirea Bisericii” [the building up of the Church] și „pentru slujirea lumii întru care Biserica este trimisă [for the service of the world to which the Church is sent]”.

Însă lumea nu are o altă direcție decât cea a Bisericii…deși, în aparență, Biserica e „cu treaba ei” și lumea face „ceea ce îi place”.

Pentru că Biserica este frământătura lumii. E drojdia de viață a lumii. E calea spre Împărăție

Și Biserica, în lume, plămădește tocmai condițiile plenitudinale ale vieții veșnice.

Ea ne pregătește pentru viața pnevmatizată, de ființe înduhovnicite…spre care se îndreaptă istoria…chiar dacă unii așteaptă „un sfârșit fără veșnicie”.

Însă Biserica nu numai că așteaptă viitorul…ci îl și produce!

Bineînțeles: în coproducție cu Dumnezeu, Cel care conduce istoria spre veșnicie prin Biserica Sa, care e centrul și împlinirea întregii creații.

Dar Biserica Dumnezeului treimic nu e un centru de putere lumească.

Nu e o bancă a prosperității.

Biserica nu e alfa și omega prin latura ei văzută ci prin latura ei dumnezeiască. Căci Biserica e Dumnezeu împreună cu Sfinții Săi.

Și acolo unde puterea eclesială nu e sfințenia, nu e harul Treimii e semn că oamenii presupun că I-au luat locul lui Dumnezeu și se joacă de-a „atotputernicii”.

Însă, în cer și pe pământ și în Iad și în tot ce există avem doar un singur atotputernic: Dumnezeul iubirii noastre.

El este atotputernicia iubirii și a dreptății, a vieții sfinte și a cuviinței.

Pentru că Dumnezeul nostru este dincolo de orice perspectivă „a puterii lumești”, care prezintă adesea accente puternice de aroganță și de sadism.

Did you like this? Share it: