Iubiții mei,

o Evanghelie [Mt. 18, 23-35] pentru vremuri…hotărâtoare. Pentru vremuri în care nu știm ce se va petrece cu noi, cum va fi

Penultima din acest an liturgic 2011-2012…

O Evanghelie pentru vremuri ale crisisului, ale judecății. Sau ale „socotirii în cuvânt” cum se spune la Mt. 18, 23.

Căci judecata este o decizie, o lămurire a lucrurilor, o împărțire a vieții…și la judecata Domnului trebuie să ai cuvânt. Trebuie să fii un cuvânt.

Și noi, slujitorii Lui, vom fi judecați de El pentru gândurile, pentru dorințele inimii, pentru faptele noastre, fie că e vorba de acte sau de oprirea unor acte.

Căci poți să faci rău…dar, în același timp, poți să te abții de la a face un bine

Și binele nefăcut e tot un rău. Tot un păcat

Și Domnul ne judecă adânc, ne judecă profund…și nu omenește. Nu duplicitar. Nu după ochi frumoși…ci după adevăr.

O judecată cu milă, adică cu dragoste. Ținând cont de neputințele noastre și de contextul vieții noastre sociale.

Însă viața, viața noastră, are un preț, are o greutate…pe care o dau faptele noastre.

Și de aceea avem o parabolă în față…cu doi ofileti/ datornici.

Diferența dintre mirion talanton/ zece mii de talanți (v. 24) și ecaton dinaria/ o sută de dinari (v. 28)…e o imagine între excesiv de mult…și foarte puțin.

Un talanton era echivalentul a 5-6.000 de dinari.

Și, pe scurt, întrebarea e aceasta: cum de te bucuri că ți se iartă excesiv de mult…dar tu nu vrei să ierți nici foarte, foarte puțin?

Cum de mai ești atât de păgân la inimă, tu, ortodoxule, care ai fost iertat de Dumnezeu de atât de multe ori?

Cum de devii tartor/ judecător nemilos, fără scrupule…dacă ai fost iertat…atât de mult…de Domnul Dumnezeul nostru?

Dule ponire! (v. 32)/ Slujitor rău/viclean!…e adresarea Domnului către cel care a fost iertat și nu iartă.

Pentru că sunt momente în viață în care iertarea înseamnă nevoia cea mai mare a cuiva.

Și când ierțiînțelegi

Înțelegi nevoia celuilalt de libertate.

Trebuie să își ia piatra de pe inimă…

Iar dacă vrea să îl ierți…înseamnă că ți-a greșit. Ți-a greșit la greu

Însă Domnul ne spune azi, prin această Evanghelie: că noi nu iertăm pe cât ne-a iertat El. Pe cât ne iartă El…

Și că iertarea înmulțește și în noi libertatea, adică frumusețea harului.

El, cel care cere iertarea noastră…are nevoie de cuvântul nostru…după cum și noi avem nevoie de zâmbetul harului Său.

Dar pentru ca să ajungi la conștiința să ceri iertare…trebuie să crești în nevoia de viață duhovnicească.

Numai cel care se curățește de patimi se îngrijește de iertare.

El caută iertarea lui Dumnezeu și iertarea oamenilor.

Căci căutarea iertării e o asceză…o învingere de sine…o înțelegere a erorii. A vieții pline de erori pe care ai avut-o…

Fiindcă de aceea cauți iertarea: pentru că ai ajuns la conștiința că trebuie să te îndrepți. Că trebuie să ieși din rău…spre bine.

Și pocăința, în conținutul ei, are, de la sine, și această dimensiune teologică a iconomiei lui Dumnezeu cu lumea. Pentru că privești…toate din perspectiva la ce a făcut Dumnezeu pentru lume.

Ce a făcut Hristos pentru noi…pentru mântuirea noastră?

Și, deodată, de la începutul lumii până azi…înțelegi lucrarea lui Dumnezeu cu lumea. Că totul e pentru om…toată pregătirea pentru întruparea Lui, întruparea și viața plină de dureri, de chinuri și de moarte pentru noi…pentru ca să calce cu moartea Sa moartea noastră.

Îți asumi tot greul, toată suferința Domnului pentru lume…

Adică consimți faptului că tot ce a făcut El pentru lume…a făcut și pentru tine

De aici, tu, cel care te pocăiești, îți dai seamaL-ai răstignit pe Hristos. Că L-ai îndurerat pe El prin păcatele tale.

Că pentru tine, omul preapăcătos, El a venit și a murit…ca tu viață să ai.

Și de aici, de la această profundă înțelegere a iconomiei Lui pentru noi, fiecare dintre noi avem conștiința că Îi suntem datori Lui…

Îi suntem datori vânduți…prea marii Sale iubiri.

Infinitei…și cutremurătoarei Sale iubiri…

Noi, fiecare dintre noi…suntem datornicii Domnului…

De aceea El face judecată mereu…și va face…cu noi, cei care nu prețuim iertarea Lui, dragostea Lui, răbdarea Lui cu noi…

El Se socotește cu noi în cuvânt

Tocmai de aceea ne mustră conștiința: pentru că El Se judecă cu noi! Ne trage la răspundere

Și toți suntem plini de rușine în fața Lui…pentru că toți ne știm neputințele…prăpastia patimilor…

Da, la sfârșit de an bisericesc…

Pentru ca să nu avem conștiința că „ne-am nevoit”…că am făcut marea cu sarea…că suntem „curați”…

Ci, dimpotrivă, să ne vedem rușinea feței, adâncul inimii, ce nu putem să facem…ce nu putem ierta

Și e o mare neputință să nu poți ierta

Îți trebuie multă teologie…și mult bun simț…dar și multă suferință…ca să ierți

Să ierți din adâncul inimii (v. 35).

Să ierți cu înțelegere

Pentru că nu e vorba de iertarea din gură…ci de iertarea care te eliberează de tine însuți. Care te eliberează de cel care ai fost ieri…de cel care ai fost azi

Și școala iertării e imensă

Am cunoscut, în scurta mea viață, oameni care au învățat cu greu să ierte…

Care nu s-au iertat pentru ceea ce au făcut. Care și-au mâncat rănile până la moarte…

Dar și oameni care și-au găsit liniștea prin iertare…prin împăcarea cu Dumnezeu și cu oamenii.

Am fost consternat de unii, de cei care nu au putut și nu pot să ierte, adică de cei care nu vor să știe cum e să fii altul…și am învățat din bucuria și din libertatea celor pe care Dumnezeu i-a eliberat prin frumusețe.

Pentru că iertarea e multă frumusețe.

E umplere de multă conștiință frumoasă.

Așadar suntem chemați la un eroism duhovnicesc: la ceasul sincerității interioare.

Preferăm lanțurile sau smerenia?

Ne vedem prostia, curvia și nesimțirea din inimă…sau suntem „cei mai îngeri” de pe pământ?

Vrem să fim prostiți, pe fiecare zi, de draci…sau vrem minte înaltă, curată, liniștită…tot mai liniștită pe fiecare zi?

Aceasta e alegerea!

Aceasta e chemarea de sfârșit de an liturgic!

Și trebuie să dăm răspunsul în noi…pentru că acolo se naște iertarea…acceptarea altuia…pentru că ne-am acceptat pe noi în primul rând.

Am acceptat că și noi avem nevoie de libertate interioară ca și ceilalți. Amin!

Did you like this? Share it: