Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a.
***
III. 6 își pune problema (ca și când ea ar fi reală): „how the life of the Church is to be ordered” [cum poate fi ordonată viața Bisericii]?
De unde putem deduce, că acum, în prezent, viața Bisericii e „vraiște”.
Însă viața Bisericii Ortodoxe e ordonată prin ierarhia sacramentală…și fiecare își știe locul în Biserică.
Dar BEM nu își pune problema ordinii interne a fiecărei biserici…ci „a bisericii” ce trebuie să rezulte dintr-un „compromis” al dialogului, al „parlamentarismului” teologic.
De aceea, „engage in the effort to over-come these differences” [angajați în efortul de a depăși aceste diferențe” teologice dintre biserici, ele, bisericile…sau, mai corect, reprezentanții bisericilor la dialogul inter-religios, trebuie să aibă în vedere „chemarea întregului popor al lui Dumnezeu [the calling of the whole people of God]”. Adică chemarea spre comuniune.
Numai că această mondială căutare a comuniunii de către reprezentanții teologici a diverse biserici trebuie să răspundă la o întrebare răspicată: are un mandat dumnezeiesc, s-a născut în urma unei revelații, a unei încredințări din partea lui Dumnezeu sau e „un calcul teologic” cu ample sub-motivații politice, economice, sociale?
Pentru că în Israelul providențiat de Dumnezeu și în Biserica Noului Legământ așa stau lucrurile: Dumnezeu Se revelează, Își descoperă voia, cere să se facă una sau alta…și oamenii cooperează cu El la împlinirea voii Lui.
Și apare Biserica sau Mănăstirea cutare din cauza unui eveniment extatic, al unei vedenii, al unei încredințări din partea lui Dumnezeu. Și toate marile Sinoade ale Bisericii sau întâlniri între teologi se fac cu încredințare dumnezeiască.
Ba, mai mult, fiecare teolog real al Bisericii scrie cu luminarea lui Dumnezeu și credincioșii se regăsesc, în mod încurajator, în teologia și viața lui.
Așadar cine sunt teologii ortodocși care au condus și conduc dialogul inter-religios? Și ce încredințare dumnezeiască au primit pentru a face aceasta? Și câți se regăsesc în eforturile și în teologia lor? Iar dacă nu se regăsesc, nu se regăsesc din cauza lor…sau a inapetenței dialogice a celor care nu îi plac?
*
Pe scurt: care sunt fundamentele dialogului inter-religios/ ecumenic…în așa fel încât să nu fie „o altă restaurare” lamentabilă a Bisericii…o altă „remaniere” fictivă? Și cât de legitim și de legitimat este de marea masă a credincioșilor fiecărei biserici?
*
Pentru că III. 6 tocmai pentru asta pledează: pentru ca teologii prezenți la dialog să își reprezinte coreligionarii.
Căci întrebarea finală la acest punct e aceasta: „How, according to the will of God and under the guidance of the Holy Spirit [Cum, în acord cu voia lui Dumnezeu și sub călăuzirea Duhului Sfânt], is the life of the Church to be understood and ordered [viața Bisericii poate fi înțeleasă și ordonată], so that the Gospel may be spread and the community built up in love? [în așa fel încât Evanghelia să poată fi răspândită și comunitatea să fie zidită în iubire?]”.
Dar iar avem de-a face cu o întrebare falsă…
Pentru că atunci când ești în acord interior cu voia lui Dumnezeu, adică ești un om al ascezei, al trăirilor mistice și ești luminat/călăuzit de El nu îți mai pui problema înțelegerii și a ordonării vieții bisericești pentru că tu ești inclus în ordinea divino-umană a Bisericii.
Pentru că tocmai de aceea simți ce vrea Dumnezeu de la tine…pentru că tu ai împlinit voia Lui cu tine.
Și Evanghelia e răspândită în mod real, autentic, nu când ai o armată de „evanghelizatori”, mașini, computere, „materiale” teologice, nu când o universitate teologică întreagă pleacă la „vandalizare” teologică…ci când tu, cel care propovăduiești…ești una cu Evanghelia pe care o propovăduiești.
Când tu te-ai sfințit prin Evanghelia pe care o propovăduiești și altora…și pe care o propovăduiești tocmai pentru că o înțelegi din tine însuți, din viața ta…și nu din sinapsele ei lingvistice.
Posteritatea și influența teologică a Sfântului Apostol Pavel, a Sfântului Dionisie Areopagitul, a Sfântului Irineu al Lyonului, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Grigorie Palama, a Fericitului Dumitru Stăniloae nu constă în faptul că erau buni filologi, că știau mai multe limbi străine, că scriau pe papirus, pe piele prelucrată de animal sau la mașina de scris…ci pentru că întrupează viața și experiența ortodoxă.
Sunt persoane în care Dumnezeu S-a sălășluit și prin care ne-a vorbit și ne vorbește abisal, dumnezeiește.
Acesta e „secretul” lor: au fost și sunt una cu ceea ce au propovăduit.
Nu au fost de vânzare.
Nu s-au schimbat după cum bate vântul.
Nu au fost niște ideologizați ci niște îndumnezeiți.
Și tot credinciosul Bisericii Ortodoxe, din toate secolele, se va recunoaște în cei îndumnezeiți de Dumnezeu…pentru că Dumnezeu îi încredințează pe oamenii Săi, mereu, despre cine au fost prietenii Lui din trecut.
Și prietenii Lui din trecut…devin prietenii noștri de acum, din prezent.
Așa se explică cel mai ușor iubirea și atașamentul interior față de Sfinții Lui.
*
III. 7 începe prin a spune că „differences in terminology are part of the matter under debate” [diferențele în terminologie/ terminologice sunt parte a problemei (aflate) sub/în dezbatere].
Însă diferențele terminologice (bineînțeles: teologice) țin de tradiția eclesială a fiecărei biserici în parte și nu se pot decontextualiza la nivelul dialogului…decât pentru a fi relativizate sau redefinite.
Dar, în ciuda acestui fapt, în continuare, în III. 7 sunt decontextualizați câțiva termeni teologici…pentru a fi „înțeleși” de către toți.
Și cei 4 termeni sunt: harismă, slujire, slujire preoțească, preot.
*
La charism/harismă explicația e: „the gifts bestowed by the Holy Spirit [darurile acordate de Duhul Sfânt] on any member of the body of Christ [oricărui membru al Trupului lui Hristos] for the building up of the community and the fulfilment of its calling [pentru a zidi comunitatea și a-și împlini chemarea].
Care chemare? Care comunitate? Și ce experiență a darurilor Sfântului Duh au membrii „bisericilor”, care nu au experiența harului lui Dumnezeu?
Căci dacă au har și ortodocșii și ereticii…când harul Treimii a curs, 1000 de ani, doar la ortodocși, apoi au început să tot apară „formațiuni religioase” tot mai diferite de Biserică, înseamnă că Dumnezeu, după o mie de ani de creștinism „a schimbat placa”, „Și-a pierdut credibilitatea”, a început „să încurce lucrurile la greu” și a ajuns „adevăro-mincinos”.
Că e „duplicitar” acum, că e „și cu alba și cu neagra”…și că „nu mai crede” într-o Biserică, o credință și un Botez…ci într-un miliard de biserici, credințe, botezuri.
Ceea ce nu e adevărat…fără doar și poate…
Și astfel, cei care nu trăiesc harul…nu încurcă ei „darurile Duhului” cu „glosolalii” ininteligibile, cu eforturi misionare fără sens, cu orânduiri „preoțești” și „liturgice” care nu au nimic de-a face cu Biserica Cincizecimii?
Da, desigur!
Atunci cum să înțeleagă „la fel” reprezentanții bisericilor…ce înseamnă harismă…dacă nu toți știu ce înseamnă har…har care stă la baza harismei?
Cum să știi ce e harisma…dacă nu ai niciuna?
Căci harismele lui Dumnezeu sunt acestea: puterea dumnezeiască de a ierta păcatele și de a-i călăuzi pe oameni spre îndumnezeirea lor, puterea dumnezeiască de a-i alunga pe demoni din oameni, de a învia morți, de a vindeca pe oameni, de a vedea înainte, de a cunoaște adânc patimile oamenilor, de a scrie și înțelege dumnezeiește dogmele Bisericii, de a trăi harul dumnezeiesc necreat și de a vedea slava lui Dumnezeu cea nezidită etc.
Da, dacă ai vreuna, vreo harismă…poți vorbi credibil despre ea…
Însă dacă nu ai…bați câmpii…
Pentru că aici nu se pune problema să înțelegem semantic enunțul: „harisma e darul Duhului Sfânt” ci de a o trăi în mod practic.
Numai ce trăiești…știi cu adevărat.
Restul sunt: citiri…
