Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 18 august, 2012

Sermon on the 11th Sunday after Pentecost [2012]

My Beloved,

A Gospel [Mt.18, 23-35] for times… determinative.  For times when we do not know what will happen to us, as will be…

The penultimate from this liturgical year 2011-2012…

A Gospel for times of the crisis, of the judgment. Or of „reckoning in word” as the saying goes at Mt. 18, 23.

For judgment is a decision, an explanation of things, an impartment of life…and at the judgment of the Lord must have word. You must be a word.

And we, His servants, will be judged by Him for the thoughts, for the desires of the heart, for our actions, whether this is about facts or about stopping acts.

Because you can do wrong…but, in the same time, you can to abstain from doing well

And the good undone is all a harm. All a sin

And the Lord judges us deep, profound…and not judge us human. Not duplicitous. Not after beautiful eyes…but after truth.

A judgment with mercy, namely with love. Given account of our infirmities and of social context of our lives.

But life, our life has a price, has a weight…which give our works.

And therefore we have a parable in the face… with two ofileti/ debtors.

The difference between mirion talanton/ ten thousand talents (v. 24) and ecaton dinaria/ one hundred dinars (v. 28)…is an image between excessive of much…and very little.

A talanton was equivalent to 5-6000 dinars.

And, on short, the question is this: how enjoy you that you are forgiven excessively…but you do not want to forgive not very, very little?

How are you so pagan at heart, you, the Orthodox, who has been forgiven by God so many times?

How to become tyrant/ judge ruthless, without scruple…if you were forgiven…so much…by the Lord, our God?

Dule ponire! (v. 32)/ Servant of evil/ wicked… is the addressing of the Lord to one who has been forgiven and does not forgive.

For that there are moments in life in which the forgiveness means the greatest need of someone.

And when you forgive…you understand

You understand the need of other for liberty.

Must take his stone from the heart

And if he wants to forgive him…it means that he made ​​a mistake. Did wrong at hard

But the Lord tells us today, through this Evangel: that we do not forgive as He has forgiven us. As He forgives us

And that the forgiveness multiplied and in us the liberty, namely the beauty of the grace.

He, who asks our forgiveness…he needs of our word…after how and we need the smile of His grace.

But for to reach at the conscience to apologize…you need to grow in spiritual life.

Only he who purifies the passions cares for forgiveness.

He seeks God’s forgiveness and men’s forgiveness.

For the seek of the forgiveness is an ascesis…a self-defeating…an understanding of error. A life full of errors that you had…

Because of that you look forgiveness, because you have come to the awareness that you have to straighten. You have to get out of bad…for good.

And repentance, in its content, has, from itself, and this theological dimension of the economy of God with the world. For that you look…all from the perspective of what God has done for the world.

What Christ has done for us…for our salvation?

And, suddenly, from the beginning of the world until now…you understand the work of God to the world. That everything is for man…all preparing for His incarnation, incarnation and life full of pain, of suffering and death for us…for that to break with His death our death.

You assume all the hard, all the suffering of the Lord for the world…

Namely you consent the fact that everything He has done for the world…He made and for you

From here, you, who repent, you realize that you crucified on Christ. That you grieved on Him through your sins.

That for you, the too-sinful man, He came and died…that life you have.

And from here, from this deep understanding of His economy for us, each of us has awareness that we are debtors to ​​Him…

We are debtors sold Him…too His great love.

Infinite…and groundbreaking His love…

We, each of us…we are the debtors of the Lord…

Therefore He makes judgment always…and will make…with us, those who do not appreciate His forgiveness, His love, His patience with us…

He reckons with us in word

Just therefore the conscience reproves us: for that He judges with us! He draws us at liability.

And we are full of shame in the face of Him… for that all know our infirmities…the precipice of passions

Yes, at end of ecclesiastical year…

For that we do not have consciousness that „we have fought spiritually”…that we have made the sea with the salt…that we are „clean”…

But, the contrary, to see the shame of our face, the depth of heart, what we cannot do…what we cannot forgive

And it’s a great weakness that you cannot forgive

You need more theology…and much good sense…but and much suffering…to forgive…

To forgive from the heart (v. 35).

To forgive with understanding

For that is not about the forgiveness from mouth…but of the forgiveness that frees you from yourself. That you free of which you were yesterday…of which you were today

And school of forgiveness is immense…

I knew, in my short life, people who have learned with hard to forgive

That have not forgiven for what they did. Who ate wounds until death…

But and people who have found peace through forgiveness…through reconciliation with God and with men.

I was dismayed by some, those who could not and cannot forgive, ie those who do not know how is to be another…and I learned from the joy and the liberty of those whom God delivered them through beauty.

For that the forgiveness is much beauty.

Is the filling of much beautiful conscience.

Thus we are called to a spiritual heroism: at the clock of the inner sincerity.

We prefer the chains or the humbleness?

We see our stupidity, immorality and the callousness from heart…or we are „most angels” on earth?

We want to be fooled, on every day, of devils…or we want high-minded, clean, quietmore quiet on every day?

This is the choice!

This is the calling of end of liturgical year!

And we must give the answer in us…for that there arises forgiveness…the acceptance of others… for that we accept ourselves in the first row.

We accepted that and we need of inner freedom as others. Amen!

Predică la Duminica a XI-a după Rusalii

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească.

Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.

Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator!

Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate.

Atunci, chemându-l, stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?

Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta, din inimile voastre, fiecare fratelui său”.

(Matei 18, 23-35)

 †

 

Din Evanghelia Duminicii a XI-a după Rusalii înţelegem că Dumnezeu este în acelaşi timp milostiv şi drept. Când ne pocăim şi cerem să ne ierte păcatele, El este bun, milostiv şi iertător.

Când noi însă nesocotim bunătatea Lui, şi, în mod viclean şi egoist, doar profităm de ea, dar la rândul nostru nu arătăm bunătate faţă de semenii noştri, adică nesocotim iertarea Lui şi nu o facem roditoare faţă de oameni, atunci Dumnezeu ne arată dreptatea Sa spre îndreptarea noastră şi a celor asemenea nouă.

Deci, Dumnezeu este milostiv, dar şi drept, iertător, dar şi îndreptător, în înţelesul că nu trece cu vederea păcatul, ci cheamă la pocăinţa spre îndreptare.

Astfel, Dumnezeu Cel milostiv şi iertător îl responsabilizează pe omul nemilostiv şi neiertător, aducându-i aminte cât de mult pierde spiritual dacă nu este şi el iertător asemenea lui Dumnezeu.

Toţi oamenii sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, dar la asemănarea cu Dumnezeu ajung numai cei ce trăiesc în comuniune cu El şi împlinesc voia Lui, adică numai sfinţii. Prin urmare, omul care nu iartă altora greşelile lor nu poate dobândi sfinţenia care vine de la Dumnezeu.

Atât de mult ne asemănăm cu Dumnezeu câtă iubire sfântă şi milostivă adunăm în sufletul nostru, prin pocăinţă şi iertare, prin rugăciune şi prin fapte bune. Oamenii sfinţi sunt milostivi ca Dumnezeu Cel milostiv, sunt iertători ca Dumnezeu Cel iertător, însă ei sunt şi drepţi sau îndreptători ai altora, precum şi Dumnezeu este drept şi îndreptător al celor ce rătăcesc sau greşesc, cu voie sau fără voie.

Evanghelia ne mai învaţă că iubirea milostivă a lui Dumnezeu precede dreptatea Lui. Mai întâi, din iubire milostivă, El iartă pe cei păcătoşi, însă ceartă pe cei ce nesocotesc iubirea Lui iertătoare şi nu o arată semenilor prin iertare şi fapte bune. Deci, iertarea păcatelor este condiţionată de iertarea semenilor.

Vedem acest lucru în rugăciunea Tatăl nostru: ‘Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri’ (Matei 6, 12), sau în alte locuri din Sfânta Scriptură a Noului Testament: ‘Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre’ (Matei 14-15); ‘Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos’ (Efeseni 4, 32); ‘Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi’ (Coloseni 3, 13).

De asemenea, urmând învăţăturii Sfintei Evanghelii, Sfinţii Părinţi arată importanţa iertării aproapelui pentru ca omul să poată dobândi iertarea păcatelor: ‘Precum vom fi noi faţă de fraţii noştri, aşa va fi Domnul faţă de noi’ 1*; sau: ‘Ascultă cu luare aminte: când tu ierţi vrăjmaşului greşalele pe care le-a făcut el împotriva ta, ţi se vor ierta şi ţie păcatele pe care le-ai săvârşit împotriva lui Dumnezeu. Acestea din urmă sunt multe şi abia de iertat, iară cele dintâi sunt chiar uşor de iertat. Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanţi din Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta numai cei o sută de dinari. Dacă tu ierţi aproapelui tău cei o sută de dinari, se vor ierta şi ţie cei zece mii de talanţi’ 2*.

Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: ‘Să ne iubim aşadar unii pe alţii, şi vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă-răbdare întreolaltă, şi va fi şi El cu îndelungă-răbdare faţă de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu rău, şi nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greşelilor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproapele.De aceea a zis Domnul: ‘Iertaţi şi vi se va ierta vouă’ (Luca 6, 37). Şi iarăşi: ‘De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greşelile voastre’ (Matei 6, 14). Sau: ‘Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui’ (Matei 5, 7). Sau: ‘Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea se va măsura vouă’ (Matei 7, 2). Iată, ne-a dăruit nouă Domnul chip de mântuire şi ne-a dat nouă putere veşnică de a ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, în voia noastră stă mântuirea noastră’ 3*.

Înţelegem, aşadar, că trebuie să iertăm unii pe alţii pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte păcatele sau greşelile noastre. Iertăm greşelile altora, pentru a fi în pace şi comuniune cu toţi oamenii şi pentru a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător.

Prin aceasta, Evanghelia ne învaţă că relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi, că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său. Întrucât fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu îndreptat spre umanitate, există o legătură sfântă între Dumnezeu şi fiecare om. Modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea relaţiei lui de comuniune cu Dumnezeu, Creatorul universului şi al omului.

Nimeni nu poate avea vreun folos în urma nevoinţelor duhovniceşti, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără iertare, deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia omului dornic de-a trăi în iubire milostivă. Acest lucru îl auzim cel mai bine din gura Sfântului Apostol Pavel: ‘De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte’ (I Corinteni 13, 1-3).

Iar iertarea aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre o nouă stare de comunicare şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii.

Prin iertarea cuiva se recunoaşte că persoana respectivă nu poate fi redusă la fapta rea pe care a săvârşit-o la un moment dat, ci se consideră că îndreptându-se ar putea săvârşi multe fapte bune.

Întrucât Biserica a înţeles valoarea sfinţitoare şi mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toţi oamenii să ierte greşelile aproapelui lor. Pentru creştini, iertarea greşelilor oamenilor este o condiţie pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care L-au răstignit, zicând: ‘Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac’ (Luca 23, 34).

De asemenea, rugăciunea nu este primită atunci când omul nu este împăcat cu toţi. În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos spune că ‘dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău’ (Matei 5, 23-24).

De aceea, mai ales în timpul perioadelor de post, când unim mai mult rugăciunea cu pocăinţa şi cu postul, Biserica ne îndeamnă să iertăm semenilor noştri toate greşelile lor ca să simţim mai mult cum sufletul nostru se eliberează sau înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi ale mândriei.

Uneori, iertarea greşelilor semenilor noştri cere luptă cu noi înşine, adică răstignire a mâniei şi a dorinţei de răzbunare

Iertarea acordată semenilor nu este totdeauna o lucrare uşoară, deşi, teoretic, mulţi oameni ştiu că dacă eşti creştin adevărat trebuie să ierţi altora greşelile lor. Sunt însă unele situaţii dificile în care iertarea sinceră nu se realizează pur şi simplu printr-o decizie voluntaristă, formală, exterioară.

Sunt oameni care au suferit mult din cauza semenilor lor, iar pentru a le ierta acestora greşelile lor, în mod sincer, total şi definitiv, adică ‘din toată inima’, ei au nevoie de o schimbare interioară.

Cu alte cuvinte, iertarea cere o luptă interioară, o răstignire a dorinţei egoiste de răzbunare, a tentaţiei de a răspunde la răutate cu răutate.

Însă Sfânta Scriptură ne cheamă să nu răspundem la răutate cu răutate, ci să lăsăm răzbunarea pe seama lui Dumnezeu (cf. Romani 12, 19: ‘Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: ‘A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”). El sigur ceartă şi pedepseşte cu dreptate, fiind Judecătorul şi Mântuitorul lumii, al viilor şi al morţilor.

Deci, o iertare sinceră, totală, nu una de felul ‘te iert, dar nu te uit’, se poate oferi altora numai dacă Îi cerem lui Dumnezeu harul Său care ne ajută să iertăm din toată inima greşelile altora. În acest sens, cerem Mântuitorului Iisus Hristos, Care a iertat pe vrăjmaşii Lui, ca iubirea Lui să locuiască în inimile noastre.

Pildă de urmat în această privinţă ne sunt sfinţii martiri sau mucenici, care au fost dăruiţi de Dumnezeu cu harul sau virtutea de a ierta pe cei care îi chinuiau şi-i duceau la moarte, aşa cum a făcut arhidiaconul Ştefan, cel dintâi dintre mucenici, dar şi mulţi alţii. Din Vieţile sfinţilor martiri se vede că aceştia simţeau în sufletul lor o putere deosebită în timpul suferinţelor, o putere a prezenţei iubirii jertfelnice şi iertătoare a lui Hristos. De aceea, ei nu au răspuns la răutate cu răutate şi la ură cu ură, ci au biruit ura ca rod al păcatului prin sfinţenia iertării ca rod al prezenţei harului lui Dumnezeu în om. Sfinţii mucenici sunt numiţi Buni Biruitori mucenici, tocmai pentru că ei au biruit duhul lumesc al urii, al răzbunării şi al răutăţii, după ce au primit în sufletul lor iubire milostivă din iubirea lui Hristos Cel milostiv şi iertător.

Deşi nu este uşor ca omul să-l ierte din toată inima pe cel care-i greşeşte, totuşi, Sfinţii Părinţi învaţă că această poruncă a iertării aproapelui este mai uşor de împlinit decât altele. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ‘Toată datoria ce o avem noi faţă de Dumnezeu n-o putem plăti oricât ne-am strădui. De aceea Dumnezeu ne-a dat o cale uşoară şi lesnicioasă pentru plata datoriei, în stare să şteargă toate datoriile noastre, iar această cale este aceea a iertării greşelilor celor ce ne greşesc, a neţinerii de minte a răului ce ni l-au făcut alţii’ 4*.

Prin urmare, când nu putem ierta semenilor noştri greşelile lor, trebuie, mai întâi, să ne rugăm pentru ei, deoarece foarte adesea vrajba între oameni vine şi din lucrarea diavolului care tulbură sufletul oamenilor.

‘Ó diábolos’ în limba greacă înseamnă cel ce dezbină, cel ce desparte, cel ce asupreşte şi tulbură viaţa oamenilor şi relaţiile dintre ei.

Adesea, el învrăjbeşte membrii familiei, vecinii şi prietenii şi îi împiedică să facă împreună o lucrare folositoare. Înţelegem, aşadar, că iertarea sinceră a greşelilor altora presupune o modelare a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. În acest sens, trebuie să ne rugăm ca Hristos Domnul prin harul Duhului Sfânt să ne curăţească de toată întinăciunea şi de toată răutatea. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.

Dacă uneori, printr-o pedagogie divină, se întâmplă chiar să săvârşim şi noi tocmai păcatele pentru care am judecat pe alţii, trebuie să înţelegem din aceasta că e mai bine să ne rugăm lui Dumnezeu pentru semenii noştri ca să se ridice din păcate, decât să-i judecăm considerându-ne superiori lor, adică fără greşeli.

În concluzie, putem constata că Evanghelia acestei duminici este una a iertării, dar şi una a responsabilizării, o Evanghelie a milostivirii, dar şi a dreptăţii, o Evanghelie în care Dumnezeu, deşi este milostiv şi îndelung răbdător, totuşi nu trece cu vederea nerecunoştinţa noastră pentru iertarea primită de la El, adică nu este nepăsător când vede insensibilitatea noastră faţă de iubirea Lui milostivă şi iertătoare.

De ce? Pentru că El nu voieşte ca iubirea Lui să se oprească la noi, ci doreşte ca iubirea Lui să ajungă prin noi la alţii, ca noi să devenim asemenea lui Dumnezeu Cel milostiv şi iertător. Evanghelia ne îndeamnă, aşadar, să înmulţim binele, nu să-l limităm. Iar făcând aceasta, creştem duhovniceşte şi ne sfinţim, adică devenim cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu, întrucât iubirea Lui milostivă se arată altora prin noi, când iertăm şi noi altora greşelile lor.

Să ne gândim mereu că iertarea noastră din partea lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea greşelilor semenilor noştri de către noi. Dumnezeu voieşte ca noi să fim milostivi, să fim răbdători şi iertători, iar când iubirea milostivă şi iertătoare devine lumina vieţii noastre, atunci se schimbă în bine şi relaţiile între oameni.

Astfel se opreşte violenţa, se stinge ura, se înlocuieşte răutatea cu bunătatea şi se schimbă ‘iadul’ vieţii noastre în ‘bucurie a raiului’, prin luminarea minţii şi a inimii noastre încă din viaţa aceasta pământească.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ierta greşelile semenilor noştri, gândindu-ne cât de mari sunt greşelile noastre pe care ni le iartă El, în timp ce noi nu suntem în stare să iertăm nici greşelile mici ale semenilor noştri.

Având lumina Evangheliei de azi adunată în sufletele noastre, să ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl zicând: ‘Şi ne iartă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean’ (Matei 6, 12-13). Amin!

 † Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

***
Note:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LX, 4, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1998, p. 301.

2. Idem, Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 74.

3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia românească, vol. II, Cuvânt Ascetic, 42, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2008, p. 60.

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXI, III, în col. PSB, vol. 23, Bucuresti, E.I.B.M.B.O.R., 1994, p. 709.

Istoria ieroglifică. În versuri [4]

Fragmentul 1, 2, 3.

*

Aceste ale Ciacalului
cu îndrăzneală cuvinte
și socoteli de argumenturi nebiruite
nu numai cât urechile tuturor împlură,
ce încă și inimile de dânsele,
ca cu o ascuțită lance li să împunsără,
și ce să răspundză cu toții
în îngăimare sta,
și despre ce parte a cuvântului întâi s-ar apuca
să miera.

Tărimea argumenturilor îi spăriia,
îndrăzneala voroavei îi îmblăzniia
și ce ieste mai cu greu,
neștiința lucrului și a adevărului așeși de tot
din țircălamul minții îi izgoniia

(că pre cât lumina soarelui a lucra
poate în organele vadzătoare,
pre atâta agiutorește mai denainte
știința în mintea adulmăcătoare).

Așe ei, tușind,
scuipând
și cuvintele prin limbi-și învăluind,
Lupul
(carile nu proastă
între toate jiganiile să numiia)
cuvinte cioplite
și supt pilde
oarecum acoperite[1],
însă tocmai la țenchiul adevărului
dusă și nemerite,
intr-acesta chip a grăi începu:

„(De multe ori împărații să văd
preste vrerea lor a proroci,
căci sufletele lor,
oarecum de mărimele
și greuimele
lucrurilor, mai de multe ori
și mai adese atingându-să,
și preste simțirea lor să par a prosgnostici).

A cării păreri aieve acmu să făcu dovada,
de vreme ce dintâiaș dată
chiar amândoi dzisără
(de veți pomeni pricina ce să scornisă
pentru mică
și de nemică
jigăniuța, ce să cheamă Liliac)
și amândoi în gura mare spusără

(că din pricinile mici
mari gâlceve să scornesc
și țințariul
să face armăsariu).

Au nu, dară,
pentru aceasta mai denainte să feriia
și acestea pre carile noi acmu
cu ochii trupului de față le privim,
pre acele ei,
încă până a nu fi,
cu ochii sufletului le oglindiia?

Noi, dară, atuncea
cuvântul lor în puțin socotind,
acmu să vede
ca de capul viperii
ei cu socoteala ferindu-ne,
noi cu nesocoteala în coada scorpiii
am cădzut,
neferindu-ne

(însă precât
semnele cuvintelor împungătoare,
chipul inimii pizmuitoare
au arătat).

La arătare s-au făcut
că nu spre aședzarea gâlcevii proaspete,
ce spre obrinteala pizmei împuțite
și cuvintele, și lucrurile s-au început,
carile ranelor trupului monarhiilor
nu tămăduire,
ce burzuluire
aduc

(că precum otrava cumplită
stomahul otrăvind, tot trupul putredzește,
așe pizma veche spre izbândă a aduce,
tot statul monarhiii răzsipește)

(și precum un mădulariu
cu netămăduită boală pătimind,
princet, princet,
tot trupului moarte pricinește,
așe în toată publica
cu rău gând și cu pizmă asupra altora îmblând,
cu vreme toată monarhiia
cu capul în gios prăvălește).

Întâi fost-au trebuit
pre cei ce aducători
și pricinitori
gâlcevii ar fi fost
fără nici o zăbavă
dintre mijlocul nostru să-i fim scos,
și, până a nu pătrunde gâlceava aceasta
inimile și sufletele tuturor,
să fim ales ce-i de scădere și de folos

(că precum cineva,
pentru mântuința a tot trupul
și pentru paza vieții,
fier, foc, și tăierea a unui
sau și a doaă mădulare ardere,
tăiere
și de tot de la sine lepădarea,
macar că cu mari chinuri și dureri,
însă sufere și priimește,
așe și în statul publicăi,
unul nestătătoriu
și de răscoale și gâlceve scornitoriu
să socotește,
carile ca un rău și beteag mădulariu
din trupul monarhiii curmat
și tăiat
a fi să cade).

Că ce folos noaî și ei
Vidra cu sfatul fără vreme au adus?
Și ce treabă au avut Bâtlanul
cu atâtea cuvinte inima Vidrii
a amărî
și a dosedi?
Pre Breb la mărturie cine l-au chemat?
Și cine cu ce treabă l-au ascultat?
Numele Strutocamilei,
siloghizmul Corbului,
împotrivă voroava Ciacalului
la propozitul adunării aceștiia
ce folos au adus?
Vânătoarea arapilor,
fuga Căprioarii
și primejdiia Strutocamilei
la acesta sinod ce amestec au avut?

Ce adevărul ieste acesta
(că zavistiia ieste jiganie [hidră]
cu multe capete
și cu toatele înghit pizmă
și deodată borăsc gâlceavă
și vrajbă).

Căci Bâtlanul socotind
că Vidra prin gârle
vânatul peștelui îi împuțineadză,
i s-au părut că i să va deșerta
vreodată gușea
de putregiune de pește
și mațile de viermi de putregiune

(căci lăcomiia Bâtlanului
lumii ieste vestită).

Brebul așijderea
ieste jiganie carea,
puterea organelor născătoare
pierdzindu-și,
în firea
și îndrăpniciia
hadâmbilor cade,
carile vreunui de duh purtătoriu,
pre câți soarele încăldzește,
priietin adevărat să-i fie,
sau binele să-i poftească
nici s-au vădzut,
nici s-au audzit

(că năcazul lipsii la unul
scornește
zavistiia prisoselii la altul).

Și așe mărturiia lui asupra Vidrii
de păcura zavistiii neimată
și neîntinată
să să socotească
nu să poate

(că mai lesne ieste cineva
o mie de ani în fântânele cătranului
să lucredze
și cu cătran să nu să pice
decât un ceas zavistnicul
cu cela căruia zavistuiește
voroavă să facă
și cuvânt pizmos
din gură-i să nu-i iasă).

Au doară
căci odânăoară
un blănariu în meșterșug isteț
pre altul în conoștință prostatec
au amăgit
și în loc de piiele de breb
i-au vândut blană de vidră?

Au numai spicul părului
și floarea pieii amânduror
asămănându-să,
pre Vidra precum odânăoară
Breb să fie fost
o dovedește?

Ba mă credeți că,
de s-au amăgit ochii prostatecului,
nici Vidra, nice piielea Vidrii
ființa sa ș-au schimbat.
Că firea în lucruri nu în celea ce-și răduce,
ce în celea ce ieste
să socotește.

(Că tâmplările precum vin,
așe să și duc,
deasupra ipohimenului,
nicicum ființa-i stricând),
ce toate acestea altă nu fac,
fără numai (din zavistie împoncișere,
din împoncișere nădușală
și asupreală,
din asupreală gânduri de șuvăială
și cuvinte de răzsuflare
să scornesc),
precum Bâtlanul asupra Vidrii
cu Brebul în pâră și mărturie
s-au împreunat,
Ciacalul și Căprioara partea Vidrii țiind,
siloghizmul Corbului au răzsipit
și mii de mii de ocări
împotriva Strutocamilii au scornit.

Aceasta iarășile mai mult
prin mijlocul gloatelor de să va tăvăli,
sau ea, sau alta în locul ei,
de năcaz împingându-să,
asupra alțiia altă ceva
mai mult și mai de ocară
poate să gârâiască.
Și așe în toată gâlceava întorcându-să,
o clătire nestătută
și neobosită
între toți să va scorni.

Și de ciia urmadză între împărați
nu numai pentru Liliiac
scânteile împotrivirii
a scântiia,

ce încă și pentru Fili și Inorog
pârjolul mâniii
și pojarul izbândii
a să ațița.
Care lucru, numele adunării fericite
în porecla răzsipei nefericite
fără greș va muta.

Așijderea că lucruri mici ca acestea,
iată că și spre mari gâlceve
cresc,
și, de să vor cumva putea așădza,
încă vreun sămn de nedejde ca acela
până acmu nu să arată.
Dară de va agiunge giudecata cineva
între doi monarhi a căuta
și inimile a doi împărați a împăca,
oare cum aceasta
la săvârșit a aduce va putea?
Și cine în mijlocul lor
a întra va îndrăzni?

(Că mai greu nu ieste de giudecat
decât pâra între doi priietini
— ales împărați fiind —
a căuta,
căci cineva între doi nepriietini
pâra alegând,
pre unul priietin poate să facă,
iară dintre doi priietini
unul să face așeși de tot nepriietin).

(Că din fire moritorii
așe sint tocmiți,
nu numai în războaie
și nu numai în gâlceve
și așeși nici în glume și giocuri
a să birui de la altul priimăsc.)

Apoi din gura Ciacalului cineva
poate a vrăji că,
precum socotesc, gura numai era a lui,
iară duhurile până într-atâta îndrăznitoare
și cuvintele așe la inimă lovitoare
a altuia sint,
carile ca toate grosimea fumului ce iese
mare văpaie pre urmă a izbucni arătătoare
sint”.

Aceasta Vulpea audzind,
tare în ascunsul științii sale să împunsă
și, pentru ca nu mai în mult
voroava Lupului să să trăgănedze,
cu scurtă voroavă cuvintele
într-altă parte sili a le abate

(însă firea totdeauna pre meșterșug biruiește
și din plinirea inimii cuvântul
și fără veste izbucnește).

Într-acesta chip și Vulpea făcu,
că în loc ce gândiia,
spre potolirea cuvintelor să grăiască,
cu iarbă pucioasă focul vru să potolească
și cu iască scânteia sili să înadușască,
și într-acesta chip cu mare glas
cuvântul din gură
ca piiatra din praștie își slobodzi

(că cuvântul slobodzit
mai iute decât fierul împănat
să duce,
și piatra în fundul mării aruncată
precum vreodată
tot a mai ieși tot să nădăjduiește,
iară cuvântul grăit,
precum va fi putință a să dezgrăi,
toată nedejdea lipsește):

„Și oare cine, dzisă, vreodânăoară au dzis
că glasul Corbului ieste spre chedzi buni?
Carile macar siloghizmul lui Aristotel,
macar sofisticul lui […]
ar avea în gură?
Și cu atâta de acmu înainte
grăiască și altul,
de vreme ce eu nu din cap,
ce din coadă,
nu denainte, ce dinapoi
încheierea siloghizmului fac,
adecă (mai prelesne ieste soarelui răzsărit
radzele luminii de pre fața pământului a-și opri
decât adevărul în veci cu minciuna a să coperi”).

Toate zburătoarele să tulburară
și de dulce otrava Hulpii
tare să amețiră.
Căci bine cunoscură
că toată puterea siloghizmului Corbului să curma
și apărarea carea spre partea monarhiii sale făcea
în deșert ieșiia.
Pre lângă a Vulpei de cuvânt împunsătură
toată a Lupului uitară învățătură.

Iară în monarhiia pasirilor
era o pasire carea să cheamă Cucunos;
aceasta ieste din fire cu socoteală înaltă,
cuvântul vreo dată gios
să-i rămâie nu priimește,
însă multe grăiește,
dară puține isprăvește,
la mânie iute,
la foame nesăturată
ieste:
dzic că vițelul întreg de-abiia îi ieste
de gustarea dimineții.
Iară la ospățul prândzului
cu taurul și cu cămila nu să satură.

Despre partea stomahului așe,
iară despre partea sufletului
cu multul mai mult nesățios
și nesăturat ieste;
prin olaturile ei altă jiganie
nu numai cât a nu viețui,
ce nici a trece fără primejdie poate

(că mai pre lesne socotesc
și mai fără primejdie
cineva călătorie pre lângă vârtopile zmeilor
și bârlogurile leilor
a face să poată
decât prin hotarăle aceluia
a trece carile pururea
de foamea lăcomiii să chinuiește).

Aceasta pasire, dară,
cu mare mânie,
mai mult din stomahul tulburat
decât din rostul fără sfat,
într-acesta chip cuvintele
deodată cu balele își stropiia:

„Fi-s-ar cădzut, o, priietinilor,
Lupul pildele sale ciobanului să le vândză
și Vulpea prisăcariului bătrân
ciumiliturile să-și arete.
Iară de ieste glasul Corbului
spre sămn rău luat,
cine va fi acela
carile să nu poată cunoaște

(că când unuia veste rea
de la cineva
îi vine,
aceiași veste altuia
altul de bună îi o duce),

ce fie glasul Corbului
rea veste în urechile Lupului,
Ciacalului,
sau măcară și singur Leului,
însă sint alte urechi carile,
cu dragoste priimindu-l,
cu dulce în cămara inimii sale
îl ascund.

Iarăși și amintrilea,
că deși peste tot și tuturor
glasul Corbului ieste neplăcut,
avem între noi Coțofana,
căriia din limbă-i fericire
și din gură-i bună vestire
îi cură.

Dară și cu aceasta ce să isprăvește?
Până când dară, o, pasirilor,
în glogozala
în zădar vă îngăimați
și statul vredniciii voastre în samă nu băgați?
Până când vor urla,
vor lătra
și vor scânci
jigăniile și dobitoacele acestea,
carile pururea
supt umbra noastră îmblă
și ochii noștri totdeauna
în spinarea lor privăsc?

Până când ce firea
singură arată,
voi aceasta nu cunoașteți vreodată?
Că din fire așe ieste orânduit,
ca tot dobitocul
și toată jiganiia în patru picioare
cu capul spre pământ
plecată să îmble,
și toată pasirea prin aier zburând
și pe deasupra lor trecând,
uneori cu umbra să le ocrotească,
iară alteori cu unghiile
și cu pintinii să le lovască

(că pururea și mai totdeauna
pre stârvul dobitocului pasirea să pune,
iară de penele sau tuleiele pasirii
rar dobitoc să îneacă).

De care lucru, socotesc
că cinstea și vredniciia monarhiii noastre
puțin de la ai săi socotindu-să,
spre deșchiderea gurii a jigănii
ca acestea pricină s-au dat.
Deci guri ca acestea
nu cu siloghizmuri loghicești,
ce cu porunci împărătești
sint să să astupe.

Precum marele nostru împărat
și nebiruitul monarh, Vulturul,
sămnul biruinții Corbului au dat,
Corbul dară și epitropul Vulturului,
așe va, așe poruncește, așe să să facă.

Cu a aceștiia sentenție putere
și eu acmu sprijenindu-mă,
cuvânt și sfat ales dau.

Vidra dintr-amândoaă monarhiile
afară să fie,
Strutocamila ori în care izvod îi va plăcea,
într-acela să să scrie.

Strutocamilii, după chipul ce din fire are
și din ocrotirea Corbului cea tare,
între alalte dihanii
și cornul cel de putere să i să dea,
căci partea Corbului clironomiia
Vulturului are.

Iară cine acestora
împotrivă ar gândi,
ar grăi
sau ar face,
pedeapsa
moarte groznică să-i fie.

Acesta ieste cuvântul Corbului
și bună plăcerea Vulturului
(că când grăiesc preoții lui Apolon de la Delfis,
atuncea tac toate vrăjile de la Memfis).”

Atuncea toate pasirile și dihaniile zburătoare,
socotind că nici cuvânt împotrivă,
nici socoteală de asemenea Coconozului
să va mai putea afla,
cu toatele într-o gură:
„Facă-să,
facă-să,
și voia și porunca
împăratului și epitropului plinească-să!”
strigară.

Însă, precum dzice dzicătoarea
(că răspunderea moale
frânge mâniia,
și trestiia înduplecată de vivor nu să frânge)

(așijderea, potolindu-să mâniia,
cuvântul cel moale,
tare și vârtos a fi să arată,
și, trecând vivorul,
trestiia iară la locul său rămâne dreaptă),

într-acest chip smerit chipul jigăniuții
(carile să cheamă povața Leului
și adulmăcătoriu vânatului
îi ieste)
și moale glasul lui,
precum dârdze cuvintele Cucunozului
într-altă parte abătu,
așe cu prea supțire meșterșug
toată învăluiala desfăcu
și Strutocamila cine și ce ieste
singură pre sine să să vădească
îndemnă

(că mai de credzut ieste
un cuvânt de mărturisire a gurii hirișe
decât o mie de mărturii
a altora streine).

Aceasta jigăniuță într-acesta chip scurte,
dară cu virtute
cuvintele sale începu:

„Singura a mea a trupului slăbiciune
și micșurare a sufletului supus
și a voii legate aratătoare ieste
(că obiciuiți sint muritorii
cu înălțimea statului,
cu frâmsețe trupului
și cu ghizdăvia feții,
ca cu un lucru prea mare
de la fire dăruit a să lăuda
și încă mai mult între alții
nu numai arcoasă sprâncenele-și a-și râdica,
ce și sfaturile preste cuviință a-și da
și socoteala preste măsură a-și râdica).

Așijderea, împotrivă ieste de socotit
(că în cei mai mulți mărimea
și greuimea trupului
sămnul micșorimei sufletului
și iușurimei minții
ieste).

Și iarășile cine în lume aceasta
dovedit nu-și va avea
(că vredniciia sufletului
nu de pe frâmsețea trupului să măsură.
Căci nebunul la chip frumos
și trupului grea pedeapsă
și numele la mare ocară ș-au scos.
Iară înțeleptul grozav și ghibos
nici au gândit vreodată,
nici au făcut lucru fără folos).

Deci precum cu cea mai mică
și cea mai de nemică
între toate jigăniile să fiu
aievea ieste.
De care lucru mie
nu cuvânt între voi a grăi
ce nici împins de flegmă a tuși
macară nu mi s-ar cădea.

Însă de vreme ce voia
și porunca a marilor împărați
au fost ca în adunarea de obște
și sfaturile de obște să fie,
cu a lor poruncă sprijenindu-mă,
supunerea trupului
în slobodzeniia sufletului
acmu îmi întorc

(că spre închisoarea și legarea trupului
un lanțuh și o vartă destule sint,
iară spre strânsoarea sufletului
și spre opreala voii slobode
nici mii de mii de lanțuje,
nici dzăci de mii de închisori
pot ceva face).

De care lucru într-acesta chip dzic
(că unde pravila în silă și în tărie,
iară nu în bună socoteală și dreptate
să sprijinește,
acolo nicio ascultare
a supușilor trebuitoare
nu ieste).

O, cinstiților și dintr-îmbe părțile
vestiților senatori,
ce poate fi aceasta între voi
din toate părțile neaședzată,
iară altă dată
mai mult decât să cade simață
voroavă?

(Nime în lume atâta de ascuțit la minte
și iute la giudecată
a afla să poate,
carile în toată alegerea
negreșit și nesmintit să fie)
și (macară că aspru lucru ieste
pentru cele șie cunoscute
dreapta giudecată a face
cât mai vârtos cu greu și așeși
peste putința a toată firea va fi,
pentru cele șie mai denainte nicicum știute
sau cunoscute,
de bune sau de rele,
de vrednice au blăstămate,
deosăbire a face).

Că după a mea socoteală dzic
(că mai pre lesne ieste cuiva
fără organul ochiului
și fără lumina soarelui
între alb și între negru a deosăbi
decât fără cunoștința lucrului
de vrednic sau de nevrednic
a-l alege).

Într-acesta chip
poate fi să fie și sentențiia
carea dumnealui Cucunozul
spre vredniciia Strutocamilii
au lăsat.

De care lucru dzic
(că nime mai mult
a altuia decât al său giudecătoriu
și nime mai mult pre altul decât pre sine
a să cunoaște poate,
când spurcata lipsește filaftie).

De unde urmadză
mai cu cuviință a fi
de toată voroava dezmățată părăsindu-vă,
pre Strutocamila de față să chemați
și pre dânsa pentru sine ce dzice
și ce socotește
să o întrebați.

Și orice răspuns ar da,
pre acela în ciurul alegerii
cu dreapta bunei socotele
să-l zbateți.
Și așe atuncea
pre lesne deosăbirea
între grăunțe și între pleave
a face viți putea”.

La acesta sfat nu numai cât Coconozul
nu avu împotrivă ceva a răspunde,
ce încă și tuturor gloatelor
foarte plăcut fu
și toate capetele mari și deșerte
celui mic și plin să plecară

(că sfatul carile poate da
săracul învățat și înțelept
toți împărații nebuni și neispitiți
nu-l pot nemeri).

(Că știința înțelepciunii
nu în scaunele trufașe și înalte,
ce în capetele plecate
și învățate
lăcuiește.)

Și așe, Strutocamila
în mijlocul theatrului chemară.

Căriia întrebarea pentru sine
înainte-i pusără:
„Și ce? Și cine ieste?” o întrebară.

Iară Strutocamila răspunsă, dzicând:
„Eu sint un lucru mare
și voiu să fiu și mai mare,
căci aceasta chipul îmi vrăjește,
de vreme ce tuturor celor ce mă privăsc
mierare și ciudesă aduc.
În palaturile împăraților de pururea mă aflu,
puterea stomahului atâta îmi ieste de vârtoasă,
cât și pre fier, și pre foc
a amistui poate.
Acestea vrednicii la mine aflându-să,
au nu toate laudele Cucunozului
și sămăluirile Corbului
mi să cuvin?
Așijderea, agiutorind priința
și ocroteala Vulturului,
de m-ași putea în aer înălța
decât toate zburătoarele,
așeși și decât Vulturul,
mai arătoasă ași fi”.

Toate dihaniile, la răspunsul ei,
râsul cu hohot își clătiră,
numai Corbul și Cucunozul
stomahul își tulburară.

Deci unii de mânie și de năcaz
pre nări pufniia,
alții de rușinea în inimă ascunsă
pre obraz să aprindea,
iară alții cu batgiocură în laude
și cu mascara în pofală
o lua

(că cu cât știința rea
într-ascunsul inimii nacăjește,
cu atâta la ivala
tuturora ieșind,
rușinea în față îi pedepsește).

Iară unul dintre gloate
(din ceata dobitoacelor poate)
glas ca acesta ridică:

„O, priietini și frați,
la aceasta adunare împreunați!
Dumneaiei Strutocamila,
precum în părțile de gios
(și poate fi sau supt,
sau aproape supt brâul ars)
să naște și trăiește,
tuturor știut ieste.
În capul ai căriia soarele
lucru împotrivă au lucrat.
Că de s-ar fi născut în părțile crivățului
și să fie trăit în părțile austrului,
căldura soarelui umedzala crierilor i-ar fi mai uscat,
și așe tidva capului
spre îndesarea crierilor
și cuprinderea înțelegerii
o ar fi silit.

Ce ea poate fi din fire
capul uscat având,
în carile de au și fost vreo umedzală firească,
arșița soarelui și căldura austrului
porii pieii și încheiturile osului tidvei
mai mult decât au trebuit
i-au deșchis.
Și așe, puterea căldurii
cu puțina umedzală
și a crierilor materie pre o parte îi scotea,
iară pre altă parte, în locul crierilor,
vântul sau aierul clătit întra
și [și] lăcaș vecinic în căpățină-i își afla

(căci, precum fără prepus știm
că în fire loc ceva deșert a să da
nu să poate)

și așe din vântul strâns,
vânt sloboade
(că cineva ce nu are,
a da nu poate).

Însă, oricum ar fi,
prostimei ei iertăciune a să da
să cade,
de vreme ce poate fi că categoriile loghicăi
n-au citit
și în cărțile științii nu s-au zăbăvit

(că celor ce multe lumânări
în citeala cărților topesc,
ochii trupului
la videre să tâmpăsc.
Iară celora ce niciodată
pe slove au căutat,
macar că viderea ochilor
mai ascuțită ș-au păzit,
însă neștiința în întunericul
și în tartarul necunoștinții
i-au vârât).

Iar amintrilea de ar fi fost,
după categoriia ce o ați întrebat,
după aceia ar fi și răspuns.

Ce acmu ea la întrebarea ceinții,
dă răspunderea câtinții
și feldeinții.

Așijderea voi o întrebați ce ieste,
iară ea vă răspunde cât ieste
și în ce feliu ieste

(că răspunderea când nu să dă după întrebare,
puțin deosăbește din voroava mutului cu a surdului).

Și iarăși voi o întrebați ce dzice pentru sine,
iară ea vă răspunde ce cere,
poftește și pune în sine.

De care lucru socotesc
urechile de grețoasă cuvintele ei
cu alt chip să vă curățiți
(că pre cât greu bucatele vârtoasă
stomahului slab aduc,
pre atâta nesuferire aduce
și cuvântul nealcătuit
la urechea bine ascultătoare).

Adecă, întâi, de ieste cu putință,
așeși de tot și întrebarea voastră
și răspunderea ei de tot să să curme
(că sufletul înțelept
pre cât gura cuvinte rele a nu grăi,
pre atâta și urechile voroave fără folos a nu audzi
își oprește).

Iară aceasta de nu ieste cu putință,
ași sfătui ca nu după a voastră cunoștință,
ce după a ei prostime și neștiință
să o întrebați,
nici ce și cine ieste,
căci bine știți

(că tot capul și sfârșitul filosofiii
ieste cineva pre sine ce ieste
a să cunoaște)[2],

ce cum o cheamă o întrebați.
Și de-și va ști numele,
precum oarece sămn de cunoștință
să fie având ieste nedejde,
de nu mai multă,
încailea cât fietecare dulău
numele de pe sunetul glasului
își simpte.

Iară de nici a numelui hiriș
însămnarea în fantazie nu va fi păzit,
așeși de tot nedejdea curmați,
precum de la cel neștiutoriu
știință a vâna viți putea
(căci vânătoriul științii socoteala,
iară măiestriile simțirea
ieste)”.

Aședară, după socoteala și sfatul
acestui înțelept și anonim sfetnic,
„Cum te cheamă?” pre Strutocamilă
întrebară.
Iară ea răspunsă:
„Eu pe mine niciodată
nu mă chem
(au în locul numelui gramatica n-ați citit,
unde arată că în locul numelui,
eu, de căderea chemătoare
să lipsește?),
ce alții pre mine, «o, dumneata»
mă cheamă”.

Iarăș o întrebară:
„Dară numele îți ieste, o,
au pe alt nume te cheamă?”

Iară ea raspunsă:
„Când strigă cătră mine cineva,
atuncea audzu,
precum și pe voi acmu,
când m-ați chemat,
v-am audzit.
Deci acmu, va rog,
spuneți-mi, ce m-ați chemat?”

Cu toții deodată cunoscură
(că nu în chipul arătos,
nici în dobitocul căpăținos,
ce în capul pedepsit
și cu multe nevoi domirit
crierii cei mulți sălașluiesc),

în care chip și tâmpă mintea săracăi
Strutocamilii se arătă.
De care lucru mai mult a o cerceta
și în zădar cuvintele a-și lepăda
să părăsiră
și acmu cu a tuturor tăcerea
mai mai a Corbului siloghizm
și a Cucunozului sentenție
să mărturisiia

(căci tăcerea multă
la răspunderea de treabă
în locul mărturisirii să ține).


[1] Nu se poate caracteriza astfel toată Istoria ieroglifică?

[2] Socrate.

Documentul BEM…după 30 de ani [26]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

***

Ministry (III. 7): slujire generală dar și particulară, instituțională.

Cel care are o slujire preoțească a primit „o harismă” [a charism].

Iar „slujba de ordinare” [service by ordination]/ hirotonia se face „prin invocarea/chemarea Duhului și punerea mâinilor” [through the invocation of the Spirit and the laying on of hands].

Cele mai multe biserici folosesc titulatura de „preot” pentru cel ordinat/hirotonit.

*

III. 8: Biserica are nevoie de „persons who are publicly and continually responsible” [persoane care sunt în mod public și responsabile în mod continuu] de viața eclesială.

Are nevoie de oameni pe care se poate baza, în care se poate încredepot să slujească…Bisericii prin tot ceea ce fac.

Ierarhia Bisericii, spune BEM, trebuie să pună în evidență „its fundamental dependence on Jesus Christ” [dependența ei (a Bisericii) fundamentală de Iisus Hristos] și să arate totodată că reprezintă „a focus of its unity” [un focar al unității ei].

Și cum își arată unitatea ierarhia Bisericii? Prin multitudinea de daruri [within a multiplicity of gifts] pe care le are.

Pentru că darurile duhovnicești, conform teologiei Sfântului Apostol Pavel, amintită și de BEM, sunt eclesiale și complementare.

Fiecare își aduce aportul său…și de aceea diversitatea darurilor reliefează unitatea Bisericii.

*

Și BEM acceptă, mai cu jumătate de gură, la sfârșitul lui III. 8, că slujirea celor hirotoniți e constitutivă [is constitutive] pentru viața și mărturia Bisericii [for the life and witness of the Church].

Însă dacă e constitutivă ierarhia…atunci să ne întoarcem cu toții la acea ierarhie a Bisericii despre care se vorbește în secolul I și care era și este constitutivă Bisericii. Adică s-a născut odată cu Biserica…și nu mai târziu.

Căci ce e constitutiv…nu e opțional.

La fel, ierarhia secolului I a Bisericii slujea Tainele Bisericii, lăsate de Hristos…și nu șoma.

Fapt pentru care trebuie să avem legătură tradițională de învățătură și har cu această Biserică, existentă în secolul I, ca să fim parte componentă/ constitutivă din Biserică.

Căci dacă hirotonia e constitutivă Bisericii…nu mai putem să inventăm alta după câteva secole.

*

III. 9 vorbește în termeni vagi despre ierarhia Bisericii…spunând că, de la început, a fost formată din „persons holding specific authority and responsibility” [persoane având autoritate specifică și responsabilitate].

Și pentru mine e interesant faptul, că reprezentanții bisericilor, majoritatea protestanți și neoprotestanți, care se bat în piept cu Scriptura, au formulat adesea în documentul BEM sintagme și fraze nespecifice Scripturii.

Modului de a vorbi al Scripturii.

Ce e aia „persoană cu autoritate specifică”? Pare a fi vorba, mai degrabă, despre un agent secret…decât despre un preot.

*

Cei 12 Apostoli și ceilalți Apostoli ai Domnului au arătat de la început că „there were differentiated roles in the community” [au existat roluri diferențiate/ distincte în comunitate].

III. com. 9 este despre rolul Apostolului. Și Apostolii aveau rolul de „foundation and mission” [de fundare și de misiune”, întemeind Biserici noi și evanghelizând neamurile.

III. 10: Apostolii prefigurau Biserica ca întreg.

Și tot aici, BEM subliniază că rolul Apostolilor de a fi martori ai lui Hristos este „unic și irepetabil” [unique and unrepeatable] și, totodată, că aceasta este „difference between the apostles and the ordained ministers” [diferența dintre Apostoli și slujitorii hirotoniți] de către ei.

Adică cei de după ei nu mai sunt martori oculari…ci martori ai martorilor lui Hristos.

*

III. 11 își începe foarte bine mărturia: „As Christ chose and sent the apostles [Așa după cum Hristos a ales și a trimis (în lume pe) Apostoli], Christ continues through the Holy Spirit to choose and call persons into the ordained ministry [(tot la fel) Hristos continuă prin Duhul Sfânt să aleagă și să cheme persoane întru slujirea preoțească]”.

Adică Dumnezeu nu îi lasă pe episcopi, în mod exclusiv, să aleagă cum vor pe cei care să-i hirotonească…ci El îi alege și îi cheamă…și îi îndreaptă…și îi pregătește pentru hirotonie…El Însuși trimițându-le harul Preoției în actul hirotoniei.

Același Hristos, ieri și azi, Își alege preoții Lui, slujitorii Lui.

Foarte adevărat!

Însă, în același timp, tot la fel de adevărat e și faptul că sunt hirotoniți, în Biserica Ortodoxă, și oameni pe care nu i-a chemat Dumnezeu la hirotonie…și cu toate acestea Dumnezeu îi îngăduie și lucrează prin ei…

Pentru că Dumnezeu nu dorește să Își rușineze Biserica…ci vrea ca toți să aibă dreptul la mântuire. Dreptul la viață veșnică.

Și dacă Dumnezeu lucrează prin demoni și prin eretici și prin necredincioși și prin toată creația pentru scopul Său, care e transfigurarea întregii creații…cum să nu lucreze prin preoții care nu au ei prea multe în comun cu Preoția…deși sunt hirotoniți?

Pentru că Dumnezeu e Preabun și Prearăbdător cu noi toți.

De aceea e Părinte…și nu „dictator”.

Însă tot la fel de adevărat e că Dumnezeu nu Își „hirotonește” preoți și în „alte biserici” decât Biserica. Pentru că, în atare condiții, Preoția ar deveni „o babilonie”.

*

Ce au „alte biserici”? Simboluri goale. Reprezentări de teatru.

Dacă în loc de Botez și de Cină au simboluri…de ce ar avea har preoțesc/apostolic la „hirotonia lor”?

Păi ce să facă cu harul preoțesc…dacă toate „tainele” sunt „lipsite de har”?

Ei înșiși mărturisesc că este un non sens să aștepte de la „punerea mâinilor” ceva special, dacă în fiecare „taină” nu e nimic dumnezeiesc, nimic real…ci toate sunt reprezentări simbolice.

*

Însă în Biserică, în Biserica Ortodoxă, Hristos Își alege ierarhii, preoții, diaconii, monahii, credincioșii Lui…îi ajută și îi sprijină în toate…și faptele lor se observă.

Nu arată la fel ortodoxul care vine de două ori în viață la Biserică…și cel care e nelipsit din Biserică.

Nu arată la fel teologul cu compilatorul de texte.

Nu arată la fel credinciosul sau monahul trăitori în har...și cei care nu au habar despre ce vrea Dumnezeu de la ei.

De aceea sunt foarte vizibili cei pe care Dumnezeu îi sprijină, îi luminează, îi sfințește…după cum sunt tot la fel de vizibili cei care își bat joc de orice sfințenie.

După roadele/fructele lor se văd oamenii…ne-a spus Domnul.

*

Și III. 11 îi numește pe cei hirotoniți „heralds and ambassadors” [vestitori și ambasadori] ai lui Hristos, pentru că ei sunt „representatives of Jesus Christ to the community” [reprezentanții lui Iisus Hristos către comunitate].

Da, prin hirotonie și în acte, toți cei hirotoniți suntem preoți

Numai că reprezentativitatea noastră este dată de cât suntem noi asemenea lui Hristos.

Pentru că atunci când Îl reprezinți pe Hristos trebuie să semeni cu El. Trebuie să arăți a Hristos…și nu a nătăfleață.

Motiv pentru care poporul credincios nu-i cinstește așa, la grămadă, pe toți preoții…chiar dacă pe toți îi respectă pentru slujirea lor.

Ci cinstea credincioșilor pentru preot se naște pe măsura sfințeniei vieții lui.

Nimeni nu te cinstește, în mod real, doar pentru că Îl reprezinți pe Hristos…ci te cinstește în măsura în care demonstrezi, prin tot ceea ce faci, că ești plin de viața și de înțelepciunea și de frumusețea lui Hristos.

Și adevărații vestitori și ambasadori ai lui Hristos sunt cei care sunt una cu cuvintele și cu viața și cu experiența lui Hristos.

Da, la modul general, oricine citește din Scriptură sau din Viețile Sfinților pare „evlavios”. Însă evlaviosul nu e doar un cititor…ci unul care întrupează citirile de tot felul.

*

Și, în calitatea lor, de „leaders and teachers [lideri și învățători] they call the community to submit to the authority of Jesus Christ [ei cheamă comunitatea să se supună autorității lui Iisus Hristos].

Însă calitatea de lider și de învățător nu o dobândești numai prin hirotonie…ci prin tot ceea ce ești și faci tu.

Motiv pentru care, când nu ai personalitate teologică și viață duhovnicească, poți să fii ierarh, preot, diacon, monah, credincios de orice vârstă…și nimeni să nu te bage în seamă.

Să nu contezi la nivel comunitar, național sau internațional…

Și dacă nu contezi în mod real, dacă nu ești credibil, dacă nu te impui prin virtuțile unui membru al ierarhiei Bisericii poporul credincios căruia îi slujești și îi propovăduiești nu se supune autorității lui Hristos.

Pentru că supunerea lui Hristos nu se face prin forță, prin teroare, prin aroganță „teologică”…ci prin puterea exemplului sfânt.

Și dacă văd în tine pe omul lui Dumnezeu…te urmează aproape toți…dacă nu…poți să îi strângi cu arcanul la Biserică…și nimeni nu va face ceea ce îi spui tu.

Ba, mai mult, datorită lipsei noastre de autoritate…și autoritatea lui Dumnezeu e luată în bășcălie.

Pentru că faptele noastre rele, lașe, indiferente, necredincioase, ale ierarhiei și ale poporului Bisericii, dinamitează orice încredere în noi.

Și ne tăiem craca singuri de sub picioare…

Pentru că autoritatea reală nu ți-o dă rangul, nu ți-o dă funcția, ci personalitatea.

Ți-o dă cine ești și ce faci continuu.

Ți-o dă ce emană din tine.

Și din tine trebuie să emane puterea frumuseții și a sfințeniei Dumnezeului treimic pentru ca să fii relevant pentru lumea bisericească, pentru oamenii lui Dumnezeu.

Punctul nodal al așteptărilor

  • Victor Ponta (pentru Wall Street Journal): „Pentru binele ţării, Curtea Constituţională trebuie să ajungă la un verdict”.
  • Sedentarismul: refuzul de a duce o viață activă.
  • Ciprian Domnișoru: „energiile anti-sistem din România sunt canalizate activ de partidele lui Mihail Neamțu sau Dan Diaconescu în folosul lui Traian Basescu”.

  • Idem: „În timp ce Aligică desființează poporul şi populismul, Dan Diaconescu contabilizează liniştit voturile celor 53% care regretă comunismul. Mihail Neamțu sau Adrian Papahagi zâmbesc liniştiți din studiourile lui Dan Diaconescu sau Radu Moraru. Cum se împacă aspirațiile lui Neamțu sau Papahagi cu populismul lui Diaconescu,  “O doctrină primitivă intelectual, dubioasă moral şi pro­fund periculoasă politic”, ca să citez din Aligică? Răspunsul trist este că aceste aspirații se împacă liniştit pentru că fac parte din acelaşi plan de înnoire a dreptei gândit de Băsescu. Răspunsul intelectualilor “băsişti” la participarea populației la referendum s-a manifestat în teorii  asupra “poporului de asistați” şi într-un val de dispreț pentru cei care au participat.  Sprijinindu-l pe Băsescu în chestiunea suspendării, aceşti intelectuali au evitat să privească spre coabitarea cu Dan Diaconescu sau spre dreapta de mahala sau de traseişti pe care Traian Băsescu nu va ezita să o susțină pentru a forma o majoritate. “Elita tânără academică” de la Noua Republică sau populismul lui Dan Diaconescu sunt doar vehiculele politice ale lui Traian Băsescu, nu un răspuns de substanță la nemulțumirea populației față de clasa politică. Intelectualii de dreapta au un răspuns simplu la regretul populației pentru Ceauşescu sau pentru votul masiv la referendum: “conviețuim cu oameni fără discernământ”. Cu toate acestea, aceşti intelectuali au conviețuit cu Prigoană şi Udrea. Mai nou “tânăra elită academică” de la Noua Republică îşi petrece serile în studioul lui Dan Diaconescu, atât de drag lui Prigoana sau Basescu. Poporul român are o vorbă creştin-democrată pentru acest gen de ipocrizie şi oportunism”.
  • Crin Antonescu (la Realitatea TV, în seara lui 17 august 2012, zi de vineri): „Șansele lui Traian Băsescu de a reveni la Cotroceni sunt infime. Eu cred într-un verdict de validare a referendumului și de demitere a lui Băsescu, da, cu 6-3, da, pentru că așa este legea”.
  • Roxana Iordache: „Nici procurorii şi nici judecătorii nu sunt mai presus de lege. Totodată, ei sunt în serviciul cetăţenilor, nu în detrimentul lor. Procurorii sunt chiar obligaţi prin lege să ocrotească drepturile cetăţeneşti, nu să le ancheteze represiv. Campania Parchetelor are ca finalitate evidentă să inhibe dreptul la vot şi constituie în acelaşi timp o presiune incalificabilă asupra Curţii Constituţionale şi o insultă la adresa celor 7,4 milioane de votanţi care au decis că Băsescu e demis. Pentru simplul şi elementarul motiv că a fost ales cu 2 milioane de voturi mai puţin”.
  • Ioana Radu (Cotidianul): „Procurorii au intrat în ultimele zile şi în casele altor săteni, din alte câteva localităţi, punându-i să jure pe Biblieau votat la referendum, lucru care a stârnit furia și nemulțumirea. În unele cazuri, oamenii au fost întrebați și cum au votat, potrivit spuselor lor”.
  • Dan Constantin (Jurnalul Național): „Anchetele privind „uriaşa fraudă“ de la referendum au atins pragul nebuniei instituţionale. Din garajul-stat major, Băsescu Traian ordonă Coloanei a 5-a din Justiţie să dovedească rapid, cât mai rapid, că o monstruoasă manipulare a votului a adunat în urne voinţa a 7,5 milioane de „ultraşi“, dornici să-l vadă suspendat. 500 de plângeri care au fost odată bifate de comisiile electorale şi de birourile electorale au devenit „pâinea“ pe care procurorii o înghit nemestecată. Pâinea multă, se ştie, tâmpeşte. Efectul consumului excesiv de chifle în cazul dulăilor asmuţiţi de Băsescu Traian şi eliberaţi din zgardă de Kovesi şi Morar s-a instalat aproape instantaneu”.
  • Ion Voicu (DC News): „Comentariile și opiniile nu pot fi considerate instigări, dreptul de exprimare liberă fiind garantat. Oamenii au discernământ și decid dacă reacționează la comentarii sau opinii exprimate liber. Un articol cum este cel postat de Cristi Danileț poate speria oamenii obișnuiți, care nu au pregătire juridică și, de asemenea, ar putea justifica acțiuni ale procurorilor împotriva mass media insubordonate lui Traian Băsescu. În ziua de Sfânta Maria, chiar când începea anchetarea votanților la referendum, judecătorul Danileț îi dădea replica lui Ion Iliescu, susținând pe blog că procurorul general, Laura Codruța Kovesi, nu poate fi audiată de Parlament”.
  • Victor Ponta, după 100 de zile de guvernare, consideră că cele mai mari realizări constau în a pune punct jafurilor PDL: „As incepe cu ceea ce cred ca este cea mai mare realizare a guvernarii actuale – oprirea furtului organizat politic de la Hidroelectrica – prin decizia dificila de a accepta un administrator special, am realizat urmatoarele: am oprit contractele cu baietii destepti care au produs, doar din 2010 cand au fost prelungite de Videanu, peste 1 miliard de auro paguba (si economiile in acest loc de jaf pedelist vor continua), am oprit politizarea societatii si am pregatit pentru listarea la bursa la valoarea adevarata a acestei companiia” și  „reteaua de crima organizata de la ANAF”.
  • Idem: „As continua cu reteaua de crima organizata de la ANAF (promovata de Gheorghe Falca si grupul de la Arad, cu protectia directa a lui Traian Basescu) – rezultatul: doar in trimestrul 2 al anului (dupa plecarea lui Blejnar) incasarile la buget au crescut cu 1,2 miliarde de lei fata de primul trimestru”.
  • Adrian Năstase: „Aflaţi despre mine că citesc mult şi că pregătesc un studiu despre formula optimă de reprezentare a României la Uniunea Europeană”.

  • S-a întâmplat ceva azi cu Tismăneanu: nu l-a mai numit în chip și fel pe Crin…ci l-a luat la „mameluceală” pe Victor. Iar cum lui Vladimir nu îi cam plac „mamelucelile”/tragerile de șireturi/ verdele în față  la adresa numelui lui, a tatălui său, a trecutului lor, deloc „roz”…de ce l-o „îndemna” inima…să facă ceea ce nu îi place…să i se facă? Nu poate să tragă concluzii…fără comparații cu te miri cine? Faptele se judecă în sine…nu prin asociere. Dacă nu știi decât să asociezi, să faci referiri la…e semn ori de ramolire…ori de cădere în timp.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén