Fragmentul 1, 2, 3.

*

Aceste ale Ciacalului
cu îndrăzneală cuvinte
și socoteli de argumenturi nebiruite
nu numai cât urechile tuturor împlură,
ce încă și inimile de dânsele,
ca cu o ascuțită lance li să împunsără,
și ce să răspundză cu toții
în îngăimare sta,
și despre ce parte a cuvântului întâi s-ar apuca
să miera.

Tărimea argumenturilor îi spăriia,
îndrăzneala voroavei îi îmblăzniia
și ce ieste mai cu greu,
neștiința lucrului și a adevărului așeși de tot
din țircălamul minții îi izgoniia

(că pre cât lumina soarelui a lucra
poate în organele vadzătoare,
pre atâta agiutorește mai denainte
știința în mintea adulmăcătoare).

Așe ei, tușind,
scuipând
și cuvintele prin limbi-și învăluind,
Lupul
(carile nu proastă
între toate jiganiile să numiia)
cuvinte cioplite
și supt pilde
oarecum acoperite[1],
însă tocmai la țenchiul adevărului
dusă și nemerite,
intr-acesta chip a grăi începu:

„(De multe ori împărații să văd
preste vrerea lor a proroci,
căci sufletele lor,
oarecum de mărimele
și greuimele
lucrurilor, mai de multe ori
și mai adese atingându-să,
și preste simțirea lor să par a prosgnostici).

A cării păreri aieve acmu să făcu dovada,
de vreme ce dintâiaș dată
chiar amândoi dzisără
(de veți pomeni pricina ce să scornisă
pentru mică
și de nemică
jigăniuța, ce să cheamă Liliac)
și amândoi în gura mare spusără

(că din pricinile mici
mari gâlceve să scornesc
și țințariul
să face armăsariu).

Au nu, dară,
pentru aceasta mai denainte să feriia
și acestea pre carile noi acmu
cu ochii trupului de față le privim,
pre acele ei,
încă până a nu fi,
cu ochii sufletului le oglindiia?

Noi, dară, atuncea
cuvântul lor în puțin socotind,
acmu să vede
ca de capul viperii
ei cu socoteala ferindu-ne,
noi cu nesocoteala în coada scorpiii
am cădzut,
neferindu-ne

(însă precât
semnele cuvintelor împungătoare,
chipul inimii pizmuitoare
au arătat).

La arătare s-au făcut
că nu spre aședzarea gâlcevii proaspete,
ce spre obrinteala pizmei împuțite
și cuvintele, și lucrurile s-au început,
carile ranelor trupului monarhiilor
nu tămăduire,
ce burzuluire
aduc

(că precum otrava cumplită
stomahul otrăvind, tot trupul putredzește,
așe pizma veche spre izbândă a aduce,
tot statul monarhiii răzsipește)

(și precum un mădulariu
cu netămăduită boală pătimind,
princet, princet,
tot trupului moarte pricinește,
așe în toată publica
cu rău gând și cu pizmă asupra altora îmblând,
cu vreme toată monarhiia
cu capul în gios prăvălește).

Întâi fost-au trebuit
pre cei ce aducători
și pricinitori
gâlcevii ar fi fost
fără nici o zăbavă
dintre mijlocul nostru să-i fim scos,
și, până a nu pătrunde gâlceava aceasta
inimile și sufletele tuturor,
să fim ales ce-i de scădere și de folos

(că precum cineva,
pentru mântuința a tot trupul
și pentru paza vieții,
fier, foc, și tăierea a unui
sau și a doaă mădulare ardere,
tăiere
și de tot de la sine lepădarea,
macar că cu mari chinuri și dureri,
însă sufere și priimește,
așe și în statul publicăi,
unul nestătătoriu
și de răscoale și gâlceve scornitoriu
să socotește,
carile ca un rău și beteag mădulariu
din trupul monarhiii curmat
și tăiat
a fi să cade).

Că ce folos noaî și ei
Vidra cu sfatul fără vreme au adus?
Și ce treabă au avut Bâtlanul
cu atâtea cuvinte inima Vidrii
a amărî
și a dosedi?
Pre Breb la mărturie cine l-au chemat?
Și cine cu ce treabă l-au ascultat?
Numele Strutocamilei,
siloghizmul Corbului,
împotrivă voroava Ciacalului
la propozitul adunării aceștiia
ce folos au adus?
Vânătoarea arapilor,
fuga Căprioarii
și primejdiia Strutocamilei
la acesta sinod ce amestec au avut?

Ce adevărul ieste acesta
(că zavistiia ieste jiganie [hidră]
cu multe capete
și cu toatele înghit pizmă
și deodată borăsc gâlceavă
și vrajbă).

Căci Bâtlanul socotind
că Vidra prin gârle
vânatul peștelui îi împuțineadză,
i s-au părut că i să va deșerta
vreodată gușea
de putregiune de pește
și mațile de viermi de putregiune

(căci lăcomiia Bâtlanului
lumii ieste vestită).

Brebul așijderea
ieste jiganie carea,
puterea organelor născătoare
pierdzindu-și,
în firea
și îndrăpniciia
hadâmbilor cade,
carile vreunui de duh purtătoriu,
pre câți soarele încăldzește,
priietin adevărat să-i fie,
sau binele să-i poftească
nici s-au vădzut,
nici s-au audzit

(că năcazul lipsii la unul
scornește
zavistiia prisoselii la altul).

Și așe mărturiia lui asupra Vidrii
de păcura zavistiii neimată
și neîntinată
să să socotească
nu să poate

(că mai lesne ieste cineva
o mie de ani în fântânele cătranului
să lucredze
și cu cătran să nu să pice
decât un ceas zavistnicul
cu cela căruia zavistuiește
voroavă să facă
și cuvânt pizmos
din gură-i să nu-i iasă).

Au doară
căci odânăoară
un blănariu în meșterșug isteț
pre altul în conoștință prostatec
au amăgit
și în loc de piiele de breb
i-au vândut blană de vidră?

Au numai spicul părului
și floarea pieii amânduror
asămănându-să,
pre Vidra precum odânăoară
Breb să fie fost
o dovedește?

Ba mă credeți că,
de s-au amăgit ochii prostatecului,
nici Vidra, nice piielea Vidrii
ființa sa ș-au schimbat.
Că firea în lucruri nu în celea ce-și răduce,
ce în celea ce ieste
să socotește.

(Că tâmplările precum vin,
așe să și duc,
deasupra ipohimenului,
nicicum ființa-i stricând),
ce toate acestea altă nu fac,
fără numai (din zavistie împoncișere,
din împoncișere nădușală
și asupreală,
din asupreală gânduri de șuvăială
și cuvinte de răzsuflare
să scornesc),
precum Bâtlanul asupra Vidrii
cu Brebul în pâră și mărturie
s-au împreunat,
Ciacalul și Căprioara partea Vidrii țiind,
siloghizmul Corbului au răzsipit
și mii de mii de ocări
împotriva Strutocamilii au scornit.

Aceasta iarășile mai mult
prin mijlocul gloatelor de să va tăvăli,
sau ea, sau alta în locul ei,
de năcaz împingându-să,
asupra alțiia altă ceva
mai mult și mai de ocară
poate să gârâiască.
Și așe în toată gâlceava întorcându-să,
o clătire nestătută
și neobosită
între toți să va scorni.

Și de ciia urmadză între împărați
nu numai pentru Liliiac
scânteile împotrivirii
a scântiia,

ce încă și pentru Fili și Inorog
pârjolul mâniii
și pojarul izbândii
a să ațița.
Care lucru, numele adunării fericite
în porecla răzsipei nefericite
fără greș va muta.

Așijderea că lucruri mici ca acestea,
iată că și spre mari gâlceve
cresc,
și, de să vor cumva putea așădza,
încă vreun sămn de nedejde ca acela
până acmu nu să arată.
Dară de va agiunge giudecata cineva
între doi monarhi a căuta
și inimile a doi împărați a împăca,
oare cum aceasta
la săvârșit a aduce va putea?
Și cine în mijlocul lor
a întra va îndrăzni?

(Că mai greu nu ieste de giudecat
decât pâra între doi priietini
— ales împărați fiind —
a căuta,
căci cineva între doi nepriietini
pâra alegând,
pre unul priietin poate să facă,
iară dintre doi priietini
unul să face așeși de tot nepriietin).

(Că din fire moritorii
așe sint tocmiți,
nu numai în războaie
și nu numai în gâlceve
și așeși nici în glume și giocuri
a să birui de la altul priimăsc.)

Apoi din gura Ciacalului cineva
poate a vrăji că,
precum socotesc, gura numai era a lui,
iară duhurile până într-atâta îndrăznitoare
și cuvintele așe la inimă lovitoare
a altuia sint,
carile ca toate grosimea fumului ce iese
mare văpaie pre urmă a izbucni arătătoare
sint”.

Aceasta Vulpea audzind,
tare în ascunsul științii sale să împunsă
și, pentru ca nu mai în mult
voroava Lupului să să trăgănedze,
cu scurtă voroavă cuvintele
într-altă parte sili a le abate

(însă firea totdeauna pre meșterșug biruiește
și din plinirea inimii cuvântul
și fără veste izbucnește).

Într-acesta chip și Vulpea făcu,
că în loc ce gândiia,
spre potolirea cuvintelor să grăiască,
cu iarbă pucioasă focul vru să potolească
și cu iască scânteia sili să înadușască,
și într-acesta chip cu mare glas
cuvântul din gură
ca piiatra din praștie își slobodzi

(că cuvântul slobodzit
mai iute decât fierul împănat
să duce,
și piatra în fundul mării aruncată
precum vreodată
tot a mai ieși tot să nădăjduiește,
iară cuvântul grăit,
precum va fi putință a să dezgrăi,
toată nedejdea lipsește):

„Și oare cine, dzisă, vreodânăoară au dzis
că glasul Corbului ieste spre chedzi buni?
Carile macar siloghizmul lui Aristotel,
macar sofisticul lui […]
ar avea în gură?
Și cu atâta de acmu înainte
grăiască și altul,
de vreme ce eu nu din cap,
ce din coadă,
nu denainte, ce dinapoi
încheierea siloghizmului fac,
adecă (mai prelesne ieste soarelui răzsărit
radzele luminii de pre fața pământului a-și opri
decât adevărul în veci cu minciuna a să coperi”).

Toate zburătoarele să tulburară
și de dulce otrava Hulpii
tare să amețiră.
Căci bine cunoscură
că toată puterea siloghizmului Corbului să curma
și apărarea carea spre partea monarhiii sale făcea
în deșert ieșiia.
Pre lângă a Vulpei de cuvânt împunsătură
toată a Lupului uitară învățătură.

Iară în monarhiia pasirilor
era o pasire carea să cheamă Cucunos;
aceasta ieste din fire cu socoteală înaltă,
cuvântul vreo dată gios
să-i rămâie nu priimește,
însă multe grăiește,
dară puține isprăvește,
la mânie iute,
la foame nesăturată
ieste:
dzic că vițelul întreg de-abiia îi ieste
de gustarea dimineții.
Iară la ospățul prândzului
cu taurul și cu cămila nu să satură.

Despre partea stomahului așe,
iară despre partea sufletului
cu multul mai mult nesățios
și nesăturat ieste;
prin olaturile ei altă jiganie
nu numai cât a nu viețui,
ce nici a trece fără primejdie poate

(că mai pre lesne socotesc
și mai fără primejdie
cineva călătorie pre lângă vârtopile zmeilor
și bârlogurile leilor
a face să poată
decât prin hotarăle aceluia
a trece carile pururea
de foamea lăcomiii să chinuiește).

Aceasta pasire, dară,
cu mare mânie,
mai mult din stomahul tulburat
decât din rostul fără sfat,
într-acesta chip cuvintele
deodată cu balele își stropiia:

„Fi-s-ar cădzut, o, priietinilor,
Lupul pildele sale ciobanului să le vândză
și Vulpea prisăcariului bătrân
ciumiliturile să-și arete.
Iară de ieste glasul Corbului
spre sămn rău luat,
cine va fi acela
carile să nu poată cunoaște

(că când unuia veste rea
de la cineva
îi vine,
aceiași veste altuia
altul de bună îi o duce),

ce fie glasul Corbului
rea veste în urechile Lupului,
Ciacalului,
sau măcară și singur Leului,
însă sint alte urechi carile,
cu dragoste priimindu-l,
cu dulce în cămara inimii sale
îl ascund.

Iarăși și amintrilea,
că deși peste tot și tuturor
glasul Corbului ieste neplăcut,
avem între noi Coțofana,
căriia din limbă-i fericire
și din gură-i bună vestire
îi cură.

Dară și cu aceasta ce să isprăvește?
Până când dară, o, pasirilor,
în glogozala
în zădar vă îngăimați
și statul vredniciii voastre în samă nu băgați?
Până când vor urla,
vor lătra
și vor scânci
jigăniile și dobitoacele acestea,
carile pururea
supt umbra noastră îmblă
și ochii noștri totdeauna
în spinarea lor privăsc?

Până când ce firea
singură arată,
voi aceasta nu cunoașteți vreodată?
Că din fire așe ieste orânduit,
ca tot dobitocul
și toată jiganiia în patru picioare
cu capul spre pământ
plecată să îmble,
și toată pasirea prin aier zburând
și pe deasupra lor trecând,
uneori cu umbra să le ocrotească,
iară alteori cu unghiile
și cu pintinii să le lovască

(că pururea și mai totdeauna
pre stârvul dobitocului pasirea să pune,
iară de penele sau tuleiele pasirii
rar dobitoc să îneacă).

De care lucru, socotesc
că cinstea și vredniciia monarhiii noastre
puțin de la ai săi socotindu-să,
spre deșchiderea gurii a jigănii
ca acestea pricină s-au dat.
Deci guri ca acestea
nu cu siloghizmuri loghicești,
ce cu porunci împărătești
sint să să astupe.

Precum marele nostru împărat
și nebiruitul monarh, Vulturul,
sămnul biruinții Corbului au dat,
Corbul dară și epitropul Vulturului,
așe va, așe poruncește, așe să să facă.

Cu a aceștiia sentenție putere
și eu acmu sprijenindu-mă,
cuvânt și sfat ales dau.

Vidra dintr-amândoaă monarhiile
afară să fie,
Strutocamila ori în care izvod îi va plăcea,
într-acela să să scrie.

Strutocamilii, după chipul ce din fire are
și din ocrotirea Corbului cea tare,
între alalte dihanii
și cornul cel de putere să i să dea,
căci partea Corbului clironomiia
Vulturului are.

Iară cine acestora
împotrivă ar gândi,
ar grăi
sau ar face,
pedeapsa
moarte groznică să-i fie.

Acesta ieste cuvântul Corbului
și bună plăcerea Vulturului
(că când grăiesc preoții lui Apolon de la Delfis,
atuncea tac toate vrăjile de la Memfis).”

Atuncea toate pasirile și dihaniile zburătoare,
socotind că nici cuvânt împotrivă,
nici socoteală de asemenea Coconozului
să va mai putea afla,
cu toatele într-o gură:
„Facă-să,
facă-să,
și voia și porunca
împăratului și epitropului plinească-să!”
strigară.

Însă, precum dzice dzicătoarea
(că răspunderea moale
frânge mâniia,
și trestiia înduplecată de vivor nu să frânge)

(așijderea, potolindu-să mâniia,
cuvântul cel moale,
tare și vârtos a fi să arată,
și, trecând vivorul,
trestiia iară la locul său rămâne dreaptă),

într-acest chip smerit chipul jigăniuții
(carile să cheamă povața Leului
și adulmăcătoriu vânatului
îi ieste)
și moale glasul lui,
precum dârdze cuvintele Cucunozului
într-altă parte abătu,
așe cu prea supțire meșterșug
toată învăluiala desfăcu
și Strutocamila cine și ce ieste
singură pre sine să să vădească
îndemnă

(că mai de credzut ieste
un cuvânt de mărturisire a gurii hirișe
decât o mie de mărturii
a altora streine).

Aceasta jigăniuță într-acesta chip scurte,
dară cu virtute
cuvintele sale începu:

„Singura a mea a trupului slăbiciune
și micșurare a sufletului supus
și a voii legate aratătoare ieste
(că obiciuiți sint muritorii
cu înălțimea statului,
cu frâmsețe trupului
și cu ghizdăvia feții,
ca cu un lucru prea mare
de la fire dăruit a să lăuda
și încă mai mult între alții
nu numai arcoasă sprâncenele-și a-și râdica,
ce și sfaturile preste cuviință a-și da
și socoteala preste măsură a-și râdica).

Așijderea, împotrivă ieste de socotit
(că în cei mai mulți mărimea
și greuimea trupului
sămnul micșorimei sufletului
și iușurimei minții
ieste).

Și iarășile cine în lume aceasta
dovedit nu-și va avea
(că vredniciia sufletului
nu de pe frâmsețea trupului să măsură.
Căci nebunul la chip frumos
și trupului grea pedeapsă
și numele la mare ocară ș-au scos.
Iară înțeleptul grozav și ghibos
nici au gândit vreodată,
nici au făcut lucru fără folos).

Deci precum cu cea mai mică
și cea mai de nemică
între toate jigăniile să fiu
aievea ieste.
De care lucru mie
nu cuvânt între voi a grăi
ce nici împins de flegmă a tuși
macară nu mi s-ar cădea.

Însă de vreme ce voia
și porunca a marilor împărați
au fost ca în adunarea de obște
și sfaturile de obște să fie,
cu a lor poruncă sprijenindu-mă,
supunerea trupului
în slobodzeniia sufletului
acmu îmi întorc

(că spre închisoarea și legarea trupului
un lanțuh și o vartă destule sint,
iară spre strânsoarea sufletului
și spre opreala voii slobode
nici mii de mii de lanțuje,
nici dzăci de mii de închisori
pot ceva face).

De care lucru într-acesta chip dzic
(că unde pravila în silă și în tărie,
iară nu în bună socoteală și dreptate
să sprijinește,
acolo nicio ascultare
a supușilor trebuitoare
nu ieste).

O, cinstiților și dintr-îmbe părțile
vestiților senatori,
ce poate fi aceasta între voi
din toate părțile neaședzată,
iară altă dată
mai mult decât să cade simață
voroavă?

(Nime în lume atâta de ascuțit la minte
și iute la giudecată
a afla să poate,
carile în toată alegerea
negreșit și nesmintit să fie)
și (macară că aspru lucru ieste
pentru cele șie cunoscute
dreapta giudecată a face
cât mai vârtos cu greu și așeși
peste putința a toată firea va fi,
pentru cele șie mai denainte nicicum știute
sau cunoscute,
de bune sau de rele,
de vrednice au blăstămate,
deosăbire a face).

Că după a mea socoteală dzic
(că mai pre lesne ieste cuiva
fără organul ochiului
și fără lumina soarelui
între alb și între negru a deosăbi
decât fără cunoștința lucrului
de vrednic sau de nevrednic
a-l alege).

Într-acesta chip
poate fi să fie și sentențiia
carea dumnealui Cucunozul
spre vredniciia Strutocamilii
au lăsat.

De care lucru dzic
(că nime mai mult
a altuia decât al său giudecătoriu
și nime mai mult pre altul decât pre sine
a să cunoaște poate,
când spurcata lipsește filaftie).

De unde urmadză
mai cu cuviință a fi
de toată voroava dezmățată părăsindu-vă,
pre Strutocamila de față să chemați
și pre dânsa pentru sine ce dzice
și ce socotește
să o întrebați.

Și orice răspuns ar da,
pre acela în ciurul alegerii
cu dreapta bunei socotele
să-l zbateți.
Și așe atuncea
pre lesne deosăbirea
între grăunțe și între pleave
a face viți putea”.

La acesta sfat nu numai cât Coconozul
nu avu împotrivă ceva a răspunde,
ce încă și tuturor gloatelor
foarte plăcut fu
și toate capetele mari și deșerte
celui mic și plin să plecară

(că sfatul carile poate da
săracul învățat și înțelept
toți împărații nebuni și neispitiți
nu-l pot nemeri).

(Că știința înțelepciunii
nu în scaunele trufașe și înalte,
ce în capetele plecate
și învățate
lăcuiește.)

Și așe, Strutocamila
în mijlocul theatrului chemară.

Căriia întrebarea pentru sine
înainte-i pusără:
„Și ce? Și cine ieste?” o întrebară.

Iară Strutocamila răspunsă, dzicând:
„Eu sint un lucru mare
și voiu să fiu și mai mare,
căci aceasta chipul îmi vrăjește,
de vreme ce tuturor celor ce mă privăsc
mierare și ciudesă aduc.
În palaturile împăraților de pururea mă aflu,
puterea stomahului atâta îmi ieste de vârtoasă,
cât și pre fier, și pre foc
a amistui poate.
Acestea vrednicii la mine aflându-să,
au nu toate laudele Cucunozului
și sămăluirile Corbului
mi să cuvin?
Așijderea, agiutorind priința
și ocroteala Vulturului,
de m-ași putea în aer înălța
decât toate zburătoarele,
așeși și decât Vulturul,
mai arătoasă ași fi”.

Toate dihaniile, la răspunsul ei,
râsul cu hohot își clătiră,
numai Corbul și Cucunozul
stomahul își tulburară.

Deci unii de mânie și de năcaz
pre nări pufniia,
alții de rușinea în inimă ascunsă
pre obraz să aprindea,
iară alții cu batgiocură în laude
și cu mascara în pofală
o lua

(că cu cât știința rea
într-ascunsul inimii nacăjește,
cu atâta la ivala
tuturora ieșind,
rușinea în față îi pedepsește).

Iară unul dintre gloate
(din ceata dobitoacelor poate)
glas ca acesta ridică:

„O, priietini și frați,
la aceasta adunare împreunați!
Dumneaiei Strutocamila,
precum în părțile de gios
(și poate fi sau supt,
sau aproape supt brâul ars)
să naște și trăiește,
tuturor știut ieste.
În capul ai căriia soarele
lucru împotrivă au lucrat.
Că de s-ar fi născut în părțile crivățului
și să fie trăit în părțile austrului,
căldura soarelui umedzala crierilor i-ar fi mai uscat,
și așe tidva capului
spre îndesarea crierilor
și cuprinderea înțelegerii
o ar fi silit.

Ce ea poate fi din fire
capul uscat având,
în carile de au și fost vreo umedzală firească,
arșița soarelui și căldura austrului
porii pieii și încheiturile osului tidvei
mai mult decât au trebuit
i-au deșchis.
Și așe, puterea căldurii
cu puțina umedzală
și a crierilor materie pre o parte îi scotea,
iară pre altă parte, în locul crierilor,
vântul sau aierul clătit întra
și [și] lăcaș vecinic în căpățină-i își afla

(căci, precum fără prepus știm
că în fire loc ceva deșert a să da
nu să poate)

și așe din vântul strâns,
vânt sloboade
(că cineva ce nu are,
a da nu poate).

Însă, oricum ar fi,
prostimei ei iertăciune a să da
să cade,
de vreme ce poate fi că categoriile loghicăi
n-au citit
și în cărțile științii nu s-au zăbăvit

(că celor ce multe lumânări
în citeala cărților topesc,
ochii trupului
la videre să tâmpăsc.
Iară celora ce niciodată
pe slove au căutat,
macar că viderea ochilor
mai ascuțită ș-au păzit,
însă neștiința în întunericul
și în tartarul necunoștinții
i-au vârât).

Iar amintrilea de ar fi fost,
după categoriia ce o ați întrebat,
după aceia ar fi și răspuns.

Ce acmu ea la întrebarea ceinții,
dă răspunderea câtinții
și feldeinții.

Așijderea voi o întrebați ce ieste,
iară ea vă răspunde cât ieste
și în ce feliu ieste

(că răspunderea când nu să dă după întrebare,
puțin deosăbește din voroava mutului cu a surdului).

Și iarăși voi o întrebați ce dzice pentru sine,
iară ea vă răspunde ce cere,
poftește și pune în sine.

De care lucru socotesc
urechile de grețoasă cuvintele ei
cu alt chip să vă curățiți
(că pre cât greu bucatele vârtoasă
stomahului slab aduc,
pre atâta nesuferire aduce
și cuvântul nealcătuit
la urechea bine ascultătoare).

Adecă, întâi, de ieste cu putință,
așeși de tot și întrebarea voastră
și răspunderea ei de tot să să curme
(că sufletul înțelept
pre cât gura cuvinte rele a nu grăi,
pre atâta și urechile voroave fără folos a nu audzi
își oprește).

Iară aceasta de nu ieste cu putință,
ași sfătui ca nu după a voastră cunoștință,
ce după a ei prostime și neștiință
să o întrebați,
nici ce și cine ieste,
căci bine știți

(că tot capul și sfârșitul filosofiii
ieste cineva pre sine ce ieste
a să cunoaște)[2],

ce cum o cheamă o întrebați.
Și de-și va ști numele,
precum oarece sămn de cunoștință
să fie având ieste nedejde,
de nu mai multă,
încailea cât fietecare dulău
numele de pe sunetul glasului
își simpte.

Iară de nici a numelui hiriș
însămnarea în fantazie nu va fi păzit,
așeși de tot nedejdea curmați,
precum de la cel neștiutoriu
știință a vâna viți putea
(căci vânătoriul științii socoteala,
iară măiestriile simțirea
ieste)”.

Aședară, după socoteala și sfatul
acestui înțelept și anonim sfetnic,
„Cum te cheamă?” pre Strutocamilă
întrebară.
Iară ea răspunsă:
„Eu pe mine niciodată
nu mă chem
(au în locul numelui gramatica n-ați citit,
unde arată că în locul numelui,
eu, de căderea chemătoare
să lipsește?),
ce alții pre mine, «o, dumneata»
mă cheamă”.

Iarăș o întrebară:
„Dară numele îți ieste, o,
au pe alt nume te cheamă?”

Iară ea raspunsă:
„Când strigă cătră mine cineva,
atuncea audzu,
precum și pe voi acmu,
când m-ați chemat,
v-am audzit.
Deci acmu, va rog,
spuneți-mi, ce m-ați chemat?”

Cu toții deodată cunoscură
(că nu în chipul arătos,
nici în dobitocul căpăținos,
ce în capul pedepsit
și cu multe nevoi domirit
crierii cei mulți sălașluiesc),

în care chip și tâmpă mintea săracăi
Strutocamilii se arătă.
De care lucru mai mult a o cerceta
și în zădar cuvintele a-și lepăda
să părăsiră
și acmu cu a tuturor tăcerea
mai mai a Corbului siloghizm
și a Cucunozului sentenție
să mărturisiia

(căci tăcerea multă
la răspunderea de treabă
în locul mărturisirii să ține).


[1] Nu se poate caracteriza astfel toată Istoria ieroglifică?

[2] Socrate.

Did you like this? Share it: