Pentru că postmodernitatea e avidă de „cel mai lung”, de „cea mai prăpăstioasă”, de „cea mai accidentală și mormântală”…voi scrie cel mai mare roman al tuturor timpurilor.

De fapt l-am terminat de scris.

De fapt îl voi scrie. Ne mai contând nici timpul și nici măcar minutarul de la ceas. Pentru că atunci când termini…termini.

*

Voi scrie despre orice piatră, plop, ostrogot ieșit în cale. Despre România, Maria, ciocolata cu alune, despre cărți și volbură, despre taste și coapse.

Poate „capse”…și poate despre tot ceea ce a însemnat, înseamnă și va însemna iubire, faith, abnegație, cultură, untură, cianură, pomicultură…și chiar agricultură.

*

Trebuie să exagerez.

Critica literară, din ce în ce mai mioapă, vrea decoltate.

Și tu trebuie să te despoi, și să despoi și firele de ceapă…și cuvintele…până și inima ta de orice e bun…pentru ca să troneze numai urâtul.

Că, cică, cititorii de carte…ca și consumatori de filme, sunt numai urâții la suflet. Belicoșii. Burtoșii. Buftorologii. Psihopații. Pedanții oligofreni. Angoasații de toate vârstele.

Și eu trebuie să exagerez, să manipulez, să consternez…chiar dacă mie îmi place tăcerea de Rai…și lacrima de nai.

*

Dar pentru că trebuie să scriu, să scriu ziua și noaptea, noaptea și ziua, la după prânz…și mai înainte de zori…de răcori…eu trebuie să scriu mare, diafan, complex, adânc, exaltant…să comport tot felul de stiluri, să sucomb tot felul de tabuuri, să miros tot feluri de felii de cozonac…și coarne de drac.

*

Da, va fi imens!

Numai gândiți-vă că romanul meu va trebui cărat de milioane și milioane de vapoare pe care România nu le are.

Va trebui dus pe lună cu Titanicul.

Porci zburători vor ronțăi din el ca dintr-un cub de zahăr…și vor intra, la fete mari, în urechi, ca un zefir…

*

Va fi cu multe, foarte imens de multe personaje.

Pe lângă porci multicolori sau zâne de bordel, va fi și cu multe capre politice.

Tot felul de staruri se vor perinda prin el ca prin piscină.

Sfinți și eroi, genii și oameni ca noi se vor intersecta, la un moment dat, în atâtea istorii, de nu mai înțelegi cât înțelegi…și cât mai e de așteptat ca să înțelegi.

Căci, chiar așa, un roman foarte lung, extrem de lung…trebuie să fie și extrem de fad? Normal că nu!

Ci un roman foarte lung, cel mai lung, extrem de lung…trebuie să fie și extrem de complicat. Dar dacă e extrem de complicat, așa, ca un cifru pentru hoți…sau ca o mitralieră pentru musca țețe…cine mi-l va mai citi?!!!!

*

O, ce viață complicată!

Cum orice propoziție se termină doar cu punct!

Pui ghilimele, închizi între ghilimele viața…și Dumnezeu pune…punct.

Puncte multe în cimitire…

Cimitire îngreunate de puncte…de puncte uitate…de puncte mai noi…de puncte accidentate…sau de puncte găsite reci, în casă, că iarna e plină de lipsă de haine.

O, ce tăcere…și ce complicată acțiune!

*

Cine te crezi tu, muritorule, să scrii…cel mai roman de roman? Cine mai citește romane acum? Și de ce tocmai tu (dar cine ești tu?!) îți venii să scrii așa romane mari…și așa de complicate?

Că ce, n-a scris Eminescu destul, pentru toți proștii? Pentru toți criticii literari care îl găsesc „mai nătăfleț” decât pe pornograful Brumaru? N-a scris el despre români, despre germani, despre luceferi, despre evrei, despre femei?

Ce se mai poate spune…în ochii mei?

De unde să mai existe cuvinte pe Dunăre…încât să scriem un roman…cât toate rapsodiile lui Virgilius și decât toate tonomatele lui Ulisse?

*

Au vrut să mă timoreze. Scriitori, critici literari, editori, cititori, necititori…Au vrut să mă timoreze.

Să mă facă să nu mai scriu…cel mai mare roman de roman…care în el să fie…o mare măreție, de fapt, lumea, de ieri și de azi, care se regăsește într-un pește, într-o idee, într-o femeie, într-o iapă care zboară prin stele…într-o ghindă și, de ce nu, într-un politician decadent…care ne minte cu înfumurare…și ne oblojește cu ranchiună.

Însă nu m-am lăsat deloc!

Am luptat energic.

M-am pus în fața tastelor ca în fața unui pustiu liniștitor…și am început să scriu…și să scriu…și să nasc oameni, epoci, cuvinte, morminte, una câte una…sub blândul soare de august…care te coace ca pe o piersică coaptă.

*

Și am scris mii, milione de pagini. Zeci de mii de miliarde de pagini, de cuvinte, de tăceri, de fraze…de vorbe.

De vorbe alese pe muchie.

De vorbe întraripate.

Încât unii…alții…ei…cu nume ciudate…și lipicioase…se întrebau până când…până unde…din ce motiv…cu ce mandat…îmi permit să zicsă fac…și să dreg în scris.

Adică, vezi, Doamne, Dumnezeule mare, eu, n-aș avea mandat să scriu!…

Dar de ce să n-am mandat…într-o democrație constituțională, cu drepturi depline, durabile, pe care tot felul de procurori ți le iau la scărmănat…și întru una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolică Biserică, plin de har și de viață dumnezeiască?

De ce să nu scriu…dacă simt, din tot sufletul meu și din toată liniștea mea și din toată dăruirea mea că trebuie să scriu roman, scriere, ce-o fi, numai să fie cuvânt, cuvinte?

*

A murit Maria…Voi știți cine a fost Maria? Nu știți…

Tocmai de aceea eu, ca scriitor, trebuie să vă spun cine era Maria. Cine este Maria. Câte nume avea ea. Ce fapte a făcut. De ce a făcut faptele pe care le-a făcut. Că și Maria avea conștiință

Nu era o clanță…ci o femeie! O femeie în toată firea.

Însă bărbatul ei (un tontoman, un linge blide, un neom, domne!) îi spunea Mariei „să mai tacă fleanca”…că are „clonțul mare”…

Adică o considera găină

Sau poate vorbitoare la radio…că alea vorbesc mai repede decât cuvintele…De cât se termină cuvintele. O iau înaintea cuvintelor…și termină în râsete prostești…chiar și la 5 dimineața…

Maria: o femeie dintr-o bucată!

Asta era părerea mea. Fiecare cu părerea lui. Că democrația e cu păreri, cu multe păreri…și unele dintre ele sunt atât de trăznite…că nu are rost nici măcar să le bagi în seamă.

*

Că d-aia literatura a luat-o razna…în momentul când a coborât de la genii, frumoase, eroi, conți…la tot felul de drogați, de dilimandii, de necrozați la idei.

Ce-o să spună Fane Pipiliș în roman despre ecuația de trei bisectoare…în așa fel încât mediana dintre lună și soare să producă pixeli mai mulți în următoarea decadă?

O să spună baliverne…Altfel ce?

Și, la fel, ce-o să spună Gigel Conțac despre distribuția, deloc neverosimilă, dintre bogăție și sărăcie în zona euro în așa fel încât miliardele de dolari luate de să-nu-l-mai-numim-toată-ziua, în numele României, să se evaporeze din dreptul nostru?

Vă spun eu: o să tacă ca bibanu…ca știuca de apă polară

Pentru că aici, în roman, trebuie să vină oameni deștepți, cu studii, cu har mult de la Dumnezeu și să spună omenirii ce trebuie să facă, scurt pe doi, și să nu mai mănânce afine toată ziua.

Trebuie să trezească umanitatea.

Să fie, așa, un bum de fericire…că de bumuri imobiliare suntem sătui.

De aceea, fără doar și poate, atent și cu migală, și chiar cu o doză bogată de tranșantitate, lucruri trebuie spuse cu lux de amănunte, chiar cu lux de explicitare.

*

Căci d-aia am ajuns, după 23 de ani de democrație la flux continuu…să nu mai știm care e dreapta și care e stânga.

Că acum, cică, dar eu nu sunt de acord cu aserțiunea, stânga înseamnă involuție…iar dreapta înseamnă șmanglereală. Adică eu, la Putere, care mă zic „de dreapta” te fur pe tine de îți merg fulgii, care, va să zică, tu ești „pe stânga”.

Însă „dreapta” fuse răsturnată, în cinci minute, chit că UE și NATO duse niște hârtii colo-colo, și veni „stânga” la Putere.

Dar „stânga” noastră e, de fapt, coaliția de centru-stânga. Că e și cu poporul și cu dezvoltarea capitalistă. Și cu meritocrația și cu relansarea.

Dar toate acestea, bineînțeles, trebuie privite mult mai larg…pentru că și Maria trăia, în aceste vremuri…în România…

*

O Românie atât de necunoscută…și pe cât de necunoscută…atât de neiubită. Că numai cine nu iubeștenu înțelege. Și cine nu înțelege e un papă lapte. Adică papă lapte…și nu iese din lapte nimic.

Însă totul trebuie să iasă. Să se transforme. Să se transforme viața în…esență a vieții.

Pentru că acesta e scopul celui mai mare și mai tare roman din toate timpurile și din toate locurile: să esențializeze viața. Să ne dea esența tare a vieții. Exemple de umanitate. Exemple de viață. Exemple de sfințenie. Exemple de ochi plânși.

*

Maria: un nume ce se poate spune în multe, foarte multe feluri…

Atât de multe feluri încât atât de multe vieți îl spun, l-au spus, îl vor spune.

O femeie rară. O femeie unică. O femeie…cu un soț mârlan, pămpălău, destrăbălat din cale afară.

Căci cine poate înșela, cine poate minți, cine poate stoarce de lacrimi o asemenea femeie demnă, curajoasă și frumoasă la cuget…decât un zănatic de bărbat, un băiat cu sechele, din copilărie și adolescență, care nu știe ce e dragostea?

Că dragostea, în comparație cu ce spun unii și alții, nu se tace, nu se face cu toptanul…ci se iubește.

Dragostea se iubește cu atenție…pentru că și romanul se scrie cu încordare.

Pentru că ochi, mii de ochi, de șacali de ochi stau să îmi pândească romanul în online și să mi-l devoreze semantic…ca și când romanul ar sta în semantisme.

Nu, romanul stă în spirit!

Acolo unde mai deloc se ridică ochiul criticului căzut în patimi multe…ochiul stângaci al lectorului unei edituri…care se gândește doar la ce-o să primească pe card…și nu la măreția de spirit a romanului meu.

Căci tu, cititorule, tu, cel care ești chemat la o asemenea măreție de roman mare trebuie să te depășești pe tine însuți continuu ca să poți să citești ce nici nu poți să știi când se termină. Sau când te termini

Trebuie să fii altul. Mereu altul. Mult mai străvăzător. Într-atât de frumos și de viu încât, prin tine trecând harul lui Dumnezeu, să te facă să vezi dincolo de orice roman…Romanul.

Did you like this? Share it: