Istoria ieroglifică. În versuri [5]
Fragmentul 1, 2, 3, 4.
*
Însă iarăși Căprioara de Aravia,
apucând voroava,
a clăti cel adevărat nume ce va să dzică
la ivală îi scoasă.
Aceasta, dară, într-acesta chip grăi:
„De ieste toată pofta adunărilor
pentru numele jigăniii aceștiia
a să înștiința,
pre cât în proasta mea știință să află,
a spune nu mă voi lenevi
(că pre cât ieste de cu greu și de scădere
cineva de știință sărac a fi,
cu atâta de urâcios lucru ieste
cineva știința despre cei poftitori
a-și ascunde).
Precum amânduror cea mai multă lăcuire
în năsipurile Araviii să ne fie
și mai denainte s-au pomenit.
Cu care pricină socotesc
că fietecărui dobitoc numele
mai chiar și mai hiriș să-l știe
lăcuitorii carii sint de același loc
cu acel dobitoc. De unde urmadză
ca limba arăpască
mai chiară hirișiia numelui
jigăniii aceștiia să fie numit.
În limba, dară, arăpască,
macară că numele ei
în patrudzăci și una de feliuri să numește,
însă cel mai hiriș, și precum proștilor,
așe învățaților mai obiciuit
ieste uștiurmurg,
carile sarachenii îl tălmăcescu devecuși.
De la arapi să vede că elinii
cu tălmăcirea s-au îndatorit,
de unde îi dzic strouthohamilos,
adecă Struț-cămilă.
Iară când ar tălmăci hiriș
numele de pe sunarea limbii arăpești,
i-am dzice cămilă-pasire.”
Atuncea, hirișul nume a prostului dobitoc
dacă învățară, dzisără:
„Pentru numele lui acmu bine
foarte ne-am înștiințat, însă, oare,
cine s-ar afla în lexicoanele etimologhicești
ca încă și mai dintr-adânc și mai curat
numele ei să ne tâlcuiască?”
Deci unii dzicea: „Moimița Liviii,
căci ieste mai uimitoare minții”.
Alții dzicea: „Coșcodanul Tharsisului vechiu
(carea acmu să dzice America)
căci în instrumentul muzicăi
poate cântece alcătuite a cânta”.
Iară alții dziseră: „Ba nici aceștia ceva nu vor isprăvi,
că macar că socoteala oarecum aceasta
a înțelege le-ar agiunge,
însă limba spre închipuirea cuvântului
nu le agiunge.
De care lucru, socotim că o jiganie
ce poate învăța gramatica și organele limbii,
schimbarea și sunarea sileavelor
a alcătui pot
(că multe agiunge mintea ascuțită,
carile limba fâicavă
și slabă
a le vorovi nu poate).
Ca aceasta dară socotim
că numai Papagaia ieste,
carea mai chiar cuvintele dobitocului
sămăluitoriu
a urma poate.”
Hulpea macară că ceva la gloate
a grăi ca o înțeleaptă
tare postiia
și în ceva împunsă a fi să nu să arete,
vârtos să feriia
(că a toată mulțimea,
veri de cinste, veri proastă ar fi,
voroavele, înțeleptul a le asculta,
de nu folos, dară nici pagubă va avea;
iară cuvântul a grăi,
macară cătră cel prea ispitit,
fără primejdiia plăcerii
sau neplăcerii,
de abiia ieste de nedejduit),
însă atuncea pre toți
așeși de tot de la hotarul științii depărtați
vădzindu-i,
nici frâul gurii a-l mai sprijeni,
nici lăcata tăcerii nedescuiată a feri
putu:
„Și așe, vede-să, o, priietinilor,
dzisă,
cu depărtarea locurilor
și lipsa lucrurilor
carile într-acel loc, macar că multe,
iară aiurea prea puține,
aflându-să,
și audzirea lor minunată
și vederea ciudată
li se pare.
De care lucru, Papagaia,
căci vine de la locuri departe,
toți a o audzi
și a o privi
poftesc.
Însă la vredniciia ei,
de nu întrece Coțofana de Evropa,
iară precum agiunge,
nime nu va putea tăgădui,
ce căci precum papagaiele
acolo prin izbeliște,
așe acestea aicea prin târveliște
multe să află.
Pentru-aceia Coțofana aicea
atâta cinste și laudă nu i să face
(că săturarea ochilor
ieste ca și greața stomahului,
că precum stomahul destul încărcat,
bucatele macar fie și cu aromate,
nu cu mirosul acel frumos poftă,
ce greață îi aduce,
așe și ochiul de privală săturat
albul vede negru
și frumosul grozav).
Iară mi să pare că la Liviia
mai în mare cinste să află coțofanele
decât în Evropa papagaiele
și mai scumpă poate fi o mâță vânătoare
decât o moimâță giucătoare
(că pofta în lume
cu lucrurile împreună și inimile stăpânind,
cestuia, ieftin,
iară celuia scump nume au pus)
(că așe ieste din fire tocmit,
un lucru cu cât mai de la mulți să poftește,
cu atâta mai de la mulți lipsește).
Însă cât spre trebuința a aceștii adeverință,
precum mi să pare,
nu pa[si]re gramatică,
ce jiganie filosoafă
trebuie,
că nu etimologhiia numelui,
ce ființa lucrului
trebuie tâlcuită când cineva
de acel lucru a să înștiința
poftește.
Că în numele acesta doară
de ieste vreo ascunsă ieroglifie
(precum la eghipțiieni
numele filului [elefantului] însămneadză chipul [simbolul] împăratului),
iară cât ieste despre etimologhie,
fietecine o poate pricepe,
că din struț, pasire,
și din cămilă, dobitoc
ieste alcătuit.”
Aceasta de la Hulpe cu toții audzind
și precum adevărul așe ieste înțelegând
(că la mintea spre înțelegere gătată
mai tare pătrunde cuvântul adevărului
decât prin moale grosimea trupului
ascuțită simceaoa fierului
dzisără: „Dară cine între noi poate fi
acela carile mai mult
sufletul în filosofie să-și fie crescut
și după pravile el trupul să-și fie scădzut?
(Că cu anevoie ieste cineva
trupul în toate pre larg
și de sațiu să-și hrănească
și sufletul de poftele trupești
nebetejit să-și păzască),
(că precum în hrana slobodă
trupul să îngroașă
și să îngrașă,
așe de post trupul vitionindu-să,
sufletul să supție
și să învârtoașă)
(căci foamea la trup moarte firească,
iară la suflet viață cerească
aduce).
Și cine ieste acela carile
mai într-adânc lucrurile firești
și ființele trupești
să fie pătruns?”
La carea unii dzicea
că Moimâța aceasta va putea isprăvi.
Carea răspunsă
precum mai mult în filosofiia obiceinică
decât în cea fizică s-au zăbăvit
și mai mult de pravilele obiceilor
decât de ființa lucrurilor
poate giudeca.
Alții dzicea că
poate Privighitoarea aceasta săvârși,
căci în cuvânt vreodată a să osteni
nu știe.
Ce mai cu de-adins lucrul cercând,
o aflară
că macară
că în limbă lată
și la voroavă neîncetată
ieste,
însă ce și pentru ce,
așe mult ritoresește,
nici ea nu poate știe
(ca voroava lungă și tot aceia,
de multe ori poftorită,
de ar fi cât de dulce și de frumoasă,
până mai pre urmă să arată
grețoasă
și sățioasă).
Iară mai pre urmă cu toții
dzisără că precum Vulpea au fost
aflătoarea sfatului,
așe iarăși ea va fi săvârșitoarea faptului.
La carea Vulpea răspunsă:
„Firea așe de înțelepțește
pre la toți darurile sale ș-au îndămânat,
cât pre unii în cuvânt,
iară pre alții în lucru,
pre unii în poruncă,
iară pre alții în ascultare,
pre unii în stăpânire,
iară pre alții în supunere vrednici,
putincioși
și suferitori i-au arătat.
Așijderea, unii în gramatică,
iară alții în poetică,
unii în loghică,
iară alții în ritorică,
unii în cea ithică [etică/morală],
iară alții în cea fizică filosofie
mai isteți,
și unii într-ună,
iară alții într-altă învățătură
și meșterșug mai vestiți
și mai fericiți,
după a firii orânduială au ieșit
(că ce unul Dumnedzău dăruiește,
și orânduiește,
toata lumea nici a lua,
nici a clăti poate).
De care lucru umilita mea
prostime
(poate fi din năstavul firii
spre aceasta orânduită)
mai mult în cele cinci glasuri a lui Porfirie
și dzece categorii a lui Aristotel
zăbăvindu-să,
cu cheia meșterșugului meșterșugurilor
(căci loghicăi acest titlu a-i da
m-am obiciuit)
ușile a deșchide
și lăcățile a descuia
pociu;
iar mai înluntrurile cămărilor firii
nici a întra
și mai nici a căuta
pociu
(că împărățiia firii,
precum are domni, senatori,
deregători
și orânduitori,
așe are și plugari,
și morari,
și portari,
și chelari).
De care lucru socotesc,
precum am și mai dzis,
că nu dialectic,
ce filosof la aceasta slujbă
trebuiește,
că a dialectecului socoteală ieste
numai forma siloghizmului să fie,
după canoanele loghicăi,
fie-i macară materiia pentru carea
siloghizmul face și necunoscută.
De care lucru și eu mai mult ființa socotelii
sau a chitelii
decât a lucrului pociu cunoaște.”
Și așe și Vulpea, dialectică,
iară nu filosoafă să află.
Vulpea, macară că de ar fi îndrăznit,
lucrul acesta singură
la cap a-l scoate ar fi putut
(însă precum adese a face
dialecticii s-au obiciuit,
adecă la vreme de strâmtoare
cu strofe și cu sofismate,
precum și oștenii,
când cu mâna și cu sabiia
a birui nu pot,
cu mihanii și strataghemate
să slujăsc).
Însă cu cleștele cărbunele din cuptoriu
și cu mâna altuia șerpele din bortă
gândi să scoată
(precum și mai denainte
prin limba și gura Ciacalului
cuvintele își tunase
și duhurile își fulgerasă).
Vulpea, dară, într-acesta chip
și socoteala își orândui,
și cuvintele își informui:
„Inima mea, o, priietinilor,
spre cea cât de grea poruncă
și aspră slujbă a monarhiilor noastre
pururea gata și bucuroasă
au fost și ieste, și încă până
la cel mai de pre urmă abur
a fi și silesc,
și nedejduiesc
(că cine n-au învățat
nevoia a trage pentru toți,
acela nici fericirea va suferi
împreună cu toți).
Însă cine ce are și cât are,
atâta poate da
și arăta.
Eu, dară, de săvârșirea lucrului acestuia
precum vrednică nu sint
și mă cunosc,
și mă mărturisesc.
Iară precum pre cel vrednic să vă arăt,
încă nu mă tăgăduiesc,
pre carile, de să va tăgădui
(căci obiciuiți sint cei adevărați vrednici
vredniciile sale de privala ochilor
și lauda gurilor
a-și ascunde)
(ce precum focul în piatra mai vârtoasă
și în fierul mai îndesat ascuns fiind,
dintr-aceleași și mai tare lovindu-să, scânteiadză,
așe și sufletul plin de vrednicie,
pre cât mai mult să acopere,
pre atâta mai tare să descopere)
de vrednic a-l dovedi, vrednică sint,
pre carile rugându-l (căci sufletul filosof
asupreală nu are,
de vreme ce toată asupreala suferind,
precum să i să facă asupreală nu simte)
și întrebându-l după a sa filosofie,
ce va fi
adevărul va grăi.”
„Dară cine ieste acela
de carile dzici?” întrebând-o,
ea răspunsă:
„Adevărat, între toate jiganiile
nu numai bun și adevărat filosof,
ce încă și ispitit,
iscusit anatomic
Lupul ieste.
Căci și în mari, și în mici,
și bolnave, și sănătoase jigănii,
adese meșterșugul ș-au ispitit,
atâta cât în toată lumea
macar un dobitoc, pociu dzice,
că nu să va afla, al căruia mănuntăi vreodată
de iuți și ascuțite bricile lui
să nu fie fost despicate.”
Aședară, după învățătura Vulpii,
pre Lup de față chemară
și de ieste filosof îl întrebară.
Iară Lupul răspunsă:
„Eu de la cineva filosofiia
n-am învățat;
și ce poate fi întrebarea aceasta?”
Ei dzisără: „Vulpea ne spuse precum
în tine filosofăsc suflet
și vrednice duhuri să află.
De care lucru, socotim
că toată hirișiia Strutocamilei a ne arăta
și tot adevărul a ne învăța,
de vii vrea,
vii putea”.
Iară Lupul răspunsă: „Vulpea macar că acmu,
sau de sula zavistiii împunsă,
sau de vicleșugul și răutatea firii sale împinsă,
și preste simțirea ei
adevărul atinge
(că zavistnicul și vicleanul
numai atuncea grăiește adevărul,
când sau zavistiia descoperindu-i-să,
spre rău nu sporește,
sau vicleșugul cu un cuvânt al adevărului
acoperind, spre mai mare rău
pre altă dată îl oprește).
Iară adevărul ieste acesta
(că nici lângă cuibul șoimului
porumbul puii să-și scoață,
nici orbul celui cu ochi
să să facă povață,
că nici porumbul
îi va videa vreodată zburători,
nici cel cu ochi
își va videa pașii drept îmblători).
Că într-această dată în lume undeva,
ceva sau la cineva
adeverință și adevăr nici vădz,
nici a-l videa și a-l mărturisi,
fără primejdie a fi,
poate (că unde răcnește
Leul, nu mai urle Lupul
și unde piuiește
Vulturul, nu mai geamă hulubul.
Că nici glasul celuia să aude,
nici gemutul cestuia, până
mai pre urmă
fără lacrămi de singe
va putea fi).
Și cu atâta voroava încheindu-mi,
pentru această întrebare,
voi asculta și altă dată.”
Cu acestea Lupul tăcând,
Vulpea, macar că nu în puțin
frica Lupului avea,
însă zavistiia
veche spre răutăți noaă
nepărăsit o împingea.
De care lucru
cu înțeleapta-și zavistie socotiia
că cu casa ei împreună și coliba vecinului
să să aprindză
multu-și folosește.
Și nu doară că socoteala
spre lauda Lupului îi era,
ce numai doară că
mult într-însul vrednicii descoperind,
despre cei goli
de dânsele, până în cea de apoi
vreo ură asupră i-ar aduce
(că nărocul
așe vrednicilor pizmuind să vede,
că cu cât sint mai suferitori furtunelor,
cu atâta mult valurile să le îndesască,
și pre cât lucruri vrednice de laudă
ar face și ar arăta,
pre atâta în ura
și urgiia
nevrednicilor să cadă.
Care lucru fortuna
spre mai mare rușinarea celor nevrednici,
precum îl face socotesc,
de vreme ce ei pre cât mai mult îi urăsc,
pre atâta pre sine să hulesc.
Și vrednicii pre cât mai mult să înădușesc,
pre atâta în bunătăți să mai întăresc,
nu într-alt chip,
ce ca cum cu cât mai tare
cremenea cu oțălul ai lovi,
cu atâta mai iuți și mai luminoasă
scântei sloboade).
Într-acesta chip, dară, Vulpea
spre înalgiosul Lupului
cu toată osirdiia nevoindu-să
(căci firea ei binele cuiva
a nu pofti obiciuită ieste),
încă mai aievea
și mai cu obraznică îndrăzneală,
tare,
strigă în gura mare:
„Eu, o, priietinilor,
celea ce spre vredniciia Lupului
voiu să grăiesc,
nici pizma mă împinge
(carea în inima mea
nu numai căci vreodată nu s-au sălășluit,
ce așeși nici un ceas n-au găzdăluit),
nici vicleșugul sau nevoia mă încinge,
ce pentru tot folosul cel de obște silind,
dzis-am și dzic și nepărăsit voiu dzice
că Lupul precum ieste adevărat filosof,
așe și spre isprăvirea trebii aceștiia
harnic ieste, precum dovedele și argumenturile,
pre carile acmuși-acmuși înaintea tuturor puindu-le,
tot adevărul lucrului vor mărturisi.
Ce întâiași dată aceasta a ști vi să cade:
că eu, ticăloasa, priința
și agiutorința
Corbului,
pentru mari și multe darurile Vulturului,
voiu și poftesc, că de multe ori rămășița
fărămușelor mesii Vulturului
copiii din fălcile foamei
și akolithos a morții ne-au mântuit.
Iară Lupul, pentru căci pre sine singur
a să chivernisi
și viața din primejdiia foamei a-și sprijeni
știind, cu binele altora nici cearcă,
nici poftește să să îndemânedze.
Căci în școala lui Dioghenis
și în filosofiia ce-i dzic câinească [cinică]
s-au învățat, a cărora sentenție ieste
acela lucru de la cineva
să ceară
pre carile altul nici îl poate da,
nici de la sine îl poate lua.
Căci odânăoară un împărat mare [Alexandru Macedon]
întrebând pre Dioghenis
ce poftește să-i dăruiască,
i-au răspuns să-i dea
ce nu-i poate lua,
adecă să să dea
într-o parte din lumina soarelui
și să nu-i facă umbră,
oprind radzele deasupra
urciorului în carile ședea.
Ce pentru obiceile
filosofilor acestora
și pentru pravilele filosofiii lor,
mai mult a dzice părăsindu-ne,
la cuvântul nostru să ne întoarcem.
Argumenturile, dară,
și dovedele spre a Lupului de înțelept
și de filosof încredințare
îmi sint acestea:
*
Deși nu suntem încă decât la finalul primei părți din Istoria ieroglifică și, prin urmare, departe de concluziile definitve, facem însă loc unor observații.
Situația deosebită a acestei opere cantemirești, în ansamblul literaturii noastre, constă în aceea că elementul fabulos se rezumă în bună măsură la travestiul animalier/fabulistic.
Evenimentele în sine, prezentate de Cantemir sunt, dacă nu întru totul reale, cel puțin cât se poate de verosimile.
Nu este o narațiune fantastică. De altfel, interesul sporit al lui P. P. Panaitescu, ca istoric, se justifică din această perspectivă.
Este o combinație cât se poate de inedită între realism (istoric și documentar) și costumația literară a expunerii.
Ba chiar, am putea spune, în ciuda deghizării demne de fabulă sau de Fiziolog, opera lui Cantemir este în mică măsură rodul fanteziei/imaginației.
Ceea ce nu exclude deloc talentul literar absolut remarcabil al autorului.
Substanța operei o asigură istoria, teologia, filosofia, retorica…
Hieroglifate…
Această scriere în/cu hieroglife va deveni însă o practică literară însușită ulterior de mulți scriitori, mai cu seamă poeți, din literatura noastră.
Și mă gândesc acum mai ales la exemplul lui Ion Barbu. Situându-l în vecinătatea lui Mallarmé, Marin Mincu opina că „poetica aceasta aparține filonului hermetic al poeziei europene moderne”[1].
Din ce în ce mai mult ne convingem însă că Barbu apela de fapt la o metodă mai tradițională, hieroglifând într-o manieră similară celei utilizate de Cantemir.
Ceea ce nu înseamnă că Barbu – ca și alți poeți – nu căuta să satisfacă apetitul hermetic al poeziei moderne.
[1] Marin Mincu, Cvasitratat de/spre literatură. A fi mereu în miezul realului, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, p. 391.