Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a.

***

III. 14: slujirea preoțească și Euharistia. Documentul BEM începe să se repete.

III. com. 14 se întoarce, în mod monoman, la NT. Tradiția Bisericii nu e pe nicăieri. Ca și când, în jurul NT, ar fi un neant de date tradiționale.

Și se spune aici că NT vorbește foarte puțin [very little] despre rânduiala [the ordering] Euharistiei.

Nu vorbește deloc! Pentru că Noul Testament nu e un Molitfelnic, cu slujbele in extenso.

Noul Testament mărturisește despre Sfintele Taine și despre Biserică la modul general, pentru a le fundamenta…dar nu pentru a le descrie tipiconal.

Însă avem slujbele în cărțile Tradiției! În cele care ni s-au mai păstrat…Textele slujbelor și comentarii la ele…și la dogmele și învățăturile Bisericii.

Pe acestea cum le-a putut scoate din calcul documentul BEM, adică o Tradiție de 2.000 de ani…dar nu și-a putut scoate din calcul „tradiția” de câteva secole? Maxim 6…

*

O altă afirmație „lipsită de gust”: NT nu ne spune „cine” prezida/slujea [who presided] Euharistia.

Cine ar fi putut să o slujească în afară de Apostolii umpluți de har la Cincizecime și de cei hirotoniți de ei în scopul slujirii preoțești?

Cum de autorii pari „infantili” la nuanțe…dar aprobă existența curentă a mii de biserici…care nu au de-a face cu mărturia NT despre Biserică?

Unde se spune în NT, ca să părem la fel de „infantili”, că o să vină Luther ca să „facă” o biserică a lui, după mintea lui…și ceilalți după ei?

Și cum de NT, născut în sânul Bisericii, e mai important de unul singur și rupt de Biserica, care l-a născut…iar Biserica nu e bună…ci trebuie mereu „reinventată”, adică desconsiderată?

*

III. 15 recunoaște faptul că „the authority of the ordained minister is rooted in Jesus Christ” [autoritatea/puterea slujirii preoțești este înrădăcinată în Iisus Hristos].

Și tot aici, că Preoția nu este o posesiune [the possession] a celui hirotonit ci un dar [a gift] prin care se edifică Biserica.

Însă cum poate fi un dar…fără a fi, în același timp, o posesiune?

Dacă Apostolii au primit darurile dumnezeiești de a vorbi în limbi diferite, de a vindeca, de a învăța etc. nu le-au primit în interiorul lor, ca daruri personale ale persoanei lor înduhovnicite?

Cum poți să primești știință, iubire, credință, smerenie…și acestea, în același timp, să nu se regăsească în noi înșine?

Însă BEM cred că ar fi trebuit să spună altceva: că preoția nu trebuie considerată ca avându-și originea în preot ci în Dumnezeu, Cel care slujește prin el.

Pentru că de aceea e dar: pentru că nu își are originea în sine ci în Cel care dăruiește toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit.

*

Deci orice dar dumnezeiesc e personal și personalizat. Pe el îl primești pentru că ai sporit în viața plină de har și de fapte bune. Pentru că darul vine la întrepătrunderea dintre iubirea lui Dumnezeu și iubirea noastră pentru El și pentru întreaga umanitate.

Vine de la El când suntem apți să îl primim…să îl trăim ca pe o realitate personală, conștientă, foarte bucuroasă și în mod continuu.

Pentru că darurile dumnezeiești, ale harului Său, nu sunt perisabile ci veșnice.

De aceea Sfinții se personalizează prin har și prin multe daruri dumnezeiești care îi fac să aibă un miros duhovnicesc unic.

Creșterea în sfințenie înseamnă o continuă personalizare în daruri dumnezeiești.

De aceea darul lui Dumnezeu e dat pentru ca să creștem în mod nesfârșit în sfințenie…și nu e o bură de ploaie care se evaporează în cinci minute.

Sfintele Moaște, semne ale prezenței harului în cei Sfinți, Sfintele Icoane, Sfintele Biserici, cărțile de cult, locurile unde au trăit Sfinții sunt, și peste mii de ani, amprente personale ale celor care au trăit acolo.

Și când citim o carte ce așteptăm de fapt…decât să ne intimizăm cu cel care a scris-o?

Să-i simți forța/ harul/ puterea personalității sale…

Să-i înțelegi trăirile, viața…

Nu citim pentru ca să nu ne întâlnim cu nimeni…ci tocmai pentru ca să ne întâlnim cu autorul. Cu autorul cărții. Cu autorul fotografiei. Cu autorul tabloului.

Și dacă îl vedem, în operele lui, pe autor…dacă îl înțelegem…putem să judecăm opera. Valoarea ei. Adevărul ei.

De aceea pentru a critica/ a judeca…trebuie să ai puterea să vezi omul care a creat.

Să-l vezi în ce-a creat…și nu să presupui că îl vezi…sau că îl înțelegi.

*

III. 16 începe cu enunțul: „ordained ministers must not be autocrats or impersonal functionaries” [slujitorii hirotoniți nu trebuie să fie [niște] autocrați sau funcționari impersonali].

Ce înseamnă autocrat? Un ierarh sau un preot care se manifestă ca „un mic dumnezeu” pe pământ.

Și funcționar impersonal? Cel care face parte din ierarhia Bisericii dar nu are nicio personalitate harismatică și învățătorească ca preot.

Adică e preot…dar nu seamănă a preot.

Poți să îl confunzi cu unul oarecare…vânzător, șofer, afacerist…„un om de lume”, mai pe scurt.

Însă dacă nu vii spre Preoție pentru ca să îți sfințești viața și pentru ca să te dărui în slujba mântuirii oamenilor…ci pentru ca să te îmbogățești sau să fii în prim-plan, dintr-o vanitate oarecare…poți să fi altceva decât un autocrat impersonal, un mic „șef” din ograda lui Dumnezeu, care crezi că Dumnezeu există tocmai pentru ca „să îți facă ție voile”?

Poți să fii altceva decât un impostor dacă ai ajuns preot…contra unei sume de bani…sau pentru că ești nepot sau fiu de ierarh, dar tu nu ai nici în clin și nici în mânecă cu preoția?

Poți să nu fii impersonal…dacă Dumnezeu nu te schimbă continuu?

Problema e mult mai gravă: Preoția e trăită doar de cei pe care ea îi schimbă! Doar de cei pe care ea îi sfințește și mai mult.

Dacă după 5, 10, 50 de ani de preoție ești „cam la fel”, ca la 20 de ani…ești „un funcționar”.

Ești unul care doar împărtășești, spovedești, cununi, înmormântezi…dar nu ești luminat niciodată de ceea ce trece pe lângă tine. Adică de harul Lui

Vorbești despre lucruri pe care nu le cunoști.

Stai în scaunul pe care nu îl meriți.

Ești „lumina” care este întuneric.

În concluzie: nu poți să fii altceva, dacă nu trăiești din și prin harul lui Dumnezeu, decât un impostor. Pentru că  viața preoțească e o viață a sfințeniei continue.

Dacă nu te umple zilnic Dumnezeu, dacă nu te luminează, dacă nu te înfrumusețează…e semn că ești un mort ambulant.

*

Și preoții, la III. 16, trăiesc în „inter-dependence and reciprocity” [interdependență și reciprocitate] cu cei credincioși. Lucruri care îi fac să nu manifeste atributele „isolation and domination” [izolării și dominării] credincioșilor.

Să nu se distanțeze interior de ei…în așa fel încât ori să îi urască…ori să îi disprețuiască.

Însă aici, la categoria: ce simte și trăiește preotul în relația sa cu credinciosul…intrăm în sfera vieții duhovnicești interioare…pe care, dacă nu o ai, nu ai cum să nu îi urăști și să nu îi disprețuiești pe cei pe care îi slujești pentru 1, 2, 3, o mie de lucruri care nu îți plac la ei.

Și din nou ne întoarcem la problema gravă a celor care vin spre Preoție…

Dacă nu vii ca un om duhovnicesc plin de experiențe ascetico-mistice și de teologie, de cultură și de filosofie, de artă și de știință spre preoție…oare poți să reziști șicanelor și ispitelor permanente pe care ierarhul/preotul/diaconul le trăiesc din partea tuturor?

Nu!

Pentru că slujirea preoțească e pe bază de sfințenie…și de rezistență sfântă în fața ispitelor, a păcatelor, a erorilor de tot felul.

Iar dacă nu ai nimic de-a face cu viața cuvioasă…începi să ai mari probleme de conștiință sau crește în tine o mare nesimțire și aroganță față de slujirea celor Sfinte…încât continui de ochii lumii și de nevoie…dar nu de plăcere slujirea preoțească.

*

Relații reale cu credincioșii le stabilesc și le intensifică oameni duhovnicești. Slujitori cu multă sfințenie…și nu oricine doar hirotonit.

Hirotonia nu ne face, în mod automat, mai deștepți, mai frumoși sau îngeri…ci ea este o îmbrăcare în har, într-un har și mai mare, a celor care deja trăiau în har, în asceză, în experiențe mistice.

Pentru mulți s-ar putea să fie doar o bucurie exterioară

Căci Preoția se dă celor vrednici, celor care se arată vrednici să slujească, să predice, să reziste în lucrarea Bisericii.

Dar să reziste prin faptul că îi impresionează și îi dinamizează și pe alții la o viață sfântă…și nu să reziste mâncând și bând…și cu bani asigurați.

Did you like this? Share it: