Iubiții mei,

adesea, la Evanghelia de azi [Mt. 19, 16-26], se subliniază faptul că renunțarea la avuții și la lume, adică monahismul, este de fapt împlinirea supremă a omului.

Însă împlinirea supremă nu stă în renunțare…ci în ceea ce primești de la Dumnezeu în urma schimbării vieții.

În urma realei schimbări a interiorului ființei noastre.

Pentru că Mt. 19, 21 nu se termină cu renunțarea la avuții ci cu…urmarea lui Hristos.

De aceea, monahismul, așa, în mod simplu – mă duc, mă fac monah…și astfel sunt „mai presus” de mireni –  nu înseamnă „împlinire”.

Ci împlinirea/desăvârșirea evanghelică constă în urmarea Lui.

Adică în sfințirea vieții.

Iar sfințirea vieții se poate face oriunde și nu doar în Mănăstire.

Însă pentru Căsătorie, pentru Mănăstire, pentru Preoție, pentru orice lucru bun și mântuitor pe lumea asta…există chemare de sus.

Și dacă I te rogi Lui, dacă aștepți de la El sensul vieții tale…Dumnezeu îți luminează mintea și îți dă să înțelegi ce să faci cu viața ta.

De aceea trebuie să înțelegem că aici, în această Evanghelie, Domnul a răspuns punctual vieții interioare a unui tânăr…căruia Domnul i-a spus să renunțe la patima lui centrală: alipirea de avuții.

Acum însă nu toți sunt cu ochii după bani.

Alții sunt centrați pe alte patimi.

Și la fiecare în parte Domnul ne-ar fi indicat patima noastră: renunță la părerea bună despre inteligența ta; renunță la centrarea ta pe frumusețea trupului tău; renunță la lenea ta intelectuală; renunță la aviditatea ta după plăceri de tot felul; renunță la ereziile și părerile nebunești în care crezi etc.

Adică ne-ar fi indicat rădăcina decadenței noastre.

De ce noi batem pasul pe loc…și nu avem o reală creștere duhovnicească în cunoașterea și experierea slavei lui Dumnezeu.

Adică ne-ar fi vorbit personalizat…ca și tânărului de astăzi.

Însă Dumnezeu ne vorbește în conștiință și prin tot ceea ce se petrece în viața noastră…despre patimile noastre.

Orice cădere a noastră într-un păcat, orice boală pe care o trăim, orice nefericire, șicană, dandana trăită de noi…ne vizualizează patimile noastre. Vorbesc despre noi

Adică viața noastră internă și socială sunt căi de conștientizare a păcatelor și a patimilor noastre.

Și pe cât ne aflăm patimile pe atât avem de lucru, interior, cu noi înșine.

Însă patimile sunt avuția nefastă de care trebuie să scăpăm. Să scăpăm pentru a ne umple de harul lui Dumnezeu, împreună cu care să lucrăm virtuți dumnezeiești multiple.

Umplerea de virtute, adică latura pozitivă a lucrurilor și nu renunțarea la patimi…e scopul vieții noastre!

Noi renunțăm la rău pentru ca să ne umplem de bine. Pentru ca să creștem în sfințenie. Și creșterea în sfințenie înseamnă urmarea Lui.

Însă urmarea Lui e interioară

E umplerea de virtuțile Lui, de virtuțile pe care le descriu/ despre care dau mărturie cărțile sfinte ale Ortodoxiei.

Și acasă sau la Mănăstire, la muncă sau pe stradă, în Biserică sau oriunde…a-I urma Lui…înseamnă a fi plin de slava Lui și de împlinirea poruncilor Lui, adică de virtuțile Lui.

De aceea să nu ne autoamăgim când e vorba de mântuirea noastră!

Nu doar bogații, oamenii cu averi, vor intra în Împărăție cu greutate [discolos]/ cu anevoie/ în mod dificil [v. 23, cf. GNT]…ci toți cei care suntem bogați în patimi.

Oricare ar fi patima…ea este o greutate, o povară, o prindere în laț…și nu o fericire.

Pentru că patima te ține captiv, îți cere păcate, îți cere să îți calci pe conștiință, îți cere să fii un om mic, un depravat…

De aceea problema mântuirii nu este statistică ci relațională.

Nu ești mântuit pentru că ai dat atât la Biserică, pentru că ai făcut aia și aia și ailaltă…ci pentru că ai făcut toate în harul lui Dumnezeu și împreună cu El.

Mântuirea e relație, e intimitate cu Dumnezeu, e onestitate de conștiință și de mărturisire în fața Lui, a Celui care știe și de ce facem o mie de lucruri bune și de ce facem o sută de lucruri proaste.

Și dacă la noi, la oameni, cineva ne e prieten sau amic sau îl respectăm pentru că are un comportament frumos sau e demn sau e amuzant sau e muncitor…sau e strălucit în ceea ce face…cu atât mai mult în relația cu Dumnezeu nu primează statistica, nu primează chichițele avocățești, nu primează termenele de scadență ale băncilor…ci sinceritatea profundă a simțămintelor, a gândurilor și a gesturilor noastre.

El vede cât de onești am fost noi în bine dar și când am păcătuit.

Cu ce gând am făcut fapta bună…și cu ce gând păcatul.

Pentru că nu toți păcătuim la fel și nu toți facem lucruri bune la fel, chiar dacă păcatele și faptele bune au aceleași nume.

Ci intensitatea, implicarea, sinceritatea în fapte, coerența faptelor…ne dă desăvârșirea cerută de Domnul la v. 21.

Și putem trăi slava Lui, aici, în Biserica noastră, acasă, la Mănăstire, pe câmp, pe drum, în pat, la masa de scris, pe când ne uităm la televizor sau la computer, oriunde…și oricând…pe măsura sincerității și a implicării noastre în viața ortodoxă.

Putem gusta oricând din adevărurile Sale și din simțirea slavei Lui…și ceea ce părea imposibil…devine posibil. Cu Dumnezeu totul devine posibil [v. 26].

Însă posibil în sufletul nostru, în adâncul nostru, în schimbarea noastră în bine.

Un mesaj foarte întăritor la sfârșit de an bisericesc.

Acum, în ultima duminică a anului bisericesc 2011-2012, Dumnezeu ne amintește că El e împlinirea noastră, reala noastră împlinire…și că toate renunțările noastre, mai mari sau mai mici…sunt pentru ca să trăim, continuu, împreună cu El.

Asceza, cu alte cuvinte, se împlinește în sălășluirea mistică/ tainică/ îndumnezeitoare a lui Dumnezeu în noi înșine…și aceasta e împlinirea care ne împlinește cu adevărat.

Fără ea niciun an nu e bun, nicio clipă nu e frumoasă, nicio veșnicie nu e fericită.

Din acest motiv, iubiți frați și surori întru Domnul, să ne căutăm fericirea în Dumnezeu…pentru că El abia așteaptă să Se sălășluiască în noi ca reala și veșnica noastră fericire!

Să ne facem sălașuri/ biserici ale lui Dumnezeu, în care El să troneze în sufletele și în trupurile noastre, ca Lumina care ne luminează și ne sfințește spre viața veșnică.

La mulți ani pentru noul an bisericesc 2012-2013, Dumnezeu să ne dea să fim și mai ortodocși pe fiecare clipă și să ne umplem de daruri sfinte…din care să dăruim, continuu, și altora! Amin.

Did you like this? Share it: