Ion Pillat – culorile amintirii [20]

Volumul Satul meu (1923) e alcătuit numai din poezii formate din două catrene, care încearcă să fie scurte definiții pictural-poetice ale realității rural-patriarhale pe care poetul încearcă să o iconizeze.

Tablourile se prezintă în linii sumare și precise.

Ceea ce reține atenția este fluctuația lirică între două poluri de intensitate a semnificantului: între banal și metafizic.

Un cioban „proptit în bâtă stă cu trei picioare” și contemplă cerul: „l-a pălit un gând în noaptea lungă: / E poate și acolo un oier / Ce-și mulge toate stelele în strungă, / De curge Calea Laptelui pe cer” (Ilie Baciu).

Cimitirul este „satul cel adevărat, cel unde / N-au casele nici poartă, nici ferești. / Mă calci – și pasu-ți dă să se scufunde, / Și timpul sună-a gol, când mă găsești” (Cimitirul).

Alteori, relieful îmbracă haina unui timp revolut – a unui romantism etern – în hieroglifa căruia stă parcă sculptat un haiku:

Mă uit la cer prin gene lungi de stuf;

Ridic, în zori, un dâmb ca o sprânceană:

Sunt ochiul mort în ziua cu zăduf

Și ochiul viu în seara pământeană.

 *

Când rațele sălbatice cad stol

Și fâșâind prin trestii se strecoară,

Se-aprinde dorul lunii pe-al meu gol

Și plopii se sărută lângă moară.

(Iazul)

Dinamica ochiului de iaz, între amiază și înserare, surprinde, de fapt, alternanțele vederii umane, ritmul alert al schimbării de optică.

Am mers călare pe planeți zi lungă

De vară, cale lungă până-n seară,

Ca pe pridvor albastră să te-ajungă

Din zări iubirea mea crepusculară., etc.

(Noaptea)

Același tip de criptograme le dezvăluie și alte peisaje: pârâul e râsul clar al satului” care zâmbește în soare cu „dinții albi de prund. / Când vine noaptea, lacrimi îmi dă luna, / Când crește norul, plânsete ascund” (Pârâul).

Amurgul e un pictor care preferă culorile incendiare sau fosforescente: „Podesc cu aur drumul strâmt de care / Și scot lumini din sat ca din amnar. // Pe cositorul apelor coclite / Întind subțiri și lucii foi de-argint, / Și-acum în umbra nopții dezvelite / Doar ochii verzi ai mâțelor i-aprind” (Amurgul).

Tot ca într-un haiku, luna e „potir de crin pe-un lujer nevăzut” (Luna).

Toate aceste peisaje se prezintă ca un alfabet necunoscut sau ca o carte necitită a cosmosului, ale cărui ipostaze tainice sunt departe de a fi fost cunoscute și epuizate.

Spectacolul cerului în asfințit e unic – nimic nu dezvăluie mai bine dimensiunile acestei Eclesii universale:

Suflați în aur ruginiu de soare,

Închipuim pe ceru-n asfințit

Icoanele împărătești pe care

 Nu le mai vezi lucind în niciun schit.

 *

Și noaptea cuvioasă ce coboară

Pe inimi și pe holde și pe sat,

În pomenirea zilelor de vară,

Cu-argint de lună plină ne-a-mbrăcat.

(Nori de vară)

Deschis acestor vederi infinite, ca imagini și semnificații, este satul, cel căruia i se perindă paginile acestui album cosmic vizionabil cu ochiul liber: „Și nori ușori în slavă stau să-ntindă / Marama lor de borangic curat. /…/ Și vălul tainic cerul și-l desface / Și satul îl privește în obraz” (Stelele).

Este însă nevoie și de un ochi educat ca să îl vadă și anume educat tocmai în sensul de a putea descifra asemenea contemplări.

Reflectarea/reflecția este cea care limpezește această frumusețe cosmică: „Și apa cerului e mai curată / În tremur lung sub bărcile de foi” (Toamna). Tocmai prin adâncirea/oglindirea ei într-una alt infinit, cel spiritual-interior…

Gândurile poetului așternute pe hârtie sunt peneluri cu care nu știi dacă pictează sau dacă scrie, după cum cerul și pământul desfășoară imagini care sunt deopotrivă cărți cu multe semne încă nedescifrate.