Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 25 august, 2012

De unde au zeci de milioane de lei penticostalii români…pentru evanghelizare?

O întrebare legitimă

Pentru că în predica Prețul conducerii slujitoare, minutele 9. 54-10. 22, pastorul penticostal Vladimir Pustan spune: „M-a[u] întrebat câțiva: <Câți au rămas după primărie?> Aproape nimeni! Și știți de ce nu au rămas [mai nimeni dintre ortodocși] după evanghelizările de la primărie…în care am cheltuit zeci de milioane de lei? Pentru că atunci când a trebuit să le spunem unde e biserica…au zis: <Aha!…De ce nu rămâneți tot timpul în primărie?>”.

Ce a costat „zeci de milioane de lei”…predica…sau onorariul pentru predicator și corul lui?

„Taxa” la primărie pentru locație?

Și de când instituțiile statului român sunt…medii de evanghelizare pentru neoprotestanți?

Putem să cerem așa, orice biserică, un spațiu în primărie pentru…predică?

Sunt bani fiscalizați sau nu?

Sunt bani negri sau munciți?

Din România sau din afară?

Le-ați promis ce, pastore Vladimir! Le-ați dat bani ca să vină…și apoi au plecat?

Așa v-ați mărit „numărul de adepți”…cu bani?

Cum să coste milioane de lei o evanghelizare simplă, la vedere, fără mituirea invitaților…când instrumente, cărți, persoane deja aveți…și de la o primărie folosiți doar curentul?

Cum ar costa curentul de la primărie milioane…atâta timp, cât mai mult ca sigur, primarul care „v-a luat în spațiu” e de-al vostru, e penticostal?

Poate ne lămuriți online, pastore Vladimir Pustan, că altfel sunteți „penal”.

Cui ați dat sume atât de mari…și de la cine i-ați luat…într-o Românie atât de săracă?

Despre martirizarea Sfântului Mucenic Evghenie Rodionov [23 mai 1977-23 mai 1996]

Plagiatul e rușinos

Minutul 29, secundele 30-34.

Secvență în care pastorul penticostal Vladimir Pustan spune: „Teologia penticostală, aproape 90% din ea, este teologie ortodoxă”.

Însă nu e prin originare…ci prin plagiere.

Pentru că erezia penticostală a apărut la anul 1900…pe când Biserica lui Hristos avea 19 secole de existență.

Și care sunt cele 90% de Ortodoxie din penticostalism…în așa fel încât, prin cele 10%, să nu existe nicio vădită apropiere între Biserica Ortodoxă și penticostalism?

Sermon on the 12th Sunday after Pentecost [2012]

My Beloved,

Often, in today’s Evangel [Mt. 19, 16-26], is emphasized the fact that the renunciation at wealth and at world, namely the monachism, is, at fact, the supreme fulfillment of the man.

However the supreme fulfillment does not stay in renunciation…but in what you receive from God behind the change of the life.

Behind the real change of interior of our being.

For that Mt. 19, 21 does not end with the renunciation of wealth but with…the following of Christ.

Therefore, the monachism, so, in simple mode – I go, I become monk…and thus I am „above” of laymans – not means „fulfillment”.

But the fulfillment/ the evangelical perfection consists in the following of God.

Ie in the sanctification of life.

And sanctification of life can be done anywhere and not just in the Monastery.

But for Matrimony, for Monastery, for Priesthood, for every good work and saving on this world…exists the calling from above.

And if you pray to Him, if you expect from Him the sense of your life…God enlightens your mind and gives you to understand what to do with your life.

Therefore we must understand that here, in this Evangel, the Lord answered punctually to the interior life of a young…which the Lord told him to give up at his central passion: the annexation of wealth.

Now however not all are with the eyes after money.

Others are centered on other passions.

And at each in part the Lord would be indicated our passion: renounce at good opinion about your intelligence, renounce at your centering on the beauty of your body, renounce at your intellectual laziness; renounce at your avidity after pleasures of all kinds; renounce at your heresies and crazy opinions in that you believe etc.

Ie He would be indicated the root of our decadence.

Why we fight the step on place…and not have a real spiritual growth in knowledge and in the experience of God’s glory.

Ie He had spoken personalized…as and the young of today.

But God speaks to us in consciousness and through all what happens in our lives…about our passions.

Any failure of ours into a sin, any disease which we live, every infelicity, chicanery, scrape lived by us…makes us to visualize our passions. They talk about us…

Ie our internal life and social are paths of awareness of our sins and passions.

And in as far as we find our passions on both we have to work, interior, with ourselves.

But the passions are baneful wealth which we must to escape. To escape for to fill us of God’s grace, together wherewith to work multiple divine virtues.

The filling of virtue, which is the positive side of things and not the renunciation of our passions…is the scope of our life!

We give up at bad for that to fill us with good. For that to grow in holiness. And the growth in holiness means the following of Him.

But the following of Him is interior…

Is the filling of His virtues, of the virtues which describe/ whereof gives testimony the holy books of Orthodoxy.

And home or at the Monastery, at work or on the street, in Church or anywhere…to follow Him…means to be filled with His glory and of the fulfillment of His commandments, ie of His virtues.

Therefore do not self-deceive us when is word about our salvation!

Not just the rich, people with wealth, will enter in the Kingdom with weight [discolos]/ with hardly/ in difficult mode [v. 23, acc. GNT]…but all those who are rich in passions.

Either as passion…it is a weight, a burden, a grip in trap…and not a happiness.

For that passion keeps you captive, asks you sins, requires you to step on your conscience, requires you to be a little man, a depraved…

Therefore the problem of salvation is not statistical but relational.

You are not saved for that you gave both to the Church, for that you did that and that and…other thing…but for that you did all in the grace of God and together with Him.

The salvation is relation, is intimacy with God, is honesty of conscience and confession before Him, the One who knows and why we do a thousand of good things and why we do a hundred of the bad things.

And if at we, at men, someone is our friend or buddy or we respect him for that has a good comportment or is worthy or funny or is working…or is brilliant in what he does…all the more in relation with God does not have precedence the statistics, do not have precedence the lawyer’s subterfuges, do not have precedence the terms of maturity of banks…but the profound sincerity of the feelings, of thoughts and of our gestures.

He sees how honest we were in good but and when we sinned.

With what thought we did good deed…and with what thought the sin.

For that not all sin equally and not all do good things too, even if sins and good deeds have the same name.

But the intensity, the involvement, the honesty in deeds, the coherence of facts…gives us the perfection required by the Lord at v. 21.

And we live His glory, here, in our Church, home, at Monastery, on the field, on the road, in bed, at writing table, while we watch TV or PC, anywhere…and anytime…on measure of our honesty and our involvement in Orthodox life.

We can taste always from His truths and from the feeling of His glory…and what seemed impossible…becomes possible. With God the all becomes possible [v. 26].

But possible in our soul, in our depth, in our change in good.

A very invigorating message at the end of the liturgical year.

Now, in the last Sunday of the ecclesiastical year 2011-2012, God reminds us that He is our fulfillment, our real fulfillment…and that all our renunciations, large or small…are for that to live, continually, together with Him.

The ascesis, with other words, is accomplished in mystical indwelling/ hidden/ deifying of God in ourselves…and this is the fulfillment that fulfilled us with true.

Without it any year is no good, no moment is not beautiful, no eternity is not happy.

For this motive, dear brothers and sisters in the Lord, we must seek happiness in God…for that He awaits with eagerness to dwell in us as real and our eternal happiness!

Make us dwellings/ churches of God, in which He to throne in the souls and in our bodies, that Light that enlightens us and sanctifies us to eternal life.

Happy new years for the new ecclesiastical year 2012-2013, God give us to be even more orthodox in every moment and fill us with divine gifts…from which we to give, continually, and to others! Amen.

Dinții democrației

România, momentan, nu are președinte legitim (prima zi, ziua a 2-a, ziua a 3-a, ziua a 4-a, ziua a 5-a)

  • Democrația are dinți viguroși când decide.
  • o decizie ruşinoasă, care pune „banda celor 6“ la stâlpul infamiei, unde va rămâne mult timp
  • Însă nu poți fi democratic…dacă crezi că votul tău nu contează. Dacă nu te simți un vot valoros.
  • piața devine un eșantion revelator pentru lumea în care trăiești; dacă vrei să afli ceva despre starea comunității tale, mergi la piață
  • marii noștri moralisti nu scot o vorbulita despre toate astea [care stau în spatele judecătorilor de la CCR]. Societatea Academica Româna si Coalitia pentru o Romanie Curată sunt mute ca niste lebede. Monica Macovei cere…Monei Pivniceru sa se explice in legatura cu relațiile ei din lumea politica, dar ignora complet gravele suspiciuni privind conflictele de interese ale judecătorilor CCR. Iar judecătorii respectivi acuza in dreapta si in stânga acțiunile de defaimare a Curtii Constitutionale, de parca alții ar fi trăit viața lor de pana atunci. Sa fim bine intelesi. Fiecare om poate face ce vrea cu viața lui. Pentru sine oricine poate decide cum dorește, daca el singur trage consecintele faptelor sale. Dar atunci când un judecător decide pentru un popor întreg si, mai ales, împotriva vointei acelui popor, atunci acele milioane de oameni trebuie sa știe ca el a hotărât numai cu credinta in adevăr si in dreptate si nu ademenit de tentatii ori bantuit de tot felul de spaime”.
  • Politicienii – aşa spune d-na Reding de la Comisia UE în cele 11 puncte – să se abţină de la a comenta deciziile justiţiei. Păi cum să ne abţinem să comentăm o decizie injustă a Justiţiei, nereală şi neadevărată? Deci în acest moment România, care este în această situaţie, pe de o parte trebuie să asculte de ceea ce spune UE, dar trebuie să punem la punct ceea ce înseamnă abuzurile unor instituţii ale statului. Dacă sunt abuzuri ale Justiţiei trebuie să le spunem, dacă sunt abuzuri ale Procuraturii sau ale DNA trebuie să le spunem. Dacă sunt abuzuri ale Guvernului sau ale Parlamentului trebuie să le spunem”.
  • Adrian Năstase le mulțumește ofițerilor care i-au salvat viața și se bucură că ei nu au fost deferiți Justiției.
  • Cartea „Naşa”, a publicistei Gertrud Höhler, lansată pe piaţa germană joi, aduce cele mai puternice critici de până acum la adresa cramponării de putere a cancelarului german Angela Merkel. Scrisă de o membră a propriului partid conservator al lui Merkel, o descrie pe aceasta drept un pericol la adresa democraţiei în Germania, o personalitate care face ca puterile Parlamentului să se reducă şi promovează valori de esenţă est-germană pe care mulţi dintre occidentali nu le pricep. Cancelarul german probabil nu va citi cartea, comentează vineri Deutsche Welle (DW)”.
  • Idem: „Cele 300 de pagini ale cărţii anti-Merkel, scrisă de fosta sfătuitoare a fostului cancelar Helmut Kohl, are calităţile unui bestseller în Berlinul politic. […] Merkel, poreclită „Mutti” (Mami) în cercurile politice, devine o „naşă” în cartea lui Höhler. Ea stabileşte o „variantă tăcută a puterii autoritare pe care Germania o are încă de experimentat”. Autoarea enumeră o serie de atribute, cum ar fi furtul de idei de la rivali politici, nivelarea sistemului de partid la o stare eclectică şi tratarea neglijentă a normelor legale, standardelor etice, Parlamentului şi Constituţiei – de multe ori mustrată de Curtea Constituţională Federală. Pe scurt, ea indică un declin al moralei politice.
  • Idem: „Este posibil ca toate acestea să fie legate de cei 35 de ani pe care i-a trăit Angela Merkel sub regimul dictatorial din Germania de Est. Nimeni nu ştie cu siguranţă ce o conduce pe Merkel, care a învăţat în fosta RDG să citească printre rânduri, să acţioneze în tăcere, să nu spună niciodată prea mult şi să fie suspicioasă, a remarcat Höhler în introducerea la cartea ei. În opinia lui Höhler, şi alţi europeni ar trebui să fie preocupaţi de setea de putere a lui Merkel, în contextul în care cancelarul oferă Europei un „costum croit în stil german” ”.
  • Senatorul PNL Ioan Ghişe va propune, luni, în plenul reunit al celor două Camere, un proiect de hotărâre a Parlamentului prin care să se ia act de deciziile BEC şi CCR şi să se constate că preşedintele Traian Băsescu a fost demis de popor la referendum prin votul a peste 7,4 milioane de români”.
  • Idem: „”Această hotărâre vizează aplicarea articolului 10 din Legea referendumului în continuarea obligaţiei ce revine Parlamentului conform articolului 3 din Hotărârea 34 a Parlamentului, din 6 iulie, prin care Legislativul urmează să decidă procedura de urmat. Procedura de urmat este că prin decizia ei, CCR în loc să se pronunţe în privinţa constituţionalităţii procedurilor privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, s-a pronunţat asupra legalităţii referendumului, ori Curtea nu este competentă să facă aşa ceva”, a declarat, sâmbătă, pentru AGERPRES, Ioan Ghişe”.
  • Parlamentul are ultimul buton”.
  • Premierul Victor Ponta a redus fondurile alocate Administrației Prezidențiale și ale Curții Constituționale cu 3,126 milioane de lei, în urma rectificării bugetare, aprobată, joi [23 august 2012], de către Executiv, acțiunea pornind de la obligația de a rămâne într-o limită clară de disciplină financiară și de a respecta acordurile cu creditorii internaționali”.
  • „Dilema veche” a redeschis prăvălia online. Au văzut că nu mai sunt citiți, dacă cer bani, și dau, în mare parte, articolele pe gratis.
  • propaganda nebună e mai puternică decât orice atunci când vine din ţări încremenite
  • Ora 19. 55:
  • 19 55, 25 august 2012

Istoria ieroglifică. În versuri [6]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5.

Partea a doa

„Întâiași dată, socotiți, o, fraților,
și aminte luați cuvintele
carile mai denainte
înaintea tuturor gloatelor au făcut.
Că au nu el
în proimiul voroavii sale dzicea,
precum inima împăraților
din mulțimea lucrurilor și a științelor,
carile în publică-li și în curte-li să tâmplă,
mai ades decât alaltora
câtodată prosgnostice fac?
și cum din putregiunea peștelui
în mațele Bâtlanului
viermii să nasc?
Și Brebul, părțile bărbătești pierdzindu-și,
în zavistie cade
și pizmă vecinică nu numai asupra bărbaților,
ce și a muierilor ține.

Asupra muierilor, căci el cu dânsa
pofta și tragerea firii a-și împreuna nu poate,
iară asupra bărbatului, căci acesta
a face din plineala firii poate
(că totdeauna orbul asupra ochilor,
și șchiopul asupra picioarelor,
și surdul asupra audzului,
și hadâmbul asupra întregului
obidă are).

Așijdirea, precum nu numai spicul părului
și asămănarea văpselii
pre Vidră vreodată Breb să fie fost
o dovedește?
(Căci tâmplarea vine
și să duce fără stricarea supusului ?)
și alalte ale lui cuvinte toate,
de viți sta pre amănuntul
și cum să cade să le socotiți,
au nu toate hirișe
de adevărat fizic filosof îl arată?

(Căci toată filosofiia fizicească
asupra trupului firesc
și în știința lucrurilor ființăști
să sprijinește).

Apoi acmu, când îl întrebați
de ieste filosof,
nici voaă v-au după poftă răspuns,
dar nici pre sine despre aceasta
de tot s-au ascuns,
ce cu un frumos și iscusit chip
nici lauda asupră ș-au priimit

(că cel ce cu tot sufletul aievea
în față își lauda poftește
nici o deosăbire nu are
de la cela carile
prin gurile tuturor pre drept să hulește),

nici precum eu adevărul
și ce ieste am grăit
au tăgaduit.

Acestea, dară, Lupul în față
și de curând v-au grăit.
Dară să vă aduc o istorie a lui,
carea mai demult au făcut,
carea pre cât ieste de adevărată,
pre atâta ieste și de minunată.

Și precum vrednică ieste a să asculta,
mi să pare că cu toții o viți lăuda
(căci istoricul adevărat – adecă
carile istoriia adevărat
precum s-au avut istorisește
— lauda împreună cu făcătoriul împarțește,
căci cela au ostenit lucrul a săvârși,
iară cesta au nevoit în veci a să pomeni.

Și încă mai mult pre scriitorii
decât pre făcătorii
minunelor
fericiți și lăudați a numi
voiu îndrăzni.

Căci după armele și faptele iroilor,
condeiele istoricilor,
de nu s-ar fi pre alb clătit,
încă de demult și lauda numelui lor
deodată cu oasele
țărna o ar fi acoperit.

Și așe, aceia au fost
a lucrurilor făcători,
împreună și muritori,
iară ceștea numelui au fost înoitori
și în veci stăruitori).

Povestea dară într-acesta chip să are:
Odânăoară era un om sărac,
carile într-o păduriță,
supt o colibiță
era lăcuitoriu.

Acesta, mai mult de dzece găini,
2 cucoși, doi miei și un dulău,
altăceva după sufletul său
nu avea.

Deci dulăul atâta era
de bun păzitoriu
și atâta de tare în giur împregiurul
casii străjuitoriu,
cât nici frundză de vânt să să clătească
și el asupra sunetului să nu năvrăpască
cu putință nu era

(că mai bunu-i și mai de nedejde ieste
dulăul deșteptat
decât străjeriul însomnorat
sau cu vinul îngropat).

Dulăul așe
pre dinaintea casii pururea să afla,
iară găinele în podul colibii să culca,
mieii noaptea dinaintea ușii în tindiță,
iară omul ostenit
și obosit,
dacă viniia
de la lucru, în colibiță
spre odihnă să aședza.

Ce cât au fost despre partea mea,
macar că, precum să dzice dzicătoarea,
nici o piatră neclătită
n-am lăsat.
Însă nu numai de vrăjmășiia dulăului,
cât de gardul denafară
nu m-am putut lipi,
nu numai cât la găini în pod nu m-am putut sui,
ce așeși nici pre acolea pre aproape
de fricos glasul lui nici a mă opri,
nici a mă odihni
am putut.

Și așe, ori cu câte meșterșuguri am ispitit
și cu cât mai cu dor dulce
carnea găinușilor am poftit,
nicicum poftii și izbândii
inimii nu m-am învrednicit

(căci norocul așe de aspru cu muritorii
șuguiește,
cât, de multe ori,
celea ce și cu ochii le-ar înghiți,
nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi).

Iar o dată mi să tâmplă
cu Lupul a mă împreuna,
căruia traiul omului
și vrăjmășiia dulăului
a-i povesti mă luaiu
și precum în multe nopți fără somn
și cu stomahul deșert
împreună și cu mare groază
a primejdiii vieții
pregiur colibița săracului în deșert
în preajma găinușilor am cutreierat.

Cătră acestea, precum și doi miei are,
îi pomeniiu.
De carea el audzind,
îndată sculându-să,
unde ieste coliba cu mieii
cum mai curând să mergem
tare mă îndemna.
Căruia eu îi răspunș,
că într-acea parte de loc a merge,
până nu va însăra,
de frica dulăului primejdiia vieții
îmi prepuiu.

Deci trebuie să aibă îngaduință, îi dziș,
până soarele va scăpăta,
și atuncea la pomenitul loc
îl voiu duce.
Cu mare pieire spre îngăduință a-l pleca
putuiu,
și încă și cetatea mărăciunilor
lângă mine aveam

(căci lăcomia,
de ieste în săturare
nesăturată,
cu cât în foame
mai nesățioasa va fi),

de vreme ce bine îl cunoșteam
că dulceața a fragedii
cărnișoarei mielului
în fantazie mai tare foamea lăcomiii
și în stomah lăcomiia foamei
mai vârtos clătindu-i,
mă temeam,
perii miei în lână să nu-i întoarcă
și carnea mea în oină să nu o prefacă.

(Căci filosofii obiciuiți sint cu socoteala,
aierul în apă
și apa în aier a întoarce,
macară că lucrul socotelii n-ar răspunde).

Deci sosind cea mie pentru frica,
iară Lupului pentru foamea
mult dorita și așteptata sară,
amândoi împreună purceasăm
și, în preajma locului apropiindu-ne,
de departe casa omului
cu degetul îi arătaiu.

Atuncea Lupul, cu chipuri filosofești
și țărămonii politicești
înainte-adulmăcând, purceasă.
Ce dulăul nici chipurilor cucerite,
nici cuciriturilor lingușite
să uită,
ce îndată toată pădurea de lătrături
și de brehăituri împlu,
așe cât nu numai codrii să răzsuna,
nu numai cât omul din greu somn să scula,
ce încă și pre mieii în scutece învăliți
copilași
spăimânta
și îi deștepta.

Deci omul, de pre așe tare
lătrăturile dulăului
precum o jiganie rea la miei
să fie vinit pricepu.
Carile în grabă afară ieșind
și încă mai tare pre dulău asmuțind
și îmbărbătând,
atâta cât căută Lupului a da dos
(că de multe ori fuga fortuna biruinții,
și biruința primejdiia fugăi
aduce).

Iar după ce câni fugi Lupul,
cât ar fi socotit
că de supt adulmăcarea dulăului a fi ieșit,
socoti că firea dulăului
de la Lup nici shimate filosofești,
nici cucirituri politicești
priimește,
și așe cu puterea și cu vârtutea
înainte a merge
și cu vitejiia lucrul a isprăvi
din inimă aleasă
(că de multe ori
cei împietroșeți la socoteală
cu blândețea mai tare să simețesc.
Iară apoi vădzind sila și nevoia,
ca varga de căldură,
încotro îți ieste voia să îndoiesc).

Așe Lupul, această socoteală
la inimă puind,
iarăși spre dulău să înturnă,
ca norocul monomahiii să ispitească.

Dulăul, îndată ce venirea Lupului simți
(căci grijlivul pururea treaz
și deșteptat ieste),
iarăși cu buciunele,
dobele și trâmbițile cele mai denainte
încă la gardul cel dinafară
în timpinare îi ieși.

Spre carile Lupul,
vitejește răpizindu-să,
el macară cum dos nu dede,
ce de războiu vitejește
și de luptă bărbătește
să apucă.
Câtăva vreme norocul biruinții
în cumpăna îndoinții
sta, până când Lupul
nedejdea îndelungată a fi
simți,
și așe Lupul,
de vârtutea firească părăsindu-să,
la puterea meșterșugească alergă

(căci de multe ori ce ieste scădzut în fire,
meșterșugul cum să cade plinește),
că macar că nu până într-atâta
Lupul era biruit,
ce să făcea că așeși de tot ieste biruit
(că adese s-au vădzut
mai cu norocire izbândele a vini,
când cu supuneri
și cu dosiri asupra nepriietinului
să purcede,
decât când cu dobe și cu surle
alaiurile șicuind,
pentru biruință în mare numărul oștilor sale
cineva să încrede).

Lupul așe într-acea dată,
ca cum de tot biruit ar fi fost,
tare înapoi fugiia,
și cu fuga semințile meșterșugului sămăna,
carile a doa noapte
viptul copt și deplin
le era
a da.

Lupul așe cam trist,
pentru lipsa putinții,
iară dulăul de tot vesel
pentru părerea biruinții,
cineși la locul său
să înturnară.

Iară când făcliia cea de aur
în sfeșnicul de diiamant
și lumina cea de obște
în casele și mesele tuturor
să pune,
Lupul și altă soție își cercă
și pre altul ca sine află,
căruia lucrul și fapta,
carea întracea noapte
s-au lucrat
și nenorocit norocul
ce i s-au tâmplat,
pre amănuntul povesti

(căci a tot tiranul una
și aceia ieste socoteala,
ca ori cu ce mijloc ar putea
streinele ale sale a face
și, când tâmplarea nu răspunde poftei,
celea ce n-au dobândit
i să pare că cu mare nenorocire
de la sine le-au pierdut).

Așijderea, vitejiia dulăului adăogând,
dzicea că nu ieste dulău
ca acela carile
de la un lup numai să să biruiască,
ce doară numai de la doi
izbânda asupră-i să să nedejduiască

(că a firii orânduială ieste
doi deopotrivă pre unul deopotrivă
să biruiască,
iară meșterșugul face ca această axiomă
de multe ori să nu să adeverească).

Aședară, ei înde ei tocmindu-să
și însoțindu-să,
încă din bârlog mielușeii
săracului om împărțiia.

Deci, după ce părintele planetelor
și ochiul lumii
radzele supt ipoghei își sloboade
și lumina supt pământ își ascunde,
când ochiul păzitoriului să închide
și a furului ca a șoarecelui să deșchide

(că toată fapta grozavă și ocărâtă
precum cu întunerecul să acopere
și să ascunde
socotește,
macar că și noaptea are lumina sa,
precum și pădurile urechi
și hudițoși păreții de piatră
și adâncă peșterea de vârtoapă
la videre ascuțiți ochi au),

lupii împreună
spre locul știut să coborâră.

Deci unul cu înceată călcare
și cu furească îmblare,
pre pântece furișindu-să,
supt gardul dinafară
bine aproape să lipi,
și acolea ca mortul să trânti.

Acesta așe alcătuindu-să
și mulcomiș la pământ ascundzindu-să,
celalalt cât ce putea
ciriteiele scutura
și cu picioarele uscate frundze tropșind,
stropșind,
le suna,
încă și un feliu de scânciitură
ca acela da,
cât dulăul deșteptat
să să stârnească,
iară omului adormit
simțirea audzului
să nu lovască.

Ce nu multă a frundzelor sunare
și a pădurii răzsunare
la ascuțită
și deșteptată
simțirea dulăului pururea străjuitoriu
trebuia,
și nici scâncitura Lupul a poftori
apucă,
când dulăul, îndată
și tot deodată
denaintea ușii sculându-să,
asupra Lupului, ce viniia,
sări
(îndrăznirea luând din sara trecută)

(căci puțini sint carii tâmplarile
în vremi schimbătoare a fi
știu,
însă prea puțini să află carii
cu norocul de ieri
astădzi să nu să îndârjască).

(Căci mai cu credință ieste cuiva
trupul fără vas ocheanului a-ș crede
decât norocul
până în al doilea ceas adeverit
și nemutat
a-și ținea).

Lupul, dară, nicicum vinirea
și apropiierea
dulăului neașteptând,
făcându-să că grijea de ieri
și primejdiia trecută l-au înțelepțit
(că într-adevăr,
cât despre partea mea ieste,
în mare îndoință mă aflu,
oare învățăturile la școală învățate,
au ispitile în mâni luate
și primejdiile în cap purtate
pre cineva mai păzit
și mai socotit a face să poată),

îndatăși fugăi să dede
și încă cu frumos meșterșug
picioarele prin rugi [de mure] își încurca
și câteodată și preste cap își da.

Dulăul atuncea
încă mai mare îndrăzneală,
precum pre tâlhariul la mână va băga
și în groapa morții de viu îl va astruca,
luând

(că pre cât pieptul
nepriietinului siială,
pre atâta dosul lui îndrăzneală
aduce),

fără de nicio pază,
vârtos și de aproape
îl întiriia,
atât cât și peste prilazul gardului
după dânsul sărind,
cu mare nedejde de biruință
îl goniia.

Lupul dară, cel ce fugiia,
socotind că acmu dulăul
de tovarășul său cel supus va fi trecut,
îndată înapoi să învârtiji
și față la față nepriietinului
dede.

Iară lupul cel supt gard ascuns,
simțind că acmu dulăul
preste gard au sărit,
de năprasnă,
denapoia lui a-l goni să luă.

Dulăul, săracul,
de nepriietinul din dos
nicicum știre având,
cu Lupul din față vrăjmășește
să lupta.

Dară în vreme ce cu cel din față
tare să apucă,
atuncea și celalalt în spate
i să încărcă
(pentr-aceia dzic unii
că cei cu socoteală
denainte au ochi privitori,
iară din dos socotitori,
și lucrurile înainte mărgătoare
trebuie oglindă să fie
celor denapoi următoare).

Deci Lupul, într-acesta chip
pre dulău la mijloc luând,
și fuga înapoi îi astupară
și vârtutea în clipală,
ca cu un brici părul,
fără de nici o milă îi curmară
și bucăți, bucățele tirănește
(sau mai adevărat să grăiesc),
cu tirăniia sa slujiia lupește,
îl spinticară
și ciolanele în toate părțile îi împrăștiiară.

Mântuindu-să furii de străjeriu,
ce pot lucra
a povesti nu trebuie,
căci fietecine
aceasta poate pricepe.

Căci omul, ticălosul,
întâi lătratul dulăului audzind,
apoi îndată
și lină tăcerea urmând,
socoti că de au și fost
vreo jiganie rea,
dulăul au gonit-o,
și așe iarăși somnului s-au lăsat
și odihnii cu totul s-au dat.

Atuncea, lupii fără de nicio grijă,
foarte pre lesne
preste gard sărind
și în ocolul cel mai dinluntru intrând,
fietecarele mielul său luă
și, veseli de a nepriietinului biruire,
dar încă mai veseli de a foamei potolire,
cineși la ale sale să dusă”.

Cu toții, această poveste
de la Vulpe audzind,
dzisără: „Adevărat, dară,
o, priietină Vulpe,
cu mare filosofie
Lupul viața sa își chivernisește
și cu multă înțelepciune
hrana își agonisește”.

Iară Vulpea iarăși
apucă a mai dzice:
„Ce de aceasta vă minunați,
o, iubiților miei frați?
Căci eu și altă înțelepciune
în capul Lupului am vădzut,
pre carea, dacă o voi povesti,
precum pre aceasta
cu multul covârșește,
singuri o viți mărturisi.

Și macară că istoriia
în chip de basnă s-ar părea
și de abiia
să o poată cineva crede
până cu ochii nu o ar videa,
însă atâta cinstea
coadii mele nebetejită
cereștii să o păzască,
precum că ce cu ochii am privit,
aceia cu gura vă povestesc.

Odânăoară era un boier
carile avea câtăva herghelie de iepe.
Avea la iepe și un hergheligiu,
carile pre cât era de bun păzitoriu,
pre atâta era la vin tare băutoriu.

În iepe era și un armăsariu prea frumos,
carile cu cât era la chip de iscusit,
încă mai mult era
cu vitejești duhuri împodobit.

Căci atâta de tare nu numai al său,
ce și a celorlalți armăsari cârduri
păziia,
cât hergheligiul din toate vredniciile
numai cu bețiia îl întrecea
(că mai vrednic
să poate numi un dobitoc
carile slujbele firii sale păzește
decât un om carile
cele pre mână-i credzute
cum să cade nu le otcârmuiește).

De care lucru jiganiia rea
nicicum în herghelie să năvrăpască,
au macară să să lipască
nu putea.
Căci armăsariul,
coada pre spinare ridicându-și
și urechile înainte buărându-și
și tare nechedzind
și rânchedzind,
toată herghelia nepărăsit ocoliia,
și pre Lup, cum îl videa,
îndată, fără nici o frică,
asupră-i să răpedziia
și de multe ori mai până la moarte
cu picioarele îl stropșiia.

Aceasta hergheligiul,
de câteva ori la armăsariu vădzind
și toată nedejdea
în bună paza armăsariului lăsând,
pre dobitoc cât pre sine a fi
socoti
și pre sine
mai rău decât dobitocul a să face priimi.

Și așe, fără nice o grijă,
mai de multe ori,
de drojdiile vinului amețit,
de pre cal să răsturna
decât de strajea nopții obosit
spre dormire și odihnă să culca.
Deci armăsariul și hergheligiul într-acesta chip să avea.

Acmu să vedeți și Lupul ce face.
Întâiași dată cunoștea
când hergheligiul de bat răsturnat
și când treaz de somn culcat
era.

Căci avea Lupul un loc înalt
în vârvul unui deal însămnat,
de unde în toate dzilele oglindiia
încotro hergheliia îmblă
și dincotro hergheligiul bat sau treaz
vine.

Că oricând hergheligiul bat să culca,
niciodată gâlceava în herghelie a lipsi nu să tâmpla
și nicicum armăsariul
de vrăjmaș războiul Lupului nu scăpa.

Care lucru, hergheligiul cunoscându-l,
de multe ori, într-adins, treaz fiind,
ca batul de pre cal cu capul în gios să răsturna
și ca doară Lupul după obiceiu
la armăsariu ar alerga,
câte cinci și șese ceasuri de la pământ nu să râdica,
ce în zădar. Iară amintrilea, bat fiind,
oricând să deștepta,
de pe forăitul iepelor,
spaima mândzilor
și sudorile carile de pre armăsariu
ca șirlaiele curea,
precum iarăși bătaie
și războiu cu Lupul să fie avut cunoștea.

Deci o dată așeși de tot
în mormântul drojdiilor îngropat
și în savoanele vinului tare înfășurat
și legat
fiind,
Lupul îndată la herghelie
și la armăsariului monomahie
sosi.

Lupul, dară, de departe
prin iarbă șipurindu-să
și pre pântece târâindu-să,
ca doară armăsariul nu l-ar simți,
spre herghelie să trăgea.
Ce în deșert, căci armăsariul
(precum ochiul pazii totdeauna deșchis avea)
cât decii
și apropiierea Lupului simți
și fără nici o zăbavă asupră i să răpedzi.

Că acmu așe cu Lupul să deprinsese,
cât nicicum în samă îl băga
(că deprinderea din toate dzile
nu numai pre oameni la minte îi coace,
ce și pre dobitoace mai omenite
și mai cunoscătoare le întoarce).

Lupul în războiu pre cât putea
de copitele armăsariului tare să păziia,
dară și cu meșterșug,
ca doară de bot l-ar putea apuca
în toate chipurile să siliia,
carea până mai pre urmă o și făcu
(că nemică în lume
așe de cu greu între muritori să află
căruia nepărăsita nevoință
mijlocul și modul lesnirii vreodată
să nu-i nemerească).

Că armăsariul, oarecum mai mult
decât pravilele vitejiii poftesc,
asupra Lupului cu picioarele denainte,
ca să-l stropșască
și cu copitele osul capului
în crieri să-i prăbușască.
Lupul cu iute fereală lovitura
în deșert îi scoasă,
și vrăjmaș colții prin nări pătrundzind,
dinte cu dinte își împreună
și falcă cu falcă își încleștă

(că precum la viteji îndrăzneala
cu socoteală vrednicie,
așe, fără socoteală fiind, nebunie
ieste
și să numește).

Iară armăsariului inimii viteze
durere pintini dându-i
(că durerea în graba mare
vârtute duhurilor
și deznedejduirea mare
vitejie inimilor aduce),

așe ca cum preste simțirea sa
ar fi fost
(că în tâmplările de năprasnă
întâi purced fapturile,
decie urmadză simțirile
și gândurile),

așe de cu mare siială
capul în sus ș-au ridicat,
cât pre Lup mai sus decât sine
l-au aruncat,
apoi așe de sus,
atâta de tare în pământ l-au bușit,
cât ca o căldare crăpată,
de foame deșert
coșul Lupului cu sunet au zvânănăit.

Lupul întâi vădzind,
dară acmu și pricepând
a armăsariului mai nebiruită virtute,
socoti că de-l va mai ridica
o dată așe
și de-l va mai trânti
și de a doa oară într-acesta chip,
nici picioarele îl vor mai ținea,
nice vreun os sănătos
și nezdrobit îi va rămânea

(căci ispita o dată făcută
a înțelepților,
iară de multe ori poftorită a nebunilor
dascăl ieste)

(că cine cu sorbirea dintâi
preste știință să arde,
în lingura de pre urmă de da-ori
și de trii ori a sufla
i să cade).

Și ase, Lupul de botul armăsariului
lăsându-să,
puținteluș într-o parte să dede.
Herghelegiul de aceasta nicicum
macară simțire luând,
căci cu mlădițele viței
și cu cârceiele mlădițelor tare era cezluit

(că de multe ori ce nu biruiește omul,
biruiește pomul,
și împărați [Olofern],
carii toată lumea în robia sa au adus,
pre aceiași, amintrilea nebiruiți fiind,
vinul în robiia sa i-au răpit
și bețiia cu mâna muierii [Iudita] i-au biruit [Iudit. 12-13].
Și pre cât era întâi lăudați,
pre atâta mai pre urmă s-au ocărât).

Așe, Lupul, după aspru războiul acesta
oarecum în sinul întristării
capul slobodzindu-și,
spre chipurile meșterșugurilor
chiteala își aruncă
și, singur cu sine vorovindu-să,
într-acesta chip să socoti,
dzicind:

„Eu, acmu de atâtea dzile flămând
și de-atâtea nopți de priveghere obosit
fiind, oarecum vârtutea mi-au scădzut.
Așijderea, în mață de atâta vreme
cevași macară nepuind
și stomahul după a sa fire
fără hrană a fi neputând,
în locul hranii singur singele său a amistui
s-au nevoit, de unde aieve urmadză
că și duhurile să-mi fie lipsit
și mare iușurime trupului
de vitionime să-mi fie vinit.

(Căci foamea în toate dzile
muritori a fi ne învață
și ieste o boală carea nedespărțit tovarăș
tuturor părților trupului
și pururea să află de față).

Ce de-ași fi fost (dzicea Lupul)
în statul puterii mele,
armăsariul așe tare nu m-ar fi purtat
și de n-ași fi fost de vitioan așe de iușor,
atâta de sus nu m-ar fi ridicat
(acmu, dară, ce lipsește în fire
pre cât poate meșterșugul să plinească
trebuie).”

Și așe Lupul socotindu-să,
la un mal să dusă
și cu toată pofta țărna,
ca cum carne de cârlănaș ar fi,
înghițiia,
și cu atâta lut să îndupăcă,
cât ca cum ar fi un sac,
peste tot tare și de greu să îndesă

(că din fire Lupul, ca și lacomul,
acesta dar are,
ca când mult să mănânce poftește,
întâi mațele, apoi stomahul își plinește.
Căci carnea nemistuită
la mață a o trimete poate
și apoi, oricând îi ieste voia,
o borește și afară o scoate).

Aședară Lupul, dacă
cu atâta de multă țărnă
tot coșul își împlu,
decât armăsariul mai mai greu să făcu.

Și deciia, de abiia clătindu-să,
iarăși cătră herghelie
asupra armăsariului purceasă
(că sufletul nepriietin, într-altă nu,
fără numai în biruință
să odihnește).

Armăsariul, după deprinsul obiceiu,
îndată înainte-i ieși. Lupul acmu,
de țărnă îngreuiat,
precum sprintină fereală a face cu greu îi va fi,
și de copitele armăsariului așe pre lesne
ca mai denainte cu anevoie să va feri
socoti,
de care lucru meșterșug ca acesta scorni

(căci toată simceaoa [ascuțimea] minții
ieste la nevoie lesnirea a nemeri
și la lesnire de nevoia
fără veste tare a să păzi).

Dacă pre cât mai aproape putu,
lângă stavă să apropie,
pre coaste într-o parte să culcă,
picioarele țapene înainte își lăsă,
gura își căscă,
dinții își rânji,
limba afară își spândzură,
ochii cu albușurile în sus își întoarsă
și oarecum uscați și paiejiniți îi arătă,
muștele în gură îi întra,
viespiile de ochi și de melciuri îl pișca,
iară el cu mare răbdare acestea toate,
ca cum ar fi mort, le răbda.

(Că mulți, vădzind că viața
le aduce primejdie de moarte,
morților asămănându-să,
și din moarte au scăpat,
și pre alții cu piciorul pre cerbice au călcat).

Armăsariul, vădzind că Lupul
nu ca dintâi vrăjmaș năvălește,
ce ca stârvul mort pământului să lipește,
întâi de departe pre nări forăia,
apoi mai cu îndrăzneală de Lup să apropiia.

Deciia (după cum a tuturor dobitoacelor
obiceiul ieste,
când vreun stârv mort află,
a-l amirosi),
dincoace și dincolea a-l adulmăca
începu.
Lupul, cu moartea minciunoasă,
hirișă și adevărată prostului armăsariu
moarte acmu-acmu gătiia
și cum îl va apuca și cum îl va birui
și cum va sări,
numai din gând să chibzuia.

Deci armăsariul, precum am dzis,
din toate părțile amirosindu-l,
și despre partea botului vini.
Atuncea Lupul, după greuimea ce avea,
cu cât mai mult putu să sprintini
și de năprasnă pre săracul armăsariu
de nări apucă.
Carile, și de spaimă,
și de durere,
macar că peste puterea sa
să sii
și cu picioarele în toate părțile azvârli,
dară cu aceasta puțin lucru
și așeși cevași macară nu spori.
Căci îndesată greuimea lutului
în mațele Lupului
iarăși la pământ atârnă
și capul și genunchele armăsariului.

Câtăva vreme Lupul altăceva nu făcea,
fără numai, ca o piatră în gios,
tot la pământ să trăgea.
Armăsariul acmu,
icoana morții în oglinda vieții sale privind
și din toate părțile deznedejduind,
mai mult de groaza morții
decât de mușcătura Lupului,
din toate mădularele să slăbiia.

(Că precum apelpisia
câteodată inimile îmbărbătează,
așe mai de multe ori toate nedejdile curmă
și toate puterile ca cu paloșul
deodată le răteadză).

Aședară, armăsariul, ticălosul,
în toată slăbiciunea aflându-să,
Lupul, cum mai fără veste și mai în pripă
de nări lăsându-l,
de ii îl apucă,
și, îndată bârdăhanul spărgându-i,
mațele la pământ îi vărsă.

După ce Lupul cu acesta meșterșug
pe armăsariu îl întoarsă în țințariu
și pe poarta întunerecului îl bagă

(că moartea dobitocului altă nu ieste,
fără numai lipsa luminii vieții întunerecul neființei aduce),

îndată țărna ce mai denainte nu pentru sațiul,
ce pentru greuimea o înghițisă,
a vărsa începu,
într-a căriia loc, cu mare veselie,
carnea armăsariului pusă.

Ca acestea și altele mult mai mari
și mai minunate înțelepciuni,
o, fraților, Lupul în capul său poartă,
carile adevărate izvoară de știință
și semne de multă cunoștință
sint

(că nici nebunul coarne,
nici înțeleptul aripi are,
de pre carile de înțelept
sau de nebun să să cunoască,
ce pre amândoi cuvântul și lucrul
veri așe să fie,
veri așe îi arată.
Că amintrilea
mulți înțelepciunea cuvântului îndestul au,
iară de lucrul ei prea lipsiți sint;
și împotrivă, mulți de pompa
și frumusețea cuvântului sint depărtați,
iară faptele îi arată
precum cu înțelepciune a fi încorunați).

De care lucru, o, priietinilor,
fără nici un prepus să fiți,
că Lupul aceasta a isprăvi va putea,
însă numai de va vrea.
Numai și aceasta a socoti
vă trebuie, că siiala Lupului
fără vreo adevărată pricină să fie
nu poate.
Că amintrilea
(înțelepții precum de laudele lumii fug,
așe pentru ca lumea de buni să-i laude,
înțelepți a să face s-au nevoit).

Așijderea, cel mai supțire [subtil]
al înțelepților meșterșug ieste
(ca lauda numelui de la dânșii
pre cât pot gonind,
ea singură pre atâta
asupră-le să alerge fac),
nu într-alt chip (ce ca cum inima
carea în dragostea cuiva ieste lovită,
cu cât îndrăgitul să ascunde
și să ferește,
cu atâta dragostea cuprindzându-l
îl topește).

Deci cât despre siiala lui ar fi
și pre cât proasta mea socoteală agiunge,
socotesc (că de multe ori
ce nu să începe cu cuvântul
să sfârșește cu bățul).”[1]


[1] Cantemir credem că dorește, în aceste fragmente, să ilustreze filosofia practică, dacă mai înainte (în dezbaterile anterioare, la care au luat parte câteva personaje ale Istoriei) fusese probată mai mult filosofia teoretică. Sau, altfel spus, încearcă să demonstreze că înțelepciunea este de multe feluri.

Fără a căuta să minimalizăm darul de povestitor al lui Cantemir, observăm însă că narațiunile inserate în text (cu valoare de fabule) sunt strict ilustrative.

Documentul BEM…după 30 de ani [30]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a.

***

Și tocmai în III. 19 începe, de fapt, discuția despre ierarhia bisericească. La celelalte două s-a început cu începutul…pe când aici s-a făcut un ocol fără rost.

Însă prima minciună incalificabilă a secțiunii e aceea că tocmai în secolele II-III după Hristos a apărut în Biserică întreita slujire eclesială: diacon, prezbiter, episcop.

Nu!

Ea este constitutivă Bisericii, e amintită în Scriptura Noului Testament, scrisă în secolul I, și în cărțile Tradiției din fiecare secol creștin până astăzi.

Preoția, Tainele, Liturghia, Icoanele, Teologia și Tradiția Bisericii creștine încep de la Sfinții Apostoli și de la ucenicii primi ai acestora.

Toate sunt de secol I în esența lor…asta neînsemnând că nu s-au dezvoltat, pe parcurs, în forme mult mai ample.

Păi dacă sunt de secol II-III formele sacramentale ale preoției…în secolul I ce s-a petrecut? S-a șomat?

Care era rolul Apostolului în afară de acela de a hirotoni episcopi, care să întemeieze o ierarhie locală și, prin predicarea lor, să apară noi Biserici?

Însă cum să nu existe cele trei trepte ierarhice ale Bisericii în secolul I, dacă toate cele trei trepte sunt amintite în NT cât și în cărțile Sfinților Părinți trăitori în secolul I. d. Hr., ca Sfântul Dionisie Areopagitul și Sfântul Clement Romanul, ca să dăm doar două nume cu rezonanță?

*

O întrebare și mai abruptă: cum de au acceptat teologii ortodocși, semnatari ai BEM, atât de multe informații frauduloase și mincinoase regăsibile în acest document?

*

În III. 20, episcopul e mărturisit drept „the leader of the community” [conducător al comunității].

Și cu toate că se vorbește despre hirotonirea și instalarea episcopului nu ni se spune și cine făcea aceasta…dacă tot „știu” că el era hirotonit și instalat.

Cine îl hirotonea pe episcop…și pe baza cărei slujbe…dacă tocmai în secolele 2-3, potrivit mincinoasei afirmații a BEM, „au apărut” episcopii?

Însă m-aș fi așteptat, potrivit „vehemenței” nefaste a autorilor eterodocși ai BEM, să excludă cu totul ierarhia tripartită a Bisericii, dacă ea „a apărut în secolele II-III” și nu în secolul I.

Rezultă, potrivit raționamentului mincinos, că în secolul I „doar” Apostolii au slujit Sfânta Liturghie și Sfintele Taine și nu întreaga ierarhie a Bisericii.

*

Însă astfel de afirmații ale teologilor ortodocși se fac nu din necunoștință totală a Tradiției Bisericii ci din dorința de a falsifica Tradiția și de a nega pe Sfinții Părinți primi ai Bisericii.

De aceea se neagă canoanele Sfinților Apostoli, originea apostolică a Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine, întreita slujire preoțească, constituția Bisericii, viața și opera Sfântului Dionisie Areopagitul, martor și teolog sine qua non al Tradiției Bisericii în primul secol creștin, Didahia Sfinților Apostoli, alte mărturii scrise…pentru ca să se introducă ideea că în primul secol Biserica nu era deja formată…ci ea s-a format în secole la rând.

Adică toate alegațiile mincinoase cu referire la secolul I vizează anihilarea constituției Bisericii.

Pentru ca tot ceea ce au făcut Sfinții Apostoli și ucenicii lor să fie șters cu buretele…și să se comute formarea Bisericii în secolele 2-4 d. Hr.

*

Însă Biserica Ortodoxă, Biserica lui Hristos, Biserica Cincizecimii a avut din secolul I ierarhie sacramentală și viață internă proprie.

Iar Sfânta Scriptură a Noului Testament, Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Clement Romanul, Sfântul Hermas, autorul Păstorului etc. dau mărturie despre preabogata teologie și viață sacramentală a Bisericii, care nu are nimic de-a face cu „degringolada” și „nediferențiata” viață eclesială pe care și-o imaginează protestanții și neoprotestanții zilelor noastre.

Pe scurt: eterodocșii vor să ideologizeze, de vreo 3-4 secole încoace, istoria primelor secole ale Bisericii și de aceea se chinuie „să conteste”, „să rectifice”, „să își închipuie” o cu totul altă realitate decât cea pe care o indică sursele, acestea, puține sau multe, care ne-au mai rămas.

Motiv pentru care teologii ortodocși trebuie să dea dovadă de luciditate și de pătrundere duhovnicească și să sublinieze continuu faptul că Biserica Ortodoxă s-a constituit deplin în secolul I și că secolul I, in nuce, conține toată dezvoltarea ulterioară a vieții și a teologiei Bisericii.

Totodată trebuie să aprofundăm sursele teologice rămase din primele secole pentru ca să arătăm maturitatea teologică și sfințenia Părinților Bisericii și cum adevărul lor este adevărul tuturor secolelor Bisericii.

*

III. 20 se încheie cu afirmația corectă: „the bishop’s ministry was a focus of unity within the whole community [slujirea episcopului era un focar al unității în cadrul întregii comunităţi].

Da, ieri şi azi, episcopul este și trebuie să fie un factor al unității ierarhiei bisericești, nu doar la nivel sacramental sau ierarhic ci și la nivelul relațiilor frățești dintre toți membrii ierarhiei Bisericii.

Acolo, în eparhia unde se dovedește că ierarhul este coslujitor real cu membrii ierarhiei Bisericii, unitatea Bisericii constă în comuniune iubitoare și nu în relații oarbe de autoritate și supunere.

*

III. 21 continuă strategia de fraudare a adevărului de la III. 19.

Pentru că „soon, however, the functions were modified” [cu toate acestea, în curând, funcțiile (ierarhiei bisericești) s-au modificat].

Despre Botez și Euharistie nu s-a bătut apa în piuă cu „modificările”…ca și când acolo ele nu ar fi existat.

Însă aici, după ce „s-a mutat” preoția în secolele 2-3, vedem că aceasta intră imediat într-o „perioadă de disoluție”. Adică când? Din secolul 4? Cinci? De la primul Sinod Ecumenic?

*

Ce „aflăm” din III. 20? Că episcopul, din cel care „prezida” Euharistia în secolele II-III devine…în curând, adică „din secolul 4”: episkopé/ supraveghetor.

Care surse spun asta, anume că episcopul și-a pierdut din funcționalitatea sa primară în secolele următoare?

Și, la fel, fără să se indice surse, în aceeași secțiune se afirmă, la fel de mincinos, și faptul că „presbyters and deacons are assigned new roles” [prezbiterilor și diaconilor li s-au atribuit noi roluri/ noi slujiri].

Și, ca și când preoții, până atunci, „nu slujiseră” Sfânta Liturghie, BEM spune că ei, de prin secolul 4, devin „the leaders of the local eucharistic community” [liderii/ conducătorii comunității euharistice locale] iar diaconii, ca „assistants of the bishops [asistenți/ ajutători ai episcopului]…receive responsibilities in the larger area [primesc reponsabilități într-o regiune mai largă].

Însă preoții slujiseră Tainele și până atunci iar diaconii nu erau numai ajutătorii episcopilor, cum vedem că se petrece astăzi, ci și ai preoților.

Așa că preoții și diaconii nu primesc o slujire nouă, alta decât cea din secolul I, chiar dacă comunitățile se lărgesc, Biserica capătă extindere mondială, epocile se schimbă radical…pentru că, observăm până azi, că rolul fiecăruia în Biserică e bine definit…și nu există loc de interpretări.

Niciodată diaconii nu au fost preoți și preoții nu au fost episcopi.

Adică niciunul fiind într-o anume treaptă ierarhică nu s-a considerat că e într-o treaptă ierarhică mai mare sau mai mică decât cea pe care o are.

Și BEM, cel atât de citativ când vine vorba de Scriptură, nu citează nicio sursă patristică…deși însăilează o întreagă istorie fabulos de inexactă pe o citire tendențioasă a unor surse patristice.

Așa ceva nu se face într-o lucrare științifică…și, cu atât mai mut, într-o lucrare ce s-a constituit pe dorința de a afirma un comun de înțelegere teologică și istorică a multor biserici.

Cum să vorbim despre „lucruri comune”…când Bisericii i se neagă sau i se contraface istoria și Tradiția?

Cum să accept, ca ortodox, să mi se vândă o poveste de adormit copiii despre primul secol al Bisericii…când martorii oculari ai secolului I spun altceva?

Scriptura Noului Testament e creația Bisericii, adică Biserica e anterioară NT. Și dacă vrem să fim fideli NT trebuie să fim fideli Bisericii care a scris NT și care l-a interpretat. Și să luăm toate sursele Tradiției, la un loc, pentru o privire coerentă asupra datelor teologice…așa cum se face în orice știință a lumii.

Matematica nu se naște în postmodernitate ci în antichitate. Pentru a face matematică trebuie să pui la un loc toată istoria și toate contribuțiile ei.

Tot la fel, Tradiția Bisericii își asumă crearea lumii, istoria lumii de dinainte și de după Hristos, tot ceea ce înseamnă viață bisericească și teologie, și nu putem accesa și aprofunda Scriptura în indiferență totală față de celelalte surse ale Tradiției…pentru că ea s-a scris în Tradiție și se păstrează aidoma.

Teologia reală se face cu toate sursele…după cum matematica se face la fel.

A pune Scriptura NT în prim plan și a spune că e singurul document al Bisericii din secolul I e ca și cum am discuta viața unui om numai pe baza unei fotografii.

NT nu înseamnă tot ce se poate spune despre viața eclesială a Bisericii în secolul I!

După cum a citi opera Părintelui Stăniloae nu înseamnă să afli tot ce a trăit și a pătimit Biserica Ortodoxă Română în secolul al XX-lea.

NT arată o fărâmă din viața Bisericii, cu amănunte extraordinar de importante, dar nu…toate amănuntele

Și ideologizarea Scripturii înseamnă să o scoți din arealul ei, din scopul ei, acela de a mărturisi despre viața Bisericii…și a o pune mai presus de Biserică.

Păi dacă nu exista Biserica…nu avea cine să scrie NT.

Și dacă Noul Testament nu era păstrat și interpretat de Sfinții Bisericii ne uitam la el ca la hieroglife…pentru că nu înțelegeam mare lucru.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén