Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6.

Cu acest feliu de învăluiri
și cu aceste sule de bumbac,
după ce Vulpea pre Lup împunsă,
pătrunsă
și pre cât putu în ura și zavistiia
a multora îl împinsă
(căci mulți era carii
nici cuvântul dreptății a ști,
nici pre Lup a filosofisi
a audzi
poftiia)

(că câtă înăcăjire
bolbăitura minciunii în urechea dreaptă,
atâta nesuferire
săgetătura adevărului în inima necurată
aduce)

și în tot chipul cu podoabe îl învăscu
și-l desvăscu,
îl îmbrăcă
și-l dezbrăcă,
până mai pre urmă
nu într-alt chip, ce vădzind
că mulți urechea ascultării
despre mulțimea vorovirii
ei a întoarce începusă,
cuvântul își curmă

(căci gura desfrânată
mai tare aleargă
decât piatra din deal răsturnată,
pre carea un nebun cu piciorul
poate a o prăvăli
și o mie de înțelepți a opri
nu o pot).

După aceste a Vulpii
pentru a Lupului filosofie
dovede,
cu toții cunoscură
că în capul Lupului ieste și siială,
și socoteală.
Deci cei ce poftiia siiala
nicicum vrea să-i asculte socoteala,
iară cei ce poftiia socoteala
mai cu de-adins vrură să știe
ce-i poate fi siiala.

Și așe, sentențiia celora
ce poftiia socoteala
biruind,
aleasără ca iarăși pre Lup
de față să cheme
și mai cu adevăr pentru a Strutocamilei fire
să să înștiințedze.

Deci, după ce pre Lup
în mijlocul theatrului adusără,
Corbul (precum și mai sus s-au dzis)
puterea Vulturului
și îndemnarea Cucunozului
spre adeverința vrednicii
Strutocamilei avea,
carile, ca și cuvintele Lupului,
după pofta sa să abată
și într-alt chip a grăi
pricină a i să da
să nu sa poată,
cătră Lup într-acesta chip
loghica îndrăpt îl învăța.

Căci nu din hotarul mijlocitoriu
purcedea,
nu din protase siloghizmul începea,
ce din încuierea urmării
protasele sofisticește
în gândul ascuns lăsa
și într-acesta chip epifonema sa
în glasul mare striga:

„(Cine în lume ieste
atâta de înțelept
căruia altă înțelepciune
să nu-i trebuiască?
Cine între muritori
ieste atâta de învățat
căruia mai multă partea învățăturii
să nu-i lipsască?
Cine în tot theatrul acesta ieste
atâta de ascuțit la minte
carile vânt să socotească
a altora cuvinte?

Și cine ieste acela carile
a dzice va îndrăzni
că mai mult o mână
decât o mie a sprijeni
sau a pohârni
poate?)

De care lucru, o, iubite priietine,
pentru ce în mijlocul theatrului te-am chemat
a ști ți să cade.
Că iată, vredniciia Strutocamilei
toți o au ales.
Iată că alegerea a multora
ieste mai adevărată și mai întărită
decât a unuia sau a doi.
Iată că Strutocamila de titulul vrednicii
și a stăpânirii
vrednică ieste.
Iată că mare să află
însămnarea numelui ei.
Așe poruncește Vulturul,
așe va Corbul,
așe îndeamnă și sfătuiește Cucunozul”.

Corbul, dară, a acestora
de câteva ori palinodiia cântând
și după firea glasului său
de da ori și de trii ori crăncăind.
Lupul partea cea mai multă a vremii
tăcerii da

[căci tăcerea capul filosofiii ieste,
și încă toată cinstea înțelepciunii
mai mult întrînsă să prijenește,
de vreme ce aplos a grăi
de la maice și de la mance ne deprindem;
frumos și mult a vorovi,
toate școalele, mai prin toate locurile
(nu cu puțină pagubă a tot muritoriul!),
pre canoane ne învață.

Iară înțelepțește a tăcea
și vremea voroavii puține și grele
prea la puțini videm,
și învățătura tăcerii undeva
macară în lume a să profesui
nu audzim.

O, fericita tăcere!
că totdeauna cu tăcerea ascultăm
și învățăm
orice ar fi de învățat
și pururea din fântâna tăcerii
cuvântul înțelepciunii au izvorât.

Că cine tace mult,
mult gândește,
și cine mult gândește,
mai de multe ori ce-i mai cuvios nemerește.

Acela dară ce
ce-i mai de folos au nemerit,
dzic că, de va grăi,
va grăi mai negreșit].

Lupul dară, după multă cu tăcere
spre crăncăitul Corbului ascultare,
într-acesta chip să cumpăni,
ca nici cu de tot nerăspunderea
necunoscătoriu,
nici cu voroava împotrivă
mai mult mâinii ațițitoriu
să să arete,
de care lucru într-acesta chip răspunsă

(când toate gurile privighitorilor
a mai cânta tac,
atuncea greierul copaciului
a țiții începe).

„Deci sau căci au tăcut privighitorile,
grierul au început,
sau căci au început grierul,
privighitorile au tăcut,
nici aporiia,
nici dezlegarea ei
ieste așe vrednică de iscodit.

Căci una știm,
și aceia de la toți
de adevărată priimită axiomă
ieste
(că toate vremea sa
au și vremea a tuturor
dascal și învățătoriu ieste),
carea precum voroavii vorovitoare,
așe tăcerii tăcătoare,
cumpănitoare
și giudecătoare
va fi.

Iară eu vecinice mulțămiri dau,
căci acmu de lucrul ce nu știam
oarece m-am înștiințat
(căci fietece a ști
mai de folos ieste
decât fietece a nu ști)”.

Iară între pasiri era o Brehnace bătrână,
carea în multe științe și meșterșuguri
era deprinsă
(că mult să îndrepteadză cu învățătura tinerețile,
dară și știința mult crește
și să adaoge cu bătrânețele).

Aceasta a Lupului atâta siială
și la voroavă atâta fereală
aminte luând,
în sine dzisă:
„În Lup nu numai tăcere inimoasă,
ce și oarece simțire adulmăcoasă
ieste
(și până într-atâta cruțătoriu
cuvintelor ce să arată,
nu ieste sămn
a minte de socoteală deșartă).

De care lucru tăcerea lui
cu glogozite voroavele noastre
de trecut nu ieste
(că voroava glogozită,
până mai pre urmă,
sau de tot în deșert,
sau în gâlceavă iese,
iară tăcerea cu răbdare
sau în pace,
sau în biruire să săvârșește)”.

Și așe, către alalte pasiri dzisă:
„Puțină răbdare să aveți
să cade,
pentru ca într-o parte luându-ne cu Lupul,
pentru cel de obște folos,
oarece cuvinte să facem”.

Și așe, Brehnacea,
în singurătate cu Lupul luându-să,
cătră dânsul într-acesta chip
voroava începu: „Vreare-aș și aș pofti,
iubite priietine,
pricina adâncii tale tăceri
ce ar putea fi
ca să pociu ști

(că deși tăcerea
între toți iubitorii înțelepciunii
lăudată ieste,
însă la vreme de treabă
icoana neștiinții
arată).

Așijderea (macar că cine
nu știe vorovi și tace,
frumos vorovește,
dar încăși la multă cu îndemnare
și cu poftă întrebare
a nu răspunde,
sau a celor pizmoși,
sau a celor urâcioși
lucru ieste).

Mai vârtos, precum mi să pare,
știut a-ți fi socotesc

(că doaî lucruri,
sabie de îmbe părțile ascuțită
și rană minții netămăduită
ieste cineva la vreme de voroavă
cuvântul a-și opri
și la vreme de tăcere
limba desfrânată a-și slobodzi).

De care lucru
de ieste în tine vreo știință
sau vreo cunoștință,
de mine să nu ascundzi
te poftesc
și te sfătuiesc.

Ca într-acesta chip
orice în republica noastră clătit,
strămutat
și neaședzat ar fi,
în limanul odihnii,
întrulocarea unirii
și în aședzământul omoniii
a aduce să putem.

Căci într-alt chip
lucrul de va rămânea,
de toată a lucrurilor alcătuire
și a sfatului bun și de obște învoire,
toată nedejdea să rumpe
și să curmă

(că nu atâta stricăciune
publicăi adunarea nepriietinilor denafară,
pre câtă a cetățenilor dinluntru
a inimilor într-un gând neîmpreunare
aduce).”

Lupul răspunsă: „Bine stii, cinstite priietine
(că degetul arătătoriu
cumplită otrava
clătește a ochiului privitoriu)

(și supt unghea degetului
mai vrăjmaș toapsăc
decât supt dintele viperii stă).

Așijderea [nu ieste pofta aceluia
carile cu dreaptă socoteală să slujește,
ca lumea, cu degetul arătându-l,
să dzică: «Iată, acesta așe au dzis, așe au făcut».
Că macar că într-acea dată
oarece spre adaogerea cinstei
și spre slava numelui
a să aduce s-ar părea

(care lucru mai mult decât altele
pre muritori farmăcă),
dară cu bună samă
și adese s-au vădzut
că aceleași guri cântă cântecul îndrăpt,
și ce ieri lăuda,
astădzi în hulă iau
și în batgiocură].

De care lucru propozitul socotelii
au fost ca într-atâta adunare de nevoie
adevărul a nu arăta,
iară de bunăvoie
numai singur eu a-l ști,
sau cătră altul iarăși adevărului iubitoriu
a-l obști

(că între doaî chipuri
pururea doaî socotele
asupra unui lucru au,
dară în doaî monarhii,
în carea nenumărate chipuri,
voi și socotele să află,
cu cât mai vârtos
deosăbite plăceri vor avea?

Unde cineva
cu sfatul plăcut și iscusit
nu mai mulți priimitori
decât lepădători
și nu mai puțini apărători
decât împotrivitori
va afla),

Și așe urmadză ca
(din cuvântul adevărat
nu mai puțini nepriietini
decât priietini
cineva
singur cu gura sa
să-și agonisască)”.

Brehnacea răspunsă: „Adevărat, o, priietine,
că coaptă și deplin ieste socoteala ta
(căci nime așe de fericit în lume
să să ție,
a căruia, precum și lucrul,
și cuvântul tuturor va plăcea
să să socotească,
că soarele și ceriul senin călătorilor,
ploile sămănătorilor,
vara plântătorilor,
toamna culegătorilor
și iarna de-a gata mâncătorilor
place,

pre carile soarele,
totdeodată tuturor neputând a le pricini,
de la toți acește
nu poate a scăpa a nu să vinui);

și macară de lauda gurilor multe
înțelepții ca albinele de fum fug,
însă (când pentru făcut folosul de obște
cineva să fericește,
cuvioasă
și frumoasă
ieste lauda)

(că cu mintea și sfatul unuia,
a multora viață a să păzi
și din viitoarele primejdii a să feri
ispita din toate dzilele arătătoare
și mărturisitoare
ne ieste).

Precum cu bună chivernisala unui navarh,
din nesățioase droburile mării
multe suflete la limanul lineștii scapă

(căci acela, bun cărmuitoriu a fi
să dzice
și ieste carile din linește
furtunele socotește
și din furtună
lineștea agonisește).

A căruia dulce voroavă
în liman
și vrednică laudă
pre uscat
și cădzută mulțămită
de la ficiori pentru părinți,
de la părinți pentru feciori,
prin toate casele și adunările,
nu otravă, mă crede numelui,
ce tare antifarmac
tuturor hulelor ieste.

Pentru aceasta și într-acesta chip
a celor vechi și fericiți iroi
numere (căci fericirea adevărată
cu cât să vechește,
cu atâta mai mult să fericește),
carile de atâțea mii de ani
și până acmu,
din iscusite condeiele scriitorilor,
din tocmite verșurile stihotvorților,
din împodobite voroavele ritorilor
și din dulce cuvântare
a tuturor gloatelor
bună pomenirea numelui nici s-au părăsit,
nici în veci să va părăsi.

Care lucru vie icoana
vrednicelor sale suflete
și deplin pildă următorilor săi
ieste (căci toată omeniia
și vredniciia omenească
într-aceasta să plinește,
ca pre neputincios să agiute,
și neștiutoriului nu numai cu cuvântul,
ce mai vârtos cu fapta pildă
aievea să să arete).

Acesta lucru singură înțelepciunea firii
pre toți învață,
cu îndămânările sale
pildă ni să arată de față,
câte părți are,
toate în slujba și agiutorința
tuturor le întinde.

Soarele tuturor cu același ochiu caută,
nici pre unii încăldzește
și despre alții aceasta tăgăduiește.
Ploile, precum stincele umedzăsc,
așe sămințele dezvălesc,
hlujerile răcoresc,
copacii înfrundzesc,
florile iarba și toată pășunea
și otava înverdzesc[1];

și toate în neamul și chipul său,
una spre îndămânarea alțiia
neobosit să nevoiesc
și fietecarea periodul plinirii sale
a plini să silesc.

De care lucru aievea ieste
(că fireanul firii
a urma să cade),
iară amintrilea cine firii să împoncișadză,
pre Făcătoriul firii
în meșterșug necunoscătoriu
arată [2].

Nici voiu, priietine, cu numele firii,
mulțimea pătimirilor
să înțelegi
(că toată pătimirea grozavă nepriietină,
iară nu priietină ieste firii)”[3].

Cătră aceste a Brehnacii
nu proaste cuvinte,
Lupul într-acesta chip răspunsă:
„Vădz și bine cunosc, o, priietine,
că cu toată nevoința te silești
ca pentru a mea adâncă tăcere
să te înștiințăzi

(că sufletul filosof
nu numai cum și ce s-au făcut,
ce și pentru ce așe s-au făcut
cerceteadză)

(că toată prostimea lucrurile vădzind,
precum sint le știu,
iară filosoful din ce
și pentru ce așe sint
cunoaște).

Deci de vreme ce și eu
(precum mi să pare)
urechi bine ascultătoare
am aflat
și tu precum gură adevărul grăitoare
să fii nemerit adeverit să fii
și precum eu a povesti
nu mă voiu lenevi,
așe tu în pomenire
a le alcătui
nu te obosi

(că voroava frumoasă
la cei cunoscători de n-ar mai sfârși,
încă mai plăcută ar fi,
iară cei necunoscători
mai tare dulceață în basnele băbești,
decât în sentențiile filosofești
află).

Întâiași dată, dară, o, priietine,
pricina tăcerii mele au fost căci
(în ureche de pizmă îmbumbăcată
și de zavistie astupată
nici buhnetele căldărărești,
necum line cuvintele filosofești
a răzbate pot)

(căci mai pre lesne s-ar audzi
voroava între ciocanele căldărarilor
decât între multe gloate a varvarilor).

Iară a doa și cea mai grea pricină
au fost căci nu a tuturor socoteală ieste
ca pentru ce nu știu
să să înștiințedze
(macar că fietecine
din fire a ști poftește,
dar cei mai mulți,
ceva neștiind,
precum ceva nu știe a să dovedi
nu priimește),

ce pentru ca ce le place
și ce poftesc,
aceia a și audzi să nevoiesc.
Așijderea, nu atâta pentru hirișă
ființa Strutocamilei a să înștiința,
pre cât cine ceva
împotriva lor
și după pofta adevărului va grăi
a însămna
să silesc.

Că acel apofasisticos cuvânt:
El au dzis, așe va,
așe poruncește,
aievea arată că nu ce mai de folos,
ce ce mai plăcut le ieste,
aceia să și aleagă.

Și așe, voroava mea nu de ascuțite,
ce de căptușite
urechi ar fi lovit
(și ce mai mare nenorocire
a fi poate decât
când nici cel ce bine vorovește
nu să înțelege,
nici cel ce aude cuvintele
de bune și de rele
nu-i alege).

De care lucru la cei cu socoteală
(mai cu suferire
și mai cu cuvinire
ieste în munți holmuroși,
codri umbroși,
în stânci pietroase,
peșteri întunecoase,
între păreți zugrăviți
și zidiuri cu iederă acoperiți
cuvinte a face
decât între oamenii carii
cuvântul adevărului a audzi
nu le place)[4].

Căci între locurile pomenite,
cineva glasul de ș-ar slobodzi,
în urma glasului văile,
codrii, munții,
păreții,
zidiurile aceiași dzisă ar poftori,
și de n-ar adaoge,
încailea, nici ar scădea ceva
voroavii cuvioase.

Care lucru la urechile
după plăcere a audzi deprinse,
împotrivă cade,
că de răspund,
răspund cu urgie,
iară de tac,
tac de pizmă
și de mânie.

Dară de vreme ce
în singurătatea oamenilor
și în tovărășiia științelor
acii numai amândoi ne aflăm,
ori până unde
proastă știința mea s-ar întinde,
cu bună nedejde
și fără nici o primejdie
a alerga
și orice înodat s-ar părea,
a dezlega
nu mă voi sii

(că de nepriietinul înțelept
ieste de lăudat,
cu cât mai vârtos și priietin
și înțeleptul va fi mai de ascultat
și de îmbrățășat).

Că a Vulpei șicuită
către toată publica priință,
iară asupra mea ca vreo ură
să poată aduce, cu mare nevoință
numele mieu și a filosofiii mele
la mijloc s-au adus,
carii de la mine
cea adevărată și chiară
a Strutocamilii ființă hirișie
să le arăt înaintea atâtea gloate
m-au chemat.

Cătră carii în ceva nerăspundzind,
pricina tăcerii
și siielii mele
mai sus deplin
ți-o am povestit.

Iară acmu, pre cât puterile
îmi vor agiuta,
numele și firea Strutocamilei
cum mai pre scurt
și mai aievea a-ți dejgheuca
mă voi sili

(căci nu didascalul,
carile în toate dzile în școală învață,
ce cela ce a ucenicilor
cu învrednicii și învățături
împodobește viață,
fericit
și la nume vestit
ieste
și a fi să cade).

Unul dintre cei a firii tâlcuitori
dzice că a numerelor
numire și cunoștință
ieste măsura a necunoscutei firi.

Iară altul dzice că ieste făcliia
și lumina
a ființii lucrurilor.

Amândoi dară, precum să cade,
la rădăcina adevărul au atins
și la vârvul adevăratei cunoștințe au agiuns

(că cine adevărul de la rădăcină cearcă,
știința în vârvul înălțimii află,
și cine adeverința de gios întreabă,
cunoștiința de sus îi răspunde).

Bine dară și după regula adevărului,
iarăși dzic, vrednicii aceia filosofi au grăit,
de vreme ce tot numele hiriș
scurtă hotărârea lucrului ieste.

Deci numele Strutocamilei
din doaî numere,
din Struț adecă
și din Cămilă alcătuit
ieste.

Așijderea din doaî feliuri,
adecă din dobitoc
și din pasire ieste împărțită
(însă de ieste în lume
pasire ca aceia,
carea hiriș numai struț
să să cheme).

Deci a acestor doaî dihanii
hirișiile împreunând, firea jiganiii,
pentru carea întrebare să face,
pre lesne a desface
și a cunoaște
vom putea.

Așijderea pre fietecare dihanie,
prin cele patru firești pricini
cercând,
fietecarea cât
și ce cu dobitocul acesta
împarte,
chiar vom putea pricepe.

Aședară Cămila
ieste dobitoc în patru picioare,
mugitoriu și din fire
spre ridicarea sarcinii orânduită.
Deci cât ieste despre partea
pricinii făcătoare,
aievea ieste că ca și alalte
în pântece să zămislește
și în vremea cădzută
firește să fată.
Cât ieste despre partea materiască,
ieste ca și alalte dobitoace:
din carne, singe, oase, vine,
piiele, păr și alalte
câte la materie să cuprind.

Cât ieste despre pricina formei
precum din alalte dobitoace
cu multul să deosăbește,
să arată.
Întâi, că unele sint cu un ghib numai,
iară altele cu doaî,
la cap mică, după mamina trupului
ce poartă,
picioare înalte
și la genunchi botioase,
la talpă lată și fără unghi,
la copită îngemănată
și ca gâștele pe dedesupt împelițată,
la coadă scurtă,
după lungimea trupului măsurând

(căci coada la dobitoc
întâi ieste pentru frumsețe,
iară a doa, ca pe unde cu capul
și cu picioarele nu agiunge,
pentru apărarea de muște,
cu coada să agiungă),
la păr creață ca arapul,
dară moale ca bumbacul,
de la grumadzi până la piept
ieste flocoasă și coama îndrăpt,
de la gușă în gios,
spre gâtlej purcede,
iară peste tot la stat
decât alalte mai mare,
iară decât filul mai mică
ieste.

Iară cât ieste despre pricina săvârșitului,
aieve ieste
(precum și mai sus am dzis)
că firea spre ridicarea sarcinilor grele
au orânduit-o.

Nici aspru să ți să pară, o, priietine,
acest cuvânt pentru pricina săvârșitului,
că macară că aceasta pricină
ithicăi
mai mult decât fizicăi
slujește,
însă adevărul așe să adeverește,
nevoia omenească în fire
pricina sfârșitului au aflat
și, precum dzic unii,
preste chiteala firii

(însă meșterșugul fătul nevoii fiind,
nevoia întâi ce-i mai pre lesne,
apoi ce-i mai cu greu și mai de folos
au aflat),

însă nu de tot împotriva firii,
nici preste puterile ei a sări poate,
nici orânduiala lesnirii
a-i muta ispitește.

Că ce meșter ar fi acela
carile grindzi de fier
ar râdica
și cu cuie de lemn
le-ar întări,
sau cine sfeșnic de său
și lumânare de argint
ar face?

De unde aievea ieste
că ce firea spre lesnire împrăștiiat au lăsat,
aceia meșterșugul cu adunarea
spre săvârșire le-au adunat.

De care lucru, la Cămilă
de socotit ieste întâi
ghibul în spinare râdicat,
pentru ca de greuimea sarcinii
mijloc pre lesne
să nu i să îndoiască.

A doa, la dânsa ieste de luat în samă
perinuțele între picioarele dinainte
și în pulpile picioarelor denapoi,
în carile, când pentru încărcarea
la pământ șede,
ca cum în niște pirostii cu trii picioare,
într-acele perinuțe să sprijinește,
pentru ca adese culcarea
și ridicarea
și greuimea, carea în spate o îndeasă,
pieptul și pulpile să nu-i julească,
nici piielea, rănindu-i în ceva, să o betejască.

A triia ieste la dânsa de socotit
mărimea trupului și puțină mâncarea
și încărcarea stomahului și mare răbdarea
carea de sete în vremea căldurii are,
pentru ca și hrana fiindu-i puțină
și răbdarea mare la sete,
pre la locurile carile mâncarea de în bișug
și băutura în biv
nu să află,
mai răbdătoare și mai trebuitoare să fie

(că acela ieste mai trebuitoriu,
carile la vreme de nevoie
ieste mai răbdătoriu).

Acestea dară în Cămilă firea ascundzind,
nevoia și meșterșugul din fire așe
și spre acesta sfârșit să le fie orânduit
sfitește.

Iară de toate mai pre urmă de socotit
la Cămilă rămâne,
ca după mărimea trupului,
micșorimea sufletului,
și după arătarea trupului,
prostimea duhului ce are,
că un copil de șepte ani sau și mai mic
șepte cămile sau și mai multe după sine a trage
și încătro voia îi ieste a le întoarce
poate, iară de multe ori, în locul copilului,
un măgăraș această slujbă a săvârși
și câteva cămile după sine a înșira poate,
carile cât sint și cât pot,
de s-ar putea cunoaște,
lucrul într-alt chip s-ar tâmpla

(că unde a socotelii
și a minții radze nu lucesc,
duhurile puterii puțin procopsesc).

Acesta lucru în dobitocul acesta
chiar arată că firea
nu după mărimea trupului
duhurile în cumpăna atocmirii
au împărțit,
ce la stârvul măminos
și vârtos
duh logoș și fricos
au pus

(că puterea trupului, cât de vârtoasă,
râdică,
împinge și strânge,
cât de mai mult ar putea doi sau trii,
iară cel puternic la socoteală
cu miile pre alții covârșește).

Deci într-acesta chip Cămila fiind,
toate nevoile și greutățile ce trage
nu peste voie,
ce peste știință sufere.
În care lucru, lauda vrednicii
suferelii să agonisască
nu poate

(căci acela ce simte,
iară nu acela ce nu simte,
a suferi să dzice,
și cela ce puterea spre izbândă harnică
a fi își cunoaște
și nu-și izbândește,
iară nu cela ce slăbiciunea
nepriietinului neștiind,
de frică să continește,
răbdătoriu să numește).

Încă mai cu de-adins
și precum adevărul să are, că
Cămila, nu căci nu poate, ce,
precum am dzis,
căci nu știe că poate,
i să pare că de-ar putea vreodată
pre cei ce o înăcăjăsc,
tot ș-ar izbândi;
de care lucru în știința ei,
slăbiciunea duhului
puterile trupului neclătind,
numai cu pizma
și înădușala rămâne.

Carea macar că în viață
(precum unora place)
dzic că nu o uită,
însă iarăși în viață izbânda,
pentru pricinele carile am dzis,
a-și răscumpăra nu să învrednicește.
Acestea dară, can pre scurt,
o, iubite priietine,
în Cămilă și în firea ei
așe să socotesc,
și cu tot adevărul așe și sint.

Deci pentru aceasta mai mult
voroava a lungi părăsindu-ne,
la Struț, pasirea să ne întoarcem.


[1] Parafrază largă la Matei 5, 45: Dumnezeu „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”.

[2] Dumnezeu a făcut bună și dreaptă/virtuoasă firea/natura umană, de aceea, însăși firea omului îl îndeamnă spre a face bine. Este ceea ce spune și Sfântul Pavel: „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege” (Rom. 2, 14).

[3] Patimile nu sunt din fire/ firești, ci sunt împotriva firii.

[4] Ar putea fi considerată și o apologie pentru isihasm, în care ar putea fi inclusă și lauda de mai devreme la adresa fericitei tăceri.

Did you like this? Share it: