Natura cosmică, în acest ciclu (Drumul magilor) e impregnată de sacralitate: „Mestecenii, în vânt, pe dealuri bat mătănii” (Spre schit), „plopii îngeri stau păzind la heleșteu” (Gângul).
Și cu toate acestea, se observă nuanțe cate tind către o tonalitate poetică ce îl apropie atitudinal de Blaga, în sensul că omul modern/secular bâjbâie pe un drum al magilor, dar nu Îl mai găsește în mod deplin pe Dumnezeu.
Între „omul adăstat sub streșine cerești” (Arhondaricul) și peregrinii moderni în căutarea Ieslei, care „au cine suntem cerem în zadar” (Drumul magilor), este o diferență, pe care poetul o constată cu durere.
Timpul însuși e împărțit în două, timpul vechi al credinței și cel nou, al insensibilității față de spiritualitate: „Dar clar o picătură a căzut, / Spărgând oglinda timpului în două” (Toaca).
Aceste versuri sunt, de altfel, precedate de alte două în care este evidentă evocarea aluzivă a poemului Demonism al lui Eminescu: „Tăcerea cerului a țintuit / Cu stele grele de oțel capacul…”.
Cu toate că „gângul schitului /…/ Vestește împlinirea semnelor”, regăsirea lui Dumnezeu se împlinește parțial, în scene umane în care prezența Lui este simțită („Căci baciul dacă-n târlă ne-a poftit, / Maria lui născuse un fecior”) sau în scene cosmice, în care de asemenea este întrezărită:
„Și-n mine și-n poiană și pe drum / Deodată s-a întins atâta pace / Că Dumnezeu plutea ca un parfum / De fân cosit, când claia se desface” (Mănăstire).
Reamintesc ceea ce spuneam când am discutat despre Arghezi și Blaga (îndeosebi): poeții doresc o experiere/o trăire a prezenței lui Dumnezeu: Arghezi caută o revelație/epifanie/vedere a slavei dumnezeiești, Blaga e mai vag în exprimare, dar este evidentă dezamăgirea/ suferința în cazul amândurora, pentru că nu pot primi și cunoaște pe deplin simțirea harului.
Pillat e cumva între Arghezi și Blaga, în sensul că e mai evlavios decât Blaga, dar nu are cunoașterea teologică a lui Arghezi.
De aceea, și pentru el, ca și pentru Blaga, apropierea de Dumnezeu se face mai degrabă printr-o presimțire a Lui, printr-un comentariu al naturii și o decriptare a ei („valea ca o carte s-a deschis” (Mănăstire)), o interpretare religioasă, prin care cele ale lui Dumnezeu sunt văzute în elementele cosmice/ale naturii.
Prin aceasta însă (fapt ce se poate reproșa „Gândirii”, în general), are loc o naturalizare prea accentuată a ceea ce ar trebui să fie o recuperare a perspectivei duhovnicești/spirituale asupra lumii:
„Vezi, Sfântul Duh, porumb tăcut și plin de frică, / Se lasă alb din zbor pe pacea din firizi” (Arhondaricul);
„Ori poate peste pomul liniștit / Stă stolul alb al serafimilor” (Cozia);
„Răsar – arhangheli mari – prin amurgire / Cu aripă și sabie de foc” (Monahul la capre);
„Când îngerul cu aripi înnodate, / Înțelenit, se clatină prin grâu” (Îngerul), etc.
Tradiția e recuperată printr-o (re)interpretare a ei care nu este pe deplin fidelă și aceasta din cauza interpunerii unei mentalități seculare și a – totuși – insuficientei cunoașteri și aprofundări a ei.
Se poate interpreta și că aceste imagini sunt intenționat…semi-evlavioase, pentru a transmite a și a sublinia faptul că simțirea/receptarea lui Dumnezeu în lume este din ce în ce mai edulcorată.
În lumea contemporană, „Evangheliștii de pe vremuri, tuspatru, predică-n pustiu” (Biserica de altădată).
Tocmai de aceea, poemul Biserica de altădată, care încheie ciclul, lasă cortina să cadă peste un spectacol trist al despiritualizării (răspunzând, ca un ecou, Melancoliei lui Eminescu):
În somnul veșnic bunu-ți preot, de mult, și-a lepădat toiagul
Și întru Domnul odihnește bătrânul său paracliser.
*
Stau singur în amurg de toamnă azi, singur eu cu patimi multe –
Și nimeni nu mai toată seara prin suflet și prin mahala,
Nu-i nimeni să se roage-n tindă, și taina nimeni s-o asculte
Și la icoane să aprindă sfânt lângă sfânt, stea lângă stea.
Două versuri dintr-un poem („De-acum e foșnet lung ce-a fost sclipiri de undă, / De-acum tu simți adânc ce nu mai poți să vezi” (Spre schit)) ne amintesc însă și de Melancolia lui Negruzzi: „Steaua zilei ostenește tânjitoarele-mi vederi; / Ochiul meu muiat în lacrimi află mai multe plăceri / Când pe nori d-azur și aur căutând se obosește / Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simțește” (a se vedea și ce am spus aici).
Și nu exclud ca Pillat să fi fost atent la semnificațiile și chiar reverberațiile mistice ale unei astfel de contemplări a naturii, la înaintașul său pașoptist.
Ceea ce ne confirmă ceea ce am afirmat, că înserările și apusurile de soare pașoptiste, deși nu exprimă tranșant acest lucru, nu sunt simple emoționări lirice, reproduceri peisagistice fără o semnificație mult mai profundă.
Romanticii (și la noi pașoptiștii) contemplau în crepuscul un tablou alegoric reproducând condiția spirituală a omenirii. De aici melancolia sfâșietoare…
Iar moderniștii reformulează această stare de spirit pentru vremea lor, atitudinea lor fiind, în parte, de prelungire a lamentației și decepției romantice (genul „plângerilor” e de fapt biblic – Plângerile lui Ieremia – și are continuitate până la romantici, la noi prin Dosoftei și prepașoptiști).
Reținem și o pictură plină de sensibilitate și de poezie adâncă: „Culegem banii soarelui pe căi… / E vântu-n foi sau curg pe sus fântâni? // Amurgu-și scoate stelele din sân”.
Lasă un răspuns