Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7.

Aședară, giumătatea dobitocului acestuia
în Cămilă aievea arătându-să,
acmu cu alt mijloc
giumătatea ce rămâne în Struț,
pasirea, să o cercăm
și iarăși prin cele patru a firii pricini,
ce, cum, din ce și pentru ce ieste, să o aflăm.

Deci la acesta lucru întâi
ca astrologhii să facem
să cade,
carii cele adevărate
firești și cerești trupuri
mai curat vrând să arete,
niște ființe din socoteală
și niște trupuri și locuri,
carile nici în ceriu,
nici în fire să află,
pun.

După aceasta dară socoteală,
a fi să dzicem
și cu mintea să supunem,
precum în fire să află o pasire mare,
cu pene, pedestră și nezburătoare,
sau un dobitoc cu doaî picioare
și să oaă;
hrana, în loc de grăunță, iarbă sau carne,
să-i fie piatră, foc și fier;
și așe, pre ciuda lumii,
aceasta prin pricinele firești
de amănuntul să o ispitim,
ca oarece pentru dânsa adevărul
și socoteala ce ne va arăta să oblicim.

Pre cât dară ieste din partea materiiască,
să vede că nu piatră, lut sau alt metal,
ce carne, singe și alalte lucruri
de materie dihaniiască are.
Pre cât din pricina făcătoare ieste,
întâi în ou să zămislește,
să oaî, clocește și apoi puii
ca alalte pasiri din oaî își scoate.

Iară cât despre pricina formei,
multe și aspre discolii
are, pre carea, binișor de o vom socoti
și în cumpăna socotelii drepte de o vom cumpăni,
mai mult spre a firii ei cunoștință
decât alalte ne va agiuta.

Forma, dară, parte îi ieste de pasire,
iară parte de dobitoc.
De dobitoc, dzic, căci pedestră, nezburătoare
și pre fața pământului, iar nu în aer îmblătoare.

Talpa îi ieste ca de Cămilă,
cu copită împreunată,
iară nu cu unghi și cu degete despicată;
în spinare, ghib în sus râdicat
ca Cămila are, la grumadzi, lungă și întoarsă,
la picioare, înaltă și la genunchi botioasă
ieste; la cap, mică și la bot, întoarsă,
nu plisc de pasire, ce bot de dobitoc
poartă; coada în sus întoarsă,
creață și tufoasă
îi ieste. Rar și departe pășește,
princet și lin pașii își clătește.

Acestea toate din forma cămilii
îndatorită a fi,
dovadă nu trubuie.
Iară din forma pasirii îndămânată a fi,
numai penele o arată;
în loc de fulgi, tulee,
și în loc de peri, pene ș-au luat.

Acestea dară la un loc împreunându-le,
pentru a patra pricină,
carea ieste a săvârșitului,
cum vom putea
vom giudeca.
Deci, pre cât cu socoteala
a agiunge putem,
dzicem că firea într-aceasta jiganie
un lucru mijlociiu au lucrat.

Căci trupul mare asămănând Cămilei,
cu mici penele aripilor pasirii
în aer a să râdica nu poate.
Așijderea, slab trupul păsăresc
sarcina dobitocească
și a pohoarăi greuime a suferi
și a purta nu poate.
De unde aievea ieste
că nici firea spre acestea au tocmit-o,
nici meșterșugul și nevoia au silit-o.

De care lucru, un lucru numai
a săvârși poate
(căci firea ceva în zădar
și în deșert nu face),
însă, de ieste de credzut cuvântul unora,
carii dzic precum jiganiia aceasta
în stomahul său fierul amistuind
și oțelul în mațeși topind,
pre urma ei, cei ce această treabă de grijă au,
găinațul la un loc îl strâng,
pre carile meșterii de a doa oară fierbându-l
și în materiia și forma dintâi întorcându-l,
fierul cel vestit, ce-i dzic meschiul vechiu,
să fie alegând,
din carile odânăoară povestesc
precum oaî de fier prea multe să să fie făcut,
carile și până astădzi
în cămările împăraților rămășiță să păzăsc
și să află.

Însă aceasta socoteală,
macară că pre la mulți de adevărată să ține
și să crede (dară mișeliia lumii aceștia
atâta cu vremea lucrurile strămută,
cât celea ce unii o dată cu mânule le apipăia,
cu picioarele le călca
și cu ochii le videa,
aceleași acmu alții audzindu-le,
în loc de basnă și de minciună
a fi să le ție).

Însă noi a celora ce ispita
prin scrisori a oameni de temeiu
nu să pomenește,
nici acmu ispita după cuvinte cineva
a afla
să învrednicește,
lucrul în prepusul schipticesc lăsăm.

Și așe, nici spre aceasta sfârșit
din fire Struțul orânduit a fi
nu să adeverește. De care lucru,
din tăgadă, mărturisirea adevărului aducând,
dzicem: jiganiia aceasta dobitoc
cu patru picioare nu ieste,
pasire zburătoare nu ieste,
Cămilă nu ieste,
Struț aplos nu ieste,
de aier nu ieste,
de apă nu ieste.

De unde iarăși dzicem
că cea adevărată a ei hotărâre
aceasta poate fi: Strutocamila ieste
traghelaful firii
(căci ieste la filosofi altul, al chitelii),
carile dintr-îmbe monarhiile ieste,
și ieste și nu ieste.

Ieste, dzic, căci adevărat
între lucrurile firii ciudă ca aceasta
să află; nu ieste, dzic,
căci nici dintr-un neam a fi socoteala
nu adeverește. De care lucru,
o, iubite priietine, însămnarea marelui
acestuia nume altă nu sună,
fără numai hirișă himera jiganiilor,
irmafroditul pasirilor
și traghelaful firii.

Deci acmu lucrului,
căruia neamul, chipul și toată vredniciia
firea i-au tăgăduit, oare cu ce obrăznicie,
sau mai adevărat să dzic,
cu ce nebunie
cineva din voia slobodă sau din meșterșug
spre vreo vrednicie a o râdica ar îndrăzni?

(Că mai pre lesne ar fi cineva,
gândacii îngiugând, pământul ca cu boii în plug să are,
decât vreun bine sau folos a aștepta
de la cela carile nici din fire vreun dar,
nici din pedeapsă și din învățătură
vreo vrednicie are).

Aceștiia socotele, o, priietine,
eu a unora gânduri împotrivă simțind,
spre așe de adâncă tăcere m-am lăsat,
și de nu voiu cumva proroc minciunos ieși
și un prognostic a face,
macară că nu fără siială, voiu îndrăzni.

Deodată a Corbului siloghizm să va întări,
și sentenția Cucunozului să va plini,
și Strutocamilii în cap coarne ca a boilor îi vor razsări,
și în scaunul vredniciii să va sui
(ca fortuna când va să trântească,
întâi râdică, și norocul întâi râde,
apoi plânge).

Numai vremea (carea oglinda ieste
a lucrurilor viitoare) va arăta,
precum și siloghizmul ieste sofistic
și sentenția răzsuflată
și Strutocamila din odihnă în năcaz,
din fericire în pricaz
și din ce ieste în ce nu ieste
va trece

(că guziului orb fericită îi ieste viața,
când în întunerecul suptpământului îmblă,
iară când pre fața pământului iese,
nu mai curând radzele soarelui
îl încăldzesc
decât unghile blendăului îl sfridelesc)”.

Brehnacea, acestea toate de la Lup
cu bună urechea ascultând
și cu întreagă socoteală înțelegând,
singură din sine, precum
cuvintele Lupului adevărate
și pline de înțelepciune să fie,
cunoscu.

Asijderea, precum, ca un deplin filosof,
toată aporia au dezlegat
și cea hirișă hotărâre Strutocamilii au dat.
Însă mai denainte sfaturile
carile între Corb și între Cucunos să făcusă știind,
încă mai tare de iute adulmăcarea Lupului să mira
(căci sămnul înțelepciunii ieste
ca din cele vădzute sau audzite,
cele nevădzute și neaudzite
a adulmăca,
și viitoarele din cele trecute a giudeca).

De care lucru, siiala și tăcerea Lupului
nu din pizmă sau dintr-a inimii împietroșere,
ce din dreaptă a înțelepciunii regulă a fi pricepu
(că tăcerea sau la vreme
a înțeleptului grăire,
multora pildă și învățătură,
iară a nebunului bolbăitură,
șie ură,
iară a altora scărăndăvitură
ieste).

De vreme ce a Corbului inimă bătea
ca Strutocamila între pasiri după dânsul,
iară între dobitoace locul cel mai de sus să ție.
Așijderea, știa
că nu numai filosofiia Lupului,
ce nici sfatul a toată lumea
din mintea ce apucase să-i întoarcă,
cu putință nu ieste

(cu inima în pizmă împietroșată,
sau după voia sa a isprăvi neputând,
de năcaz să topește,
sau oricând ar putea
răul a face nu să îndoiește).

Acestea Brehnacea, în sine așe chitindu-le
și socotindu-le,
până, mai pre urmă, socoteala
într-acesta chip își așădză
(orice spre binele
și folosul monarhii ieste,
aceasta a arăta și a grăi
să cade). Iară de vor fi
urechi ca acelea așeși
de tot adevărului neascultătoare
și inimi nicicum folosul de obște priimitoare,
păcatul în cap
și ocara în obrazul lor fie!

Aședară, Brehnacea, de la Lup despărțindu-să,
întâi cu Cucunozul să împreună,
căruia toată înțelepciunea
și filosofiia Lupului îi povesti
și precum adevărată
hotărârea Strutocamilei au dat,
împotriva a căriia altă socoteală
mai tare și mai adevărată să să găsască
cu putință nu ieste.

De unde tot lucrul aievea să face
că mintea Corbului greșită ieste
și de ce s-au apucat,
sau la cap a scoate nu va putea,
sau, de va putea, peste puțină vreme
și lucrul să va strica
și, în loc de laudă,
asupră-și ură
și hulă
de la mulți va lua

(că o mie de lucruri vrednice de-abiia
lauda dobândesc,
iară numai unul scârnav
în veci nespălată cinstei
și numelui grozavă
aduce pată).

Carea prea târdziu sau nici odânăoară
din gurile năroadelor
și din șoptele gloatelor
a o scoate nu va putea
(căci din fire muritorilor
aceasta ieste dată,
ca binele pre lesne,
iară răul cu anevoie să uite,
și laudele cuiva pre hârtie,
iară hulele pre table de aramă
să le scrie).

Acestea și altele ca acestea
Brehnacea cătră Cucunoz vorovi,
socotind precum întâi pre dânsa
din cea veche și strâmbă socoteală
va putea întoarce,
și deciia amândoi împreună mărgând
și pre Corb la calea dreptății
și la luminarea adeverinții a duce să nevoiască
(căci Brehnacea mai de folos a fi
cineva ale sale hotară pe dreptate a păzi
decât toată lumea tirănește a agonisi
socotiia).

Ce în zădar cuvintele
și în dar nevoințele își pierdu,
de vreme ce Cucunozul dzicea,
precum prin cărți
și mijloace de credință adeverit ieste,
că Pardosul, Vulpea, Ursul, Râsul
și alalte ale lor rudenii cuvântul lor a priimi
și sentenția lor a întări
gata sint, și încă de va fi cineva
sfatului acestuia împoncișitoriu,
prea pre lesne altă cale îi vor arăta,
pre carea și vrând și nevrând îi va căuta
a merge (că unde ieste sila tirănească,
nu să cearcă putința firească)
și mai cu de-adins pentru Lup și pentru Ciacal,
carii singuri numai poate într-altă socoteală
să rămâie.

Deci de Ciacal puțină grijă ieste,
o jiganie și de stat
și de sfat
puțină și mică fiind,
iară pentru Lup,
de vom videa că la gând nemutat
și la fire neschimbat
rămâne, deodată, precum sfaturile lui
priimite ne sint, îi vom arăta.

Iară când la vremea alegerii lucrului va fi,
altă treabă într-altă parte îi vom afla,
până sfatul să va isprăvi
și hirograful de mâna tuturor să va iscăli.
Iată după aceia, adeverit sint
precum Lupul la bârlogul său
cu odihnă a trăi
bucuros va fi
(că mai fericit ieste cineva
cu strâmt traiu la lăcașul său
decât cu toate desfătările în casele streine).

Iară amintrilea,
precum împotrivă că să clătește de-l vom simți,
bună nedejde am că Pardosul
cu multe pestriciunile și picăturile lui
va afla ac de cojocul Lupului.
Brehnacea iarăși dzisă: „Eu, frate, ași sfătui
ca și tu de această socoteală să te părăsești,
și amândoi împreună și pre Corb
de la acesta lucru a-l dezbăra să silim
(că mai de laudă ieste
o inimă tulburată a împăca
decât o răspublică a tulbura,
că tulburarea a nebunilor,
iară împăcarea a înțelepților
meșterșug ieste).

Și cătră acestea pomenește,
iubite frate, că Pardosul și toată semințiia lui
credință n-are a căruia
nu numai scrisorile și cuvintele,
ce așeși nici lucrurile de credzut nu-i sint
(că a cui cuvintele nu să stăruiesc,
cu anevoie lucrurile i să vor stărui,
și cine necredincios ieste în voroavă,
viclean va fi și în lucruri),
și, precum piielea cu multe picături ieste picată,
încă mai cu multe vicleșuguri
inima îi ieste vărgată

(că inima vicleană întâi
din minciuna cuvântului,
apoi din vicleșugul lucrului
să vădește). Carile precum astădzi
prieteșugul nou, așe mâine
sau poimâine
vrăjmășiia veche,
și precum acmu plecarea capului,
așe, aflând vreme, ridicarea nasului
va arăta.

Iară acestea a Pardosului de nu vii pomeni,
frate, cuvintele mele, precum o dată ți le-am dzis,
din minte să nu-ți iasă.
Că macar că tu la trup mai chipeș
și la stat măi înalt ești,
dară eu și de vârstă mai bătrân,
și de pedepse mai dosedit
și mai ispitit,
și de căi mai multe și mai departe,
și de țări mai streine și mai late
mai asudat
și mai zbuciumat
sint, în carile și mai multe am vădzut,
mai multe am audzit
și și de mai multe m-am înștiințat
(că adevărat, bună ieste știința audzirii,
dară mai adevărată ieste ispita viderii)”.

Cucunozul acestea toate în loc de basnă
și în buiguituri de bătrânețe le lua
(că basna la proști locul istoriii,
mărgăritariul la porci, prețul ordzului,
șuierul la cioban, cinstea mudzicăi
și sfatul bun la inima rea
tot o socoteală au).
Carile cuvintele Brehnacii,
cele ca grâul alese
și ca spicul culese,
ca pleava suflându-le
și ca paiele preste arie măturându-le,
într-acesta chip i le întoarsă:

(„Bătrânețele, o, frate,
și multă truda în tinerețe,
mai mult de odihna trupului
decât cinstea și agonisita numelui cearcă”).
De care lucru, socotesc
că nu ce dorește cinstea,
ci ce poftește odihna
arăți
și înveți,
și a mă mira destul nu pociu,
cum nicicum în partea monarhiii noastre ții?

Și cum într-acesta sfat dobitoacele
stâbla finicului să apuce
cu toții noi am putea priimi?
Și cum cinstea și slava Vulturului
aceasta ar putea suferi?
Au nu știi
(că agonisita numelui
mai mult cu îndrăzneala
decât cu siiala
să dobândește?)
Au nu pricepi
(că scânteia amnariului
până a nu să stinge, iasca aprinde,
iară stângându-să,
a doa și a triia lovitură poftește?)

De care lucru, noi acmu
vreme de treabă și după poftă aflând,
cum vom putea vremea prelungind,
darul norocului
în para focului
să aruncăm?
Că bine știi
(că pre cât ieste de iute la curgere
punctul vremii,
încă mai iuți sint
mutările lucrurilor în vreme)
și nu trebuia cineva
a te învăța,
de vreme ce (precum chipul
norocul mii de mii de obrază
să fie având
și în mii de mii de feliuri pre muritori
în tot ceasul să fie măgulind),
adeverit ești.

Au nu de cu vară stăpânii caselor,
de iarnă grijindu-să,
toată zaharaoa trebitoare
în jitnițele și cămările sale grămădesc?
(Că ce dă vremea,
nici avuțiia, nici nevoința
poate cumpăra).
Iară câte primejduitoare
în vremea viitoare
mi-ai pomenit,
acestea încă nu tăgăduiesc
(că cine vreodată norocul supt lăcată
și norocirea în ladă
ș-au încuiat?

Sau cine tot cu aceia fortună
în viață s-au slujit,
de carea vreodată să nu să fie năcăjit?).
Ce a muritorilor mai mult aceasta
le ieste hirișiia (ca în dzua norocului
să-și arete vârvul cornului,
iară în dzua nenorocului,
de nevoie să sufere și scoaterea ochiului).

De care lucru așe socotesc,
într-această dată, nicicum biruința
la dobitoace să nu rămâie
(macară și adevărul părtaș
și împreună nevoiaș
să le fie).

[O, fortuna bună
(de ieste în lume vreuna adevărat bună),
cum și tată, și maică, și soră,
și frate fortunei rele ești,
carea până într-atâta pre muritori buiguiești,
îmbeți și nebunești,
cât și spre tabăra adevărului
desfrânate oștile nebunelor sale socotele
a-și slobodzi nu să rușineadză].

Deci acmu, frate, în nemică cevași
de cuvintele Lupului îmblânzindu-te
și nici o zăbavă la mijloc puind,
împreună să ne sculăm
și la împreunarea Corbului să mergem,
pre carile și de lăudăroasă filosofiia Lupului
să-l înștiințăm, și deciia lucrul mai cu căldură
și mai cu nevoință să apucăm
(că nu mai puțin zăbava prin lenevire
stâlpii monarhiii, decât cfartana
mădularele trupului scutură)”.

Brehnacea, macară că cu greu
iușoare cuvintele Cucunozului audziia
și cu greață aspre voroavele
și spurcate blăstămurile
asupra adevărului suferiia,
însă, într-alt chip a face nici având,
nici putând, sculându-să cu Cucunozul împreună,
la Corb să dusără.

Înaintea a căruia, Cucunozul,
după ce toate cuvintele Lupu i
de-a fir-a-păr povesti
și încă decât era,
cu oxiile, variile minciunilor
le mai asupri,
cu apostrofurile lingușiturilor
ale dobitoacelor lucruri
decât era mai micșură
și cu perispomenile mândriii
slava și numele zburătoarelor
preste ceriuri râdică
și multe de vânt pline cuvinte răzsuflă,
împotriva a toată socoteala dreaptă,
gândul și fapta Corbului
pre cât mai mult putu a abate sili

(că ce ieste la muritori mai pre lesne
decât cuvântul rău a grăi?
și ce ieste mai cu greu la peminteni
decât cuvântul adevărului a dzice
și pofta dreptei socotele a face?).
Corbul așijderea, inimă ca aceia având,
carea, de ar fi preceput,
precum cineva din gândul său
să-l abată s-ar nevoi,
aceluia cu tot mijlocul puterilor sale
împotrivă să i să puie,
cu cât mai vârtos și cuvinte spre plăcere
și îndemnare, după a sa vrere,
de la Cucunoz audzind,
poți crede că cu ima ar fi săltat
și după sfătuirea plăcută s-ar fi plecat?

(Că la inima stâlpită
și împietrită,
un cuvânt după plăcere
decât 1.000 de talanți
mai plăcut ieste),
însă (unde lumina adevărului lovește,
oricât de groși ar fi păreții îndrăptniciii,
de nu peste tot,
dară oarece zarea tot străbate).
De care lucru, Corbul,
ale Lupului decât soarele mai viderate
și decât lumina mai străluminate
și mai adevărate
cuvinte audzind, pre carile
în cumpăna socotelii trăgându-le,
întracesta chip cătră Brehnace
și cătră Cucunoz voroavă făcu:

„(Fericit ar fi acela,
o, priietinilor și soțiilor mele,
a căruia împotrivnici și nepriietini
fără putința lucrurilor,
dară de trei ori mai fericit
ar fi acela a căruia vrăjmași
fără agiutorința sfaturilor ar fi)
și, de vreme ce în capul
împoncișetoriului voii noastre
socotele așe de drepte
și sfaturi așe de ascuțite
să află, altă ceva mai mult
nici a dzice,
nici a face
avem,
fără numai cereștii noștri stăpânitori
inimile alaltora să împietrească
și urechile minții să le astupe,
ca nici glasul a-i audzi,
nici sfatul împotrivă a-i asculta
să poată (că mai multă nedejde de biruință
în lipsa sfatului vrăjmașului
decât în mult numărul, tare mâna și ascuțită sabiia ostașului
ieste).

Iară de vreme ce împotrivnic sfetnic
și împoncișetoriu vrednic
ca acesta a avea din noroc ni s-au tâmplat,
în ceva cu inima să nu scădeți
vă poftesc (că cu cât lucrurile
mai cu anevoie
și mai cu multă nevoință să dobândesc,
cu atâta mai cu mult să laudă
și mai cu cinste să slăvăsc).

Deci eu aceasta am socotit dinceput
și aceasta voi ținea
sau până a trăi
sau până lucrul început voi săvârși,
adecă siloghizmul o dată la mijloc pus,
să să întărească, și Strutocamila,
spre cinstea epitropiii râdicându-să,
de la toți vrednică să să cunoască
(că mai fericit socotesc a fi
acela carile într-o sughițare duhul ș-ar sfârși
decât cela carile ce o dată au giuruit,
până la moarte giuruința a plini,
pre cât va putea, nu să va nevoi).

Care lucru, precum l-am început,
așe a-l săvârși
doaî pricini îndemnătoare
și amândoaă, precum socotesc, folositoare
sint: Una, că al nostru,
iară nu al dobitoacelor sfat
întărirea luând,
oricum ar fi, titulul înțelepciunii
și numele vrednicii
lângă monarhiia noastră va rămânea
(că între împărați și monarhi
nu mai gios să ține
cinstea sfatului divanului
decât biruința nepriietinului
în mijlocul meideanului).

Alta, căci despre partea noastră,
între dânsele pre Strutocamilă
epitrop Leului puind,
sau de tot supt puterea noastră le vom lua,
sau totdeauna între mădularele
trupului monarhiii lor
gâlceavă nepărăsită
și tulburare neodihnită
și mai pre urmă războaie și morți
vor fi
și să vor scorni.
Și așe, precum bine știți
(că moartea unora ieste viața altora),
noi cu singele lor ne vom îngrășea,
ne vom întări
și puterile ni să vor înnoi.

(Că nici odânăoară norocirea
și mărirea unuia
fără nenorocirea și micșurarea altuia
a fi nu poate).
Însă pentru taina carea acmu
în inimile noastre ascunsă stă,
nici Lupul, nici altă jiganie știre să aibă,
până când pre cei mai de frunte
dintre cele cu patru picioare
mai binișor vom ispiti
(că lucrurile grele
pre cât sunt mai tăinuite,
pre atâta ies mai iușoare,
și sfatul descoperit
pre cât ar fi de folos tăinuit,
pre atâta iese de stricate
în gloate
dezvălit).

Că pre cei mai aleși dintre dânșii,
după voia și inima noastră plecându-i,
cu cei mai de gios a ne răspunde
pre lesne ne va fi”.
Din monarhiia dobitoacelor era cinci jigănii,
carile la acea adunare și mai de frunte
și mai de cinste era,
adecă: Pardosul, Ursu, Lupul, Vulpea și Cămila
(pentru carea mai pre urmă
toată răscoala și vrajba cea mare
între doaî monarhii s-au scornit,
căci mutând-o din Cămilă în pasire
și adăogându-i la urechile ciute
coarne buorate,
numele în Strutocamilă îi mutară).

Pre lângă acestea era și Ciacalul,
însă acesta nu într-atâta socoteală să ținea.
Aceste cinci jigănii în locul a toată vâlfa
și în chipul a toată stema
a alaltor cu patru picioare era,
într-însele toată lauda în chivernisale
și toată nedejdea în nevoi
și primejdii li să sprijeniia
(că precum pre stâlpii mai groși
și mai vârtoși
toată urdzala casii să sprijinește,
așe în patru sau cinci, sau și mai mulți,
toată otcârmuirea publicăi să odihnește).
Iară pricina a alegerii acestor cinci jigănii
au fost că încă de pe vremea gâlcevii
cu Vidra și cu Bâtlanul,
între dânșii atâta glogozală
și amestecătură
precum să scornește vădzind,
socotiră (că în gurile multe
puține sfaturi de ispravă sint,
și în voroavele delungate
greșală a nu să face
peste putință ieste)

și, pentru mai cu fără glogozală
lucrurile să scuture
și mai pre lesne la un capăt să le scoață,
dzisără: „Iată, noi
din toată monarhiia noastră
ne aleasăm,
deci trebuie și din monarhiia voastră,
alegeți pre cine viți socoti,
pentru ca deosăbi de alaltă gloată
trebele să ne trăctuim,
și orice mai de folos
și mai cu cuviință am afla,
în știința împăraților
și tuturor gloatelor să dăm
și spre acel aședzământ
inimile tuturor a pleca
să silim
(căci voia gloatelor
și a noroadelor
proaste ieste
ca îmbletul calului neînvățat
și desfrânat,
carile, din netocmită
și preste simțire
slobodzita răpegiune,
de multe ori în râpi adânci
și de maluri înalte
cu capul în gios dă)”.

Aședară, despre partea zburătoarelor,
Corbul, Cucunozul, Brehnacea și Uleul
să aleasără,
carii cu ceialalți împreună
lucrurile mai pre amănuntul începură
a scutura
și unii pre alții în ce sfat
și în ce socoteală să află ispitiia
(că în lucrurile grele, întâi sfetnicii,
apoi sfaturile a aședza
trebuie). Ce cât despre partea jigăniilor,
era prea pre lesne lucrul a să aședza
s-ar fi putut, de vreme ce jigăniile
ale sale numai a sprijeni siliia
și inima totdeauna spre linește le stăruia.

Iară despre partea pasirilor nu așe era,
căci la dânsele și cuvintele cu meșterșug,
și lucrurile cu vicleșug era,
de vreme ce alta supunea în voroavă
și alta avea în inimă să facă,
adecă nu numai cu ale sale
cât nu era îndestuliți,
ce așeși nici cu a altora de sațiu să sătura
(că pofta lăcomiii cu puterea împreunată
ca pojarul în iarba uscată
ieste). Deci dintr-acestea pasiri,
Brehnacea, precum să videa,
sau din sine plecată,
sau din a Lupului vârtoase argumenturi
și adevărate socotele întoarsă,
și vrea și cunoștea
ce ieste adevărul,
de care lucru de multe ori
cu mare îndrăzneală împotriva
îndrăptnicii voii Corbului să punea,
ce în deșărt.

Că, precum și mai sus s-au pomenit,
Corbul, din răutatea o dată în minte pusă,
a să căi nu știia
și din vicleșugul ce apucase nu să părăsiia
(o, cât cu multul mai fericit ieste acela
carile în boală fără leac cade
decât cela carile în răutate neuitată,
desfrânat să sloboade)
(că mai bine ar fi cuiva
cu 1.000 de rane a să răni
decât o dată pacoste
și dosadă de-aproapelui său a pricini).
De care lucru, Corbul nu spre cea de obște folosire,
ce spre a sa tare dorită poftire
să siliia, și nu ceva răzsipit
între dânșii să alcătuiască,
ce numai cu a sa tiranie să să slujească
să nevoia.

De unde ispita după gând îi răspunsă,
de vreme ce întâiași dată
pre Săraca Cămila ispitiră,
căriia giuruindu-i că pre lângă urechi, coarne
și pre lângă peri, pene îi vor adaoge
și din dobitoc pasire o vor putea face.

Așijderea, numelui Cămilii
titulul Struțului alcătuindu-să
și de la pasiri aripi,
iară de la dobitoace coarne lipindu-i-să,
între dobitoace mai fericită
și între pasiri mai slăvită va fi,
îndată credzu, proasta,
că după giuruință, să va plini și fapta
(că la muritori tare să pohârnește credința,
unde mai denainte pofta
și voia nepărăsit împinge).
Insă urma era să arete că adevărată ieste
parimiia veche
(că Cămila cercând coarne,
ș-au pierdut și urechile),
iară acmu cercând pasire a să face,
vremea va să-i arete
că și dobitoc a fi nu va mai putea,
și odânăoară în primejdiia urechilor,
iară acmu poate și în peirea capului să cadză
(că cine pre pământ
în ceva ce ieste nu s-au îndestulit,
credz că acela și în ceriu
macară fericire nu va cunoaște).

Deci oricum au fost începăturile,
și cum să vor tâmpla săvârșiturile,
puțin socotindu-să, Cămila,
cu toată inima în partea Corbului să dede.
După aceia, pre Urs ispitind,
îl aflară că numai albinele din știubeie
să nu-l dodeiască
și la bârlogul lui nebântuit să lăcuiască
poftește, iară amintrilea
veri dobitoacele ar zbura,
veri pasirile s-ar încorna
și s-ar pedestri,
macar cum aminte nu-i ieste
(că firea carea în ceva fericirea ș-au socotit,
alalte ale lumii toate de batgiocură le are).

Did you like this? Share it: